ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9050/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin contestația înregistrată sub

nr. 1161 din 16 mai 2003, contestatorul P.G., în contradictoriu cu Primarul

Municipiului Piatra Neamț, a solicitat desființarea dispoziției nr. 517 din 21

aprilie 2003 și restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a imobilului

compus din construcții și teren, situat în Municipiului Piatra Neamț.

În susținerea contestației,

contestatorul a arătat că, prin înscrisurile depuse la unitatea deținătoare

și-a dovedit atât calitatea de moștenitor a defunctului său tată P.G., cât și

calitatea de proprietar asupra imobilului, care a fost preluat de stat fără

titlu valabil, după apariția legilor de naționalizare din anii 1948-1950,

autorul său fiind constrâns prin violență morală să renunțe la proprietatea sa.

Tribunalul Neamț, prin sentința

civilă nr. 272/C din 15 iulie 2003, a respins contestația.

Instanța a reținut că, prin actele

depuse la dosar, contestatorul nu a dovedit dreptul de proprietate al

defunctului P.G. asupra imobilelor revendicate, ci doar că a deținut firma

„Leul și Cârnatul”, în calitate de comerciant, având ca obiect de activitate

restaurant și bodegă, cu sediul în Municipiul Piatra Neamț.

Instanța a mai reținut că, deși

contestatorului i s-a învederat necesitatea prezentării unui titlu care să ateste

în mod indubitabil proprietatea asupra imobilelor revendicate, precum și

indicarea modalității în care autorul său a ajuns să dețină imobilul în care

ulterior și-a desfășurat activitățile de comerț, acesta nu a dat curs

solicitării.

S-a mai reținut că terenul aferent

construcției nu apare în nici unul din actele de care s-a prevalat

contestatorul, singura mențiune cu privire la acesta, având însă o întindere de

407 mp și nu de 500 mp cum susține contestatorul, regăsindu-se în tabelul

proprietăților ce s-au demolat în vederea construirii de locuințe, dar, la acea

dată, imobilele se aflau deja în proprietatea fostului Sfat Popular al orașului

Piatra Neamț.

Contestatorul a declarat apel

împotriva acestei hotărâri.

Curtea de Apel Bacău, prin decizia

civilă nr. 95 din 10 noiembrie 2003, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

contestatorul a declarat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct.

7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Soluționând recursul, prin decizia

civilă nr.3258 din 21 aprilie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul, a casat decizia menționată și a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului.

Rejudecând cauza, prin decizia

civilă nr. 42 din 23 martie 2006, Curtea de Apel Bacău a admis apelul și a

schimbat în tot sentința, a admis contestația, a anulat dispoziția nr. 517/2003

emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamț și a stabilit valoarea măsurilor

reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat, compus din restaurantul

„Leul și Cârnatul” amplasat între Hotel Ceahlău-Teatrul Tineretului și zidul de

piatră al Bisericii Sf. Ioan, respectiv pentru construcții valoarea de 560.204

RON, pentru terenul aferent în suprafață totală de 946 mp (restaurantul 328 mp

și terasa 618 mp), suma de 1.319.821,36 RON.

Instanța de apel a reținut că nu s-a

putut face dovada formală a preluării de către stat a imobilului notificat,

unitatea deținătoare arătând că în arhiva primăriei nu se află un astfel de

act, dar, cum imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data

invocată ca fiind data preluării bunului, acest fapt constituie o prezumție

relativă de preluare abuzivă, deci fără titlu.

Prezumția respectivă coroborată cu

tabelul proprietăților cuprinse în patrimoniul ce s-a demolat, formează

convingerea că încă din 1962 imobilul fusese deja preluat de stat, figurând ca

proprietar fostul Sfat Popular al orașului Piatra Neamț.

Instanța a stabilit că, întrucât

imobilul notificat este afectat în prezent de spații verzi, alei de acces și

rețeaua electrică aeriană de iluminat public din incinta Parcului

Tineretului-Piața Ștefan cel Mare, restituirea în natură apare ca imposibilă,

iar entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată ca prin

dispoziție să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau

servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale,

în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată

de persoana îndreptățită.

Contestatorul a declarat recurs

împotriva acestei din urmă decizii, invocând, în esență, că soluția instanței

de apel este parțial nelegală, fiind de natură să aducă o atingere de valoare

substanțială dreptului său la măsuri reparatorii prin echivalent, că instanța

avea obligația să supună dezbaterii cererea sa expresă de a se dispune

restituirea în natură a imobilelor notificate, prin compensare, în principal și

doar în subsidiar stabilirea drepturilor sale în modalitatea reparațiilor în

echivalent bănesc.

A mai arătat contestatorul că

soluția instanței este nelegală și cu privire la restituirea imobilelor

notificate în modalitatea reparației prin echivalent.

