ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7462/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7462/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 09 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1

București, sub nr. din 2008, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București, prin primarul general, solicitând instanței să constate că

a devenit proprietarul terenului în suprafață de 2.800 mp, situat în intravilanul

Municipiului București, în zona de nord-vest a capitalei, cu următoarele vecinătăți:

la nord și est Lacul G., iar la sud Cimitirul S., având adresa poștală sector 1,

București, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani.

La data de 09 mai 2008, a decedat reclamantul

C.V., astfel că la termenul din 26 septembrie 2008 a fost introdus în cauză moștenitorul

acestuia, C.A..

Prin sentința civilă nr. 4236 din 13

martie 2009, Judecătoria Sector 1 București, a admis excepția necompetenței materiale

invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, reținând că decizia nr. 32/2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție este obligatorie, iar din raportul de expertiză specialitatea

topografie efectuat în cauză a rezultat că valoarea terenului în litigiu este de

1.015.745 RON, fiind aplicabile dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ..

Cauza a fost înregistrată la data de 13

mai 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 20132/3/2009.

La termenul din 25 iunie 2009, a fost depusă

o cerere de intervenție formulată de C.F..

Prin sentința civilă nr. 1469 din 10

decembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea și

cererea de intervenție în interes propriu, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut, în esență, că, potrivit situației juridice a imobilului, ce rezultă din

adresa din 06 iunie 2008 eliberată de Primăria municipiului București - D.E.I.C.,

S.E.P., terenul ce face obiectul acțiunii este amenajat ca spațiu verde, ce constituie

domeniu public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998 și Legii nr. 24/2007

privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane.

Potrivit adresei din 21 iulie 2008 eliberată

de Primăria municipiului București - D.E.I.C., S.E.P. s-a menținut poziția exprimată

prin adresa arătată anterior în ceea ce privește caracterul de domeniu public asupra

imobilului ce face obiectul acțiunii.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză

de către expertul B.D. rezultă că în urma identificării imobilului ce face obiectul

acțiunii rezultă că acesta reprezintă o secțiune din obiectivul de investiții Pasaj

Zona Bucureștii Noi - șos. București - Târgoviște.

Tribunalul a reținut totodată că, prin

adresa din 03 iunie 2008, Primăria municipiului București - D.J.C.L. a comunicat

faptul că în evidențele Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 figurează notificări

pentru restituirea în natură privind și imobilul ce face obiectul acțiunii.

În raport de probele administrate în cauză,

tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.

Pe de o parte, tribunalul a arătat că nu

se poate reține că anterior anului 1991 bunurile proprietate de stat puteau face

obiectul dreptului de proprietate prin uzucapiune în favoarea unei persoane fizice

sau juridice, atâta vreme cât acestea nu au fost aduse în mod legal în circuitul

civil general, întrucât sunt bunuri în afară de comerț, iar potrivit dispozițiilor

art. 26 din Decretul nr. 133/1949, republicat la 5 iulie 1951, bunurile ce devin

proprietate cooperatist - colectivistă intră în patrimoniul cooperativei libere

de orice sarcini., în consecință, creditorul, chiar ipotecar, nu mai poate urmări

asemenea bunuri pentru creanțele cooperatorului debitor și este logic ca nici dobândirea

unui drept real prin mijloace obișnuite de drept civil să nu poată avea loc.

Chiar dacă s-ar reține exercitarea posesiei

de fapt asupra terenului în perioada 1973 - 1991, până la intrarea în vigoare a

Constituției din 1991 terenurile aflate în proprietatea statului au fost scoase

din circuitul civil, iar dreptul de proprietate nu se putea dobândi prin uzucapiune.

Tribunalul a mai arătat că anterior anului 1990 proprietatea era una singură, respectiv

proprietate publică și aparținea statului, indiferent de titularul dreptului de

administrare, iar bunurile aparținând statului nu puteau fi dobândite prin efectul

uzucapiunii.

Anterior anului 1990, având în vedere că

proprietatea era una singură de stat și aparținea doar statului, statul nu putea

exercita acte de opoziție la posesia exercitată de către autorul reclamantului mai

ales că acesta nu înregistrase imobilul în evidența fiscală, astfel că posesia nu

putea fi decât una echivocă.

Tribunalul a mai reținut că prin decizia

dată în recurs în interesul legii nr.

IV

din

16 ianuarie 2006, problema de drept soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție

a fost cea referitoare la efectele Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 asupra posesiilor

începute înainte de adoptarea acestor două acte normative și s-a decis că posesia

nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi. Decizia se referă

doar la înstrăinări între particulari și s-a avut în vedere ipoteza terenurilor

la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974.

