ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7462/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 09 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. din 2008, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general, solicitând instanței să constate că a devenit proprietarul terenului în suprafață de 2.800 mp, situat în intravilanul Municipiului București, în zona de nord-vest a capitalei, cu următoarele vecinătăți: la nord și est Lacul G., iar la sud Cimitirul S., având adresa poștală sector 1, București, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani. La data de 09 mai 2008, a decedat reclamantul C.V., astfel că la termenul din 26 septembrie 2008 a fost introdus în cauză moștenitorul acestuia, C.A..

Prin sentința civilă nr. 4236 din 13 martie 2009, Judecătoria Sector 1 București, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că decizia nr. 32/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie, iar din raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză a rezultat că valoarea terenului în litigiu este de 1.015.745 RON, fiind aplicabile dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.. Cauza a fost înregistrată la data de 13 mai 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 20132/3/2009. La termenul din 25 iunie 2009, a fost depusă o cerere de intervenție formulată de C.F..

Prin sentința civilă nr. 1469 din 10 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu, ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că, potrivit situației juridice a imobilului, ce rezultă din adresa din 06 iunie 2008 eliberată de Primăria municipiului București - D.E.I.C., S.E.P., terenul ce face obiectul acțiunii este amenajat ca spațiu verde, ce constituie domeniu public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998 și Legii nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane. Potrivit adresei din 21 iulie 2008 eliberată de Primăria municipiului București - D.E.I.C., S.E.P.

s-a menținut poziția exprimată prin adresa arătată anterior în ceea ce privește caracterul de domeniu public asupra imobilului ce face obiectul acțiunii. Din raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul B.D. rezultă că în urma identificării imobilului ce face obiectul acțiunii rezultă că acesta reprezintă o secțiune din obiectivul de investiții Pasaj Zona Bucureștii Noi - șos. București - Târgoviște. Tribunalul a reținut totodată că, prin adresa din 03 iunie 2008, Primăria municipiului București - D.J.C.L. a comunicat faptul că în evidențele Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 figurează notificări pentru restituirea în natură privind și imobilul ce face obiectul acțiunii.

În raport de probele administrate în cauză, tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată. Pe de o parte, tribunalul a arătat că nu se poate reține că anterior anului 1991 bunurile proprietate de stat puteau face obiectul dreptului de proprietate prin uzucapiune în favoarea unei persoane fizice sau juridice, atâta vreme cât acestea nu au fost aduse în mod legal în circuitul civil general, întrucât sunt bunuri în afară de comerț, iar potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul nr. 133/1949, republicat la 5 iulie 1951, bunurile ce devin proprietate cooperatist - colectivistă intră în patrimoniul cooperativei libere de orice sarcini., în consecință, creditorul, chiar ipotecar, nu mai poate urmări asemenea bunuri pentru creanțele cooperatorului debitor și este logic ca nici dobândirea unui drept real prin mijloace obișnuite de drept civil să nu poată avea loc.

Chiar dacă s-ar reține exercitarea posesiei de fapt asupra terenului în perioada 1973 - 1991, până la intrarea în vigoare a Constituției din 1991 terenurile aflate în proprietatea statului au fost scoase din circuitul civil, iar dreptul de proprietate nu se putea dobândi prin uzucapiune. Tribunalul a mai arătat că anterior anului 1990 proprietatea era una singură, respectiv proprietate publică și aparținea statului, indiferent de titularul dreptului de administrare, iar bunurile aparținând statului nu puteau fi dobândite prin efectul uzucapiunii. Anterior anului 1990, având în vedere că proprietatea era una singură de stat și aparținea doar statului, statul nu putea exercita acte de opoziție la posesia exercitată de către autorul reclamantului mai ales că acesta nu înregistrase imobilul în evidența fiscală, astfel că posesia nu putea fi decât una echivocă.