De asemenea, contestatorul critică

soluția instanței de apel pentru că a stabilit dreptul său la reparații fără ca

acestea să reflecte valoarea reală de circulație actuală a imobilului, precum

și pentru că nu a stabilit nici un fel de dobânzi aferente perioadei în care

notificarea sa a rămas nesoluționată, capăt de cerere asupra căruia instanța a

omis să se pronunțe.

Recursul este nefondat.

Trebuie precizat încă de la început faptul că recurentul

contestator, prin contestația formulată, a solicitat desființarea dispoziției

nr. 517/2003, emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamț și restituirea în

natură a unei clădiri asemănătoare ca valoare și suprafață construită, precum

și a unui teren de aceeași întindere sau restituirea prin echivalent bănesc

care se va stabili de către instanță.

Instanța de apel, în cadrul

rejudecării, urmând limitele casării impuse de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 3258 din 21 aprilie 2005, a apreciat că sunt

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 22 lit. d) din Normele metodologice nr.

498/2003 de aplicare a Legii 10/2001, art. 2 lit. i), art. 3 și art. 23 din

lege.

În mod legal, instanța de apel a

constatat că imobilul notificat, construcția, este în prezent demolată, iar

terenul aferent în suprafață de 946 mp este afectat de spații verzi, alei de

acces, rețea electrică aeriană de iluminat public din incinta Parcului

Tineretului-Piața Ștefan cel Mare.

Cum restituirea în natură nu este

posibilă, instanța de apel a obligat entitatea investită cu soluționarea

notificării ca, prin dispoziție, să acorde persoanei îndreptățite în compensare

alte bunuri, servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale.

Susținerile recurentului că instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra apărărilor și argumentelor de fapt și de drept

pe care le-a formulat în susținerea cererii de restituire în natură prin

compensare, sunt nefondate pentru că instanța de apel a concluzionat că

imobilul notificat nu poate face obiectul restituirii în natură, deoarece

construcția a fost demolată, iar terenul aferent este afectat de spații verzi,

alei de acces și rețea electrică aeriană de iluminat public din incinta

Parcului Tineretului-Piața Ștefan cel Mare.

Astfel, în mod corect, curtea de

apel a reținut că, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă,

entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin

dispoziție, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau

servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale,

în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este

acceptată de persoana îndreptățită (art. 26 din lege).

Procedura reglementată de art. 26

din legea menționată prevede că deținătorul imobilului va face contestatorului

propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, urmând ca acesta

să-și exprime opțiunea pentru una dintre ele. Într-adevăr, dispozițiile art. 26

din Legea 10/2001 republicată fac referire la aprecierea unității deținătoare

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent prin compensare cu alte

bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau

nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Cu alte cuvinte, unitatea

deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării este cea care

face oferta, persoana îndreptățită acceptând sau nu terenul oferit prin

compensare.

Instanțele judecătorești nu pot

obliga la restituire prin echivalent într-o anumită zonă a orașului, nu pot

stabili alte imobile în compensare, atâta timp cât imobilul notificat este

ocupat integral, neputând fi restituit în natură.

Nu este întemeiată nici critica

exprimată sub aspectul modalității reparației prin echivalent, considerând că

este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, întrucât Legea

nr. 247/2005 a modificat și completat dispozițiile Legii 10/2001, articolele

invocate (art. 36 din Legea 10/2001) și care reglementau posibilitatea

acordării despăgubirilor bănești fiind în prezent abrogate.

Prevederile Legii 247/2005 sunt de

imediată aplicare, astfel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile Legii nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin această lege.

Referitor la cel de-al doilea motiv

de recurs invocat, trebuie precizat că, în baza prevederilor Legii 247/2005,

titlul VII referitor la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, este reglementată în mod detaliat procedura

acordării despăgubirilor, iar măsurile reparatorii prin echivalent stabilite de

curtea de apel vor fi convertite în titluri de despăgubire.

Nu este întemeiată nici critica

privind faptul că dreptul contestatorului la reparații a fost stabilit fără să

reflecte valoarea reală de circulație actuală a imobilului, cu atât mai mult cu

cât instanța de apel a avut în vedere concluziile expertizelor tehnice efectuate

în cauză, acestea bazându-se pe criteriile actuale de evaluare.

În ceea ce privește neacordarea de

dobânzi pentru perioada cât a durat soluționarea notificării, această cerere nu

poate fi primită, pentru că, pe de o parte, acest lucru nu este prevăzut de

lege, iar pe de altă parte, pentru că dobânzile se pot acorda doar pentru o

creanță certă.

Criticile dovedindu-se nefondate,

recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de P.G. împotriva deciziei nr. 42 din 23 martie 2006 pronunțată de

Curtea de Apel Bacău, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 9 noiembrie 2006.