Însă, făcând parte din domeniul public

al municipiului București, imobilul în litigiu nu poate fi uzucapat, iar de caracterul

privat al proprietății statului se poate vorbi doar începând cu anul 1991, când

a intrat în vigoare Constituția României ce a abrogat Constituția din anul 1965.

Anterior acestui an nu se făcea distincție între domeniul public și domeniul privat

al statului, proprietatea fiind doar una singură - de stat, care era inalienabilă

și imprescriptibilă. Statul și unitățile administrativ teritoriale au dobândit calitatea

de titulari ai dreptului de proprietate privată abia după anul 1991, domeniul privat

al acestor subiecte de drept fiind reglementat de dispozițiile constituționale,

ale Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 215/2001, ce abrogă dispozițiile Legii nr.

69/1991, și ale Legii nr. 213/1998.

Așadar, tribunalul a conchis că, potrivit

dispozițiilor art. 1844, art. 1849 și art. 1864 pct. 2 C. civ., anterior anului

1991 nu se putea prescrie domeniul lucrărilor care prin natura lor proprie sau printr-o

declarație a legii nu puteau fi obiecte de proprietate privată, ci erau scoase afară

din comerț. în consecință, posesia necesar a fi exercitată timp de 30 ani pentru

a opera prescripția achizitivă trebuie să poarte asupra unui lucru susceptibil de

a fi uzucapat. Or, și în raport de aceste considerente, nu se poate considera că

s-a împlinit termenul de 30 de ani. Art. 1844 C. civ. delimitează domeniul de aplicare

al uzucapiunii prin excluderea unor categorii de bunuri și cum bunul imobil nu se

afla în circuitul civil anterior anului 1991, fiind declarat inalienabil, nu se

poate dobândi prin uzucapiune.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 213/1998, domeniul public al municipiilor este alcătuit din

bunurile prevăzute la pct. 3 din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes local,

iar, așa cum rezultă din adresele ce prezintă situația juridică a imobilului și

din raportul de expertiză întocmit în cauză, imobilul în litigiu este de uz și interes

public local, făcând parte din domeniul public al Municipiului București și astfel

nu poate constitui obiect al dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Curtea de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. H7-A din 15

martie 2012, a respins apelul declarat de apelantul - reclamant C.A. și de apelanta

intervenientă C.F., ca nefondat și a luat act că apelanții au solicitat cheltuieli

de judecată pe cale separată, reținând, în esență, următoarele:

Terenul în litigiu a fost identificat prin

expertiza efectuată de expert B.D. ca fiind situat lângă Cimitirul S..

Referitor la titularul actual al dreptului

de proprietate asupra terenului, Curtea a avut în vedere că, într-adevăr, dacă dreptul

în discuție a intrat în patrimoniul unei persoane printr-un mod originar de dobândire

a proprietății, precum uzucapiunea sau ocupațiunea, se consideră că proba existenței

acestui drept, care constă în dovedirea unui astfel de fapt juridic, are un caracter

cert, absolut. în ipoteza cea mai des întâlnită a dobândirii proprietății printr-un

mod derivat și anume printr-un act juridic translativ de proprietate (inclusiv un

act normativ sau unul administrativ), dovada dreptului presupune, în acord cu regula

de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic

sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea respectivei persoane de titular

actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv.

Or, în cauza, față de probele administrate,

s-a reținut că nu există nicio asemenea dovadă din care să reiasă persoana fizică

sau juridică care este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului care

face obiectul cererii de chemare în judecată și în prezent acesta este amenajat

ca spațiu verde, ce intră în categoria bunurilor - domeniu public al Municipiului

București, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998, privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia și ale Legii nr. 24/2007, privind reglementarea

și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane.

Potrivit art. 3 alin. (1) Legea nr. 213/1998:

„Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din

Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta

lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de

uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale

prin modurile prevăzute de lege". Prin urmare, pentru ca un bun să fie considerat

ca făcând parte din domeniul public nu este suficient să aibă o anumită destinație,

fiind necesar și să fi fost dobândit legal de unul din subiectele de drept indicate

de textul de lege citat.

În condițiile în care nici autoritățile

publice nu au identificat un proprietar al terenului în litigiu, se constată că

proprietarul acestuia nu este cunoscut, situație în care, în raport de dispozițiile

art. 1 lit. d) Decretul nr. 111/1951 și art. 646 C. civ., întrunind condițiile pentru

a fi considerat bun fără stăpân, acesta aparține statului, fără a se impune și constatarea

respectivei situații printr-un act emis de o autoritate în acest sens. Astfel, potrivit

art. 1 lit. d) din decret, abrogat în prezent, dar în vigoare la momentul faptului

care a generat raportul juridic în conținutul căruia intră dreptul de proprietate

al statului, „sunt considerate bunuri fără stăpân bunurile de orice fel părăsite

timp de un an de zile de către titularii lor - necunoscuți sau absenți".