Tribunalul a mai reținut că prin decizia dată în recurs în interesul legii nr. IV din 16 ianuarie 2006, problema de drept soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost cea referitoare la efectele Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 asupra posesiilor începute înainte de adoptarea acestor două acte normative și s-a decis că posesia nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi. Decizia se referă doar la înstrăinări între particulari și s-a avut în vedere ipoteza terenurilor la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974.

Însă, făcând parte din domeniul public al municipiului București, imobilul în litigiu nu poate fi uzucapat, iar de caracterul privat al proprietății statului se poate vorbi doar începând cu anul 1991, când a intrat în vigoare Constituția României ce a abrogat Constituția din anul 1965. Anterior acestui an nu se făcea distincție între domeniul public și domeniul privat al statului, proprietatea fiind doar una singură - de stat, care era inalienabilă și imprescriptibilă. Statul și unitățile administrativ teritoriale au dobândit calitatea de titulari ai dreptului de proprietate privată abia după anul 1991, domeniul privat al acestor subiecte de drept fiind reglementat de dispozițiile constituționale, ale Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 215/2001, ce abrogă dispozițiile Legii nr. 69/1991, și ale Legii nr. 213/1998.

Așadar, tribunalul a conchis că, potrivit dispozițiilor art. 1844, art. 1849 și art. 1864 pct. 2 C. civ., anterior anului 1991 nu se putea prescrie domeniul lucrărilor care prin natura lor proprie sau printr-o declarație a legii nu puteau fi obiecte de proprietate privată, ci erau scoase afară din comerț. în consecință, posesia necesar a fi exercitată timp de 30 ani pentru a opera prescripția achizitivă trebuie să poarte asupra unui lucru susceptibil de a fi uzucapat. Or, și în raport de aceste considerente, nu se poate considera că s-a împlinit termenul de 30 de ani. Art. 1844 C. civ. delimitează domeniul de aplicare al uzucapiunii prin excluderea unor categorii de bunuri și cum bunul imobil nu se afla în circuitul civil anterior anului 1991, fiind declarat inalienabil, nu se poate dobândi prin uzucapiune.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 213/1998, domeniul public al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. 3 din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes local, iar, așa cum rezultă din adresele ce prezintă situația juridică a imobilului și din raportul de expertiză întocmit în cauză, imobilul în litigiu este de uz și interes public local, făcând parte din domeniul public al Municipiului București și astfel nu poate constitui obiect al dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. H7-A din 15 martie 2012, a respins apelul declarat de apelantul - reclamant C.A.

și de apelanta intervenientă C.F., ca nefondat și a luat act că apelanții au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, reținând, în esență, următoarele: Terenul în litigiu a fost identificat prin expertiza efectuată de expert B.D. ca fiind situat lângă Cimitirul S.. Referitor la titularul actual al dreptului de proprietate asupra terenului, Curtea a avut în vedere că, într-adevăr, dacă dreptul în discuție a intrat în patrimoniul unei persoane printr-un mod originar de dobândire a proprietății, precum uzucapiunea sau ocupațiunea, se consideră că proba existenței acestui drept, care constă în dovedirea unui astfel de fapt juridic, are un caracter cert, absolut.

în ipoteza cea mai des întâlnită a dobândirii proprietății printr-un mod derivat și anume printr-un act juridic translativ de proprietate (inclusiv un act normativ sau unul administrativ), dovada dreptului presupune, în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea respectivei persoane de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv.

Or, în cauza, față de probele administrate, s-a reținut că nu există nicio asemenea dovadă din care să reiasă persoana fizică sau juridică care este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului care face obiectul cererii de chemare în judecată și în prezent acesta este amenajat ca spațiu verde, ce intră în categoria bunurilor - domeniu public al Municipiului București, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și ale Legii nr. 24/2007, privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane.

Potrivit art. 3 alin. (1) Legea nr. 213/1998: „Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege". Prin urmare, pentru ca un bun să fie considerat ca făcând parte din domeniul public nu este suficient să aibă o anumită destinație, fiind necesar și să fi fost dobândit legal de unul din subiectele de drept indicate de textul de lege citat.

În condițiile în care nici autoritățile publice nu au identificat un proprietar al terenului în litigiu, se constată că proprietarul acestuia nu este cunoscut, situație în care, în raport de dispozițiile art. 1 lit. d) Decretul nr. 111/1951 și art. 646 C. civ., întrunind condițiile pentru a fi considerat bun fără stăpân, acesta aparține statului, fără a se impune și constatarea respectivei situații printr-un act emis de o autoritate în acest sens.

Astfel, potrivit art. 1 lit. d) din decret, abrogat în prezent, dar în vigoare la momentul faptului care a generat raportul juridic în conținutul căruia intră dreptul de proprietate al statului, „sunt considerate bunuri fără stăpân bunurile de orice fel părăsite timp de un an de zile de către titularii lor - necunoscuți sau absenți". De asemenea, s-a reținut că dreptul de proprietate publică, precum și cel de proprietate privată asupra unor asemenea bunuri pot aparține, potrivit art. 3 și respectiv 4 Legea nr. 213/1998, domeniul public, respectiv privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale. Criteriul de delimitare a domeniului statului de cel al unităților administrativ teritoriale, conform art. 3 din același act normativ și aplicat prin analogie, este interesul național sau local al acestor bunuri.

Or, în cauza de față, nu există nicio rațiune pentru a aprecia că bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată ar fi de interes național și deci proprietatea ar aparține Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. De altfel, consecința juridică a nerecunoașterii calității de proprietar al terenului în discuție în persoana pârâtului nu ar consta în consolidarea poziției apelanților, ci în respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive, compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți nefiind specifică acestei acțiuni. De asemenea, s-a mai reținut că, potrivit art. 1890 C. civ., uzucapiunea presupune o posesie utilă, adică neviciată. Posesorul trebuie să posede pentru sine, cu intenția de a se comporta ca proprietar pe tot termenul prevăzut de lege.

În concepția C. civ. român, posesia presupune existența a două elemente: un element material {corpus), adică faptele materiale de deținere și de folosire a lucrului, exercitarea în fapt a atributelor dreptului real asupra lucrului, inclusiv săvârșirea de acte juridice privind dreptul de proprietate, și un element intențional (animus), care constă în aceea că cel ce săvârșește actele materiale de deținere sau de întrebuințare a lucrului are intenția de a le face pentru sine, adică așa cum le-ar fi exercitat titularul dreptului de proprietate. Elementul intențional al posesiei rezultă din art. 1847 C. civ., care arată că posesia se exercită sub nume de proprietar și din art. 1853 C. civ., care prevede că în cazul precarității nu este posesie „sub nume de proprietar". De asemenea, art. 1854 C. civ.

prevede ca elementul intențional al posesiei se prezumă, rezultând din cel material al posesiei. Răsturnarea acestei prezumții presupune un fapt probatoriu suficient de puternic, condiție pe care nu o îndeplinește simpla neînregistrare în evidențele fiscale (situație în care se regăsesc și unii proprietari). Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, Curtea a reținut că dacă se poate reține pe baza declarațiilor martorilor audiați de primă instanță, D.F. și I.N., exercitarea posesiei asupra terenului de către reclamant și îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru posesie, potrivit art. 1847 C. civ., respectiv să fie utilă, în sensul că aceasta nu trebuie să fie afectată de vreunul din viciile discontinuității, violenței, clandestinității și echivocului, în schimb posesia nu a fost exercitată timp de 30 de ani.

Astfel, deși martorul D.F. a arătat că terenul a intrat în stăpânirea lui C.V. aproximativ în 1973, declarația sa este contrazisă de un act autentic, în sensul art. 1171 C. civ., care face dovadă până la înscrierea în fals, respectiv cel întocmit de funcționarul care a consemnat în evidentele cadastrale din anul 1986 că posesor de parcelă la acel moment era Consiliul Popular Sector 1 București. Acest aspect este învederat prin adresa din 17 mai 2011 emisă de Primăria municipiului București - D.P.S.E.D.P.P.. Sub un alt aspect, Curtea a reținut că imobilul în litigiu face parte din proprietatea publică a Municipiului București.