De asemenea, s-a reținut că dreptul de

proprietate publică, precum și cel de proprietate privată asupra unor asemenea bunuri

pot aparține, potrivit art. 3 și respectiv 4 Legea nr. 213/1998, domeniul public,

respectiv privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale.

Criteriul de delimitare a domeniului statului

de cel al unităților administrativ teritoriale, conform art. 3 din același act normativ

și aplicat prin analogie, este interesul național sau local al acestor bunuri.

Or, în cauza de față, nu există nicio rațiune

pentru a aprecia că bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată ar fi

de interes național și deci proprietatea ar aparține Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

De altfel, consecința juridică a nerecunoașterii

calității de proprietar al terenului în discuție în persoana pârâtului nu ar consta

în consolidarea poziției apelanților, ci în respingerea acțiunii pentru lipsa calității

procesuale pasive, compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți nefiind

specifică acestei acțiuni.

De asemenea, s-a mai reținut că, potrivit

art. 1890 C. civ., uzucapiunea presupune o posesie utilă, adică neviciată. Posesorul

trebuie să posede pentru sine, cu intenția de a se comporta ca proprietar pe tot

termenul prevăzut de lege.

În concepția C. civ. român, posesia presupune

existența a două elemente: un element material {corpus), adică faptele materiale

de deținere și de folosire a lucrului, exercitarea în fapt a atributelor dreptului

real asupra lucrului, inclusiv săvârșirea de acte juridice privind dreptul de proprietate,

și un element intențional (animus), care constă în aceea că cel ce săvârșește actele

materiale de deținere sau de întrebuințare a lucrului are intenția de a le face

pentru sine, adică așa cum le-ar fi exercitat titularul dreptului de proprietate.

Elementul intențional al posesiei rezultă

din art. 1847 C. civ., care arată că posesia se exercită sub nume de proprietar

și din art. 1853 C. civ., care prevede că în cazul precarității nu este posesie

„sub nume de proprietar". De asemenea, art. 1854 C. civ. prevede ca elementul

intențional al posesiei se prezumă, rezultând din cel material al posesiei. Răsturnarea

acestei prezumții presupune un fapt probatoriu suficient de puternic, condiție pe

care nu o îndeplinește simpla neînregistrare în evidențele fiscale (situație în

care se regăsesc și unii proprietari).

Aplicând aceste considerații teoretice

în cauza de față, Curtea a reținut că dacă se poate reține pe baza declarațiilor

martorilor audiați de primă instanță, D.F. și I.N., exercitarea posesiei asupra

terenului de către reclamant și îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru

posesie, potrivit art. 1847 C. civ., respectiv să fie utilă, în sensul că aceasta

nu trebuie să fie afectată de vreunul din viciile discontinuității, violenței, clandestinității

și echivocului, în schimb posesia nu a fost exercitată timp de 30 de ani.

Astfel, deși martorul D.F. a arătat că

terenul a intrat în stăpânirea lui C.V. aproximativ în 1973, declarația sa este

contrazisă de un act autentic, în sensul art. 1171 C. civ., care face dovadă până

la înscrierea în fals, respectiv cel întocmit de funcționarul care a consemnat în

evidentele cadastrale din anul 1986 că posesor de parcelă la acel moment era Consiliul

Popular Sector 1 București. Acest aspect este învederat prin adresa din 17 mai 2011

emisă de Primăria municipiului București - D.P.S.E.D.P.P..

Sub un alt aspect, Curtea a reținut că

imobilul în litigiu face parte din proprietatea publică a Municipiului București.

Tocmai pentru a fi lămurite contradicțiile

existente între adresele emise de Primăria municipiului București, care indicau

fie că terenul este în domeniul privat al Consiliului General al Municipiului București,

fie că face parte din domeniul public al Municipiului București, în apel au fost

solicitate și obținute relații suplimentare din care rezultă că terenul în litigiu

este încadrat în Unitatea Teritorială de Referință „V4 - Zona spațiilor verzi -

Spații verzi pentru protecția cursurilor de apă" fiind astfel aplicabile prevederile

art. 3 alin. (1) Legea nr. 213/1998 cu referire la art. 40 din Legea apelor nr.

107/1996.

De asemenea, s-a reținut și faptul că reglementările

de circulație cuprinse în P.U.G.-ul aprobat prevăd realizarea pe traseul unui pasaj

denivelat superior ce va supratraversa Bulevardul Bucureștii Noi; că, pentru această

arteră, în zona amplasamentului în discuție, se propune un prospect de 43 mp, și

că această destinație nu este deocamdată efectivă, ci în stadiu de plan/proiect.

Curtea a înlăturat considerentele primei

instanțe care