Tocmai pentru a fi lămurite contradicțiile existente între adresele emise de Primăria municipiului București, care indicau fie că terenul este în domeniul privat al Consiliului General al Municipiului București, fie că face parte din domeniul public al Municipiului București, în apel au fost solicitate și obținute relații suplimentare din care rezultă că terenul în litigiu este încadrat în Unitatea Teritorială de Referință „V4 - Zona spațiilor verzi - Spații verzi pentru protecția cursurilor de apă" fiind astfel aplicabile prevederile art. 3 alin. (1) Legea nr. 213/1998 cu referire la art. 40 din Legea apelor nr. 107/1996.

De asemenea, s-a reținut și faptul că reglementările de circulație cuprinse în P.U.G.-ul aprobat prevăd realizarea pe traseul unui pasaj denivelat superior ce va supratraversa Bulevardul Bucureștii Noi; că, pentru această arteră, în zona amplasamentului în discuție, se propune un prospect de 43 mp, și că această destinație nu este deocamdată efectivă, ci în stadiu de plan/proiect. Curtea a înlăturat considerentele primei instanțe care vizează imposibilitatea dobândirii anterior anului 1991 a bunurilor proprietate de stat prin uzucapiune, cu motivarea că distincția dintre domeniul public și domeniul privat al statului a fost făcută inițial de C. civ.

care, dispunând prin art. 1844 că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț", a creat un regim juridic preferențial numai bunurilor care fac parte din domeniul public al statului și unităților administrativ teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv. O asemenea distincție nu a mai fost făcută după 1948, Constituția intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai la proprietatea particulară și la proprietatea statului. De asemenea, Constituția din 1952, ca și cea din 1965 se refereau, în art. 5-9, respectiv art. 6-9, la proprietatea particulară, precum și la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat și cooperatistă-colectivistă.

De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziție prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărțită în două categorii, publică și privată, prima fiind imprescriptibilă, inalienabilă și insesizabilă. În aceste condiții, nu se justifică asimilarea proprietății de stat domeniului public din legislația anterioară și supunerea acesteia regimului juridic instituit de C. civ.. Tocmai pentru că legislația din perioada 1948-1991 nu cunoștea conceptul de proprietate publică, bunurile deținute de stat nu puteau avea un asemenea caracter. Din contră, ele s-au aflat în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de C. civ.

în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art. 1844 C. civ.. De aceea, admițând că terenul în litigiu avea aceeași destinație cu cea din prezent și la nivelul anului 1991, când au fost reintroduse în legislația românească conceptele de proprietate publică și proprietate privată a statului, prin Constituția adoptată în acel an, se constată că abia începând cu acel moment el a intrat în domeniul public al unității administrativ teritoriale. S-a conchis, că, întrucât uzucapiunea nu operează prin simpla posesie a bunului în toată perioada prevăzută de lege, ci și prin exercitarea pozitivă a dreptului de opțiune cu privire la uzucapiune, ca drept potestativ, prezintă importanță regimul juridic al terenului la momentul la care se solicită constatarea dreptului de proprietate în acest mod, și că, în cauză, nu este îndeplinită nici situația premisă a stăpânirii imobilului timp de 30 de ani, așa cum s-a reținut anterior.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul C.A. și intervenienta C.F., care, după ce au expus soluțiile instanțelor de fond și apel,și au făcut trimitere la probatoriul administrat în cauză, arătând că pârâtul Municipiul București a emis adrese contradictorii, au arătat că decizia recurată a fost dată cu greșita aplicare a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele: Instanța de apel a făcut o greșita aplicare a prevederilor art. 1846, art. 1847 și art. 1850 C. civ., întrucât apelantul C.A., succesor în drepturi al tatălui sau, defunctul C.V., a făcut dovada posesiei sale legal caracterizate, invocând astfel un mod originar de dobândire a proprietății - uzucapiunea.

În cauza, pârâtul Municipiul București s-a pretins proprietar, tară însă a dovedi în vreun mod dreptul său și, mai mult, recunoscând expres că nu cunoaște cum a devenit proprietar asupra bunului și nici când.

În acest sens, s-a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 6 alin. (1) și 3 Legea nr. 213/1998, cât și a prevederilor Decretului nr. 111/1951, deoarece „decretul a fost neconstituțional în raport cu Constituția din 1948 care a consacrat principiul recunoașterii și garantării proprietății." De asemenea, s-a mai arătat că decizia este și confuză, în condițiile în care au fost chemați în judecată Municipiul București, care își alega calitatea de proprietar și nu statul, astfel încât discuția despre lipsa calității procesuale pasive a acestuia este străină cauzei; că instanța de apel a făcut o greșita aplicațiune a art. 1171 C. civ., întrucât a reținut că actul întocmit de funcționarul care a consemnat în evidentele cadastrale din anul 1986 că posesor de parcela la acel moment era Consiliul Popular Sector 1 București este de natura a înlătura declarațiile martorilor și de a vicia posesia acestora.

Or, acest argument este greșit, deoarece nu este vorba de un act autentic, în sensul art. 1171 din C. civ., ci de o adresa a pârâtului,iar în cauză nu s-a depus de către acesta un extras de carte funciara, care să ducă la concluzia instanței de apel. Dimpotrivă, în cauză, apelanții au depus adresa din 15 septembrie 2008 emisă de O.C.P.I. - singurul în măsura să se pronunțe în domeniul publicității imobiliare -din care rezultă ca nu exista nici o înregistrare cadastrală aferentă imobilului. S-a mai arătat, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1) Legea nr. 213/1999, dar și a prevederilor Legii nr. 107/1996, întrucât terenul în litigiu, în suprafața de 2.800 mp, nu se învecinează cu niciun lac, a se vedea în acest sens Dosarul 7471/299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 București, astfel încât aplicarea textelor legale din acest act normativ este fundamental greșită.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". A motiva hotărârea presupune că aceasta să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În speță, recurenții invocă faptul că decizia este „și confuză", întrucât discuția lipsei calității procesuale pasive a statului este străină cauzei, câtă vreme aceștia au chemat în judecată, în calitate de pârât, Municipiul București și nu Statul român.

Această critică este nefondată, întrucât decizia recurată este motivată în fapt și în drept, potrivit art. 261 alin. (5) C. proc. civ., ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs,pe de o parte, iar pe de altă parte, instanța de apel nu a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român în speță, așa cum susțin recurenții, ci a apreciat că „necunoașterea calității de proprietar a terenului în persoana pârâtului nu ar consta în consolidarea poziției apelanților, ci în respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive". În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., formulat de recurenți, se constată următoarele: Prin criticile formulate, recurenții au invocat nelegalitatea deciziei recurate, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1846, art. 1847 și art. 1850 C. civ.; art. 3 și art. 6 alin. (1) și 3 Legea nr. 213/1998; art. 1171 din C. civ.; a prevederilor Decretului nr. 111/1951 și ale Legii nr. 107/1996. Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce urmează; Instanțele de fond și apel au stabilit situația de fapt cu privire la imobilul în litigiu, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurate, potrivit cărora, față de actele și lucrările cauzei, s-a stabilit că imobilul în litigiu intră în categoria bunurilor ce fac parte din domeniul public al Municipiului București, fiind amenajat ca spațiu verde; că terenul în litigiu, câtă vreme nu s-a identificat un proprietar al acestuia, ar putea fi considerat ca bun rară stăpân, preluat ca atare de către stat, potrivit Decretului nr. 111/1951, tară a se impune și constatarea respectivei situații printr-un act emis de vreo autoritate în acest sens, și că posesia nu a fost exercitată de către recurenți timp de 30 de ani.

Față de această situație de fapt, se constată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea corectă a prevederilor Decretului nr. 111/1951, câtă vreme bunul este considerat ca bun fără stăpân, iar preluarea sa de către stat nu poate fi apreciată ca fiind făcută cu încălcarea prevederilor Constituției din anul 1948, privind recunoașterea și garantarea proprietății, întrucât nu s-a dovedit că prin aceasta s-ar fi încălcat dreptul de proprietate al vreunei persoane fizice sau juridice. Criticile formulate de recurenți potrivit cărora instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1846, art. 1847 și art. 1850 C.civ., întrucât reclamantul C.A., în calitate de succesor al tatălui său, C.V., a făcut dovada posesiei legal caracterizate, invocând astfel un mod originar de dobândire a proprietății, uzucapiunea, sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, recurenții au invocat ca mod originar de dobândire a dreptului asupra terenului în litigiu uzucapiunea de 30 de ani, potrivit art. 1890 C. civ.. Uzucapiunii lungi, invocată de recurenți, nu i se cere, pentru a-și produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiții și anume exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei posesii veritabile, neviciate. Ceea ce trebuiau să dovedească recurenții, care invocă în favoarea lor efectele uzucapiunii de 30 de ani, este că stăpânirea bunului a fost exercitată pe toată durata respectivă și că aceasta a fost o adevărată posesie, respectiv reunirea elementelor constitutive, precum și îndeplinirea tuturor calităților cerute de lege pentru ca posesia să fie utilă.

Or, elementul material al posesiei, respectiv actele materiale de stăpânire a bunului pe o perioadă de 30 de ani, nu a fost probat de reclamanți, astfel cum a constatat și instanța de apel, care a reținut corect că, potrivit art. 1171 C. civ., mențiunile făcute de funcționarul competent în evidențele cadastrale, potrivit cărora în anul 1986 posesor de parcelă pentru imobilul în litigiu era Consiliul Popular sector 1-București, fac dovada până la înscrierea în fals. De aceea, câtă vreme recurenții nu au dovedit stăpânirea efectivă a terenului în litigiu o perioadă de 30 de ani pentru a prescrie achizitiv dreptul de proprietate asupra acestuia, în condițiile art. 1890 C. civ., celelalte critici vizând faptul că posesia reclamanților a întrunit toate condițiile cerute de lege spre a fi utilă, ad usucapionem, cât și cele privind aplicarea greșită în speță a prevederilor Legii nr. 107/1996 apar ca nefondate, urmând a fi respinse în consecință.

Criticile potrivit cărora decizia recurată este nelegală și pentru că a fost dată cu încălcarea art. 3 și art. 6 alin. (1) și (3) Legea nr. 213/1998, sunt nefondate, întrucât instanța de apel a statuat ca în perioada 1948-1991 legislația nu cunoștea conceptul de proprietate publică, bunurile deținute de stat neputând astfel avea un asemenea caracter, și că, din contră, ele aflându-se în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, erau supuse regulilor generale prevăzute de C. civ. în materia uzucapiunii și nu celor speciale instituită de art. 1844 C. civ.. Cu alte cuvinte, s-a reținut că terenul în litigiu, aflat în proprietatea statului în perioada 1948 - 1991, nu este exclus de la incidența normelor generale în materia uzucapiunii, așa cum era statuat prin art. 1844 C. civ..

Față de cele expuse, se constată că soluția instanței de apel este legală, câtă vreme reclamanții nu au făcut dovada unei posesii veritabile, neviciate, pe o perioadă de 30 de ani, potrivit art. 1890 C. civ.. Celelalte critici formulate de recurenți, așa cum au fost expuse mai sus, vizează greșita apreciere a probatoriului administrat în cauză, ceea ce nu se circumscrie niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., din actuala reglementare, iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Față de considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A. și intervenienta C.F..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A. și intervenienta C.F. împotriva deciziei nr. 117-A din 15 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2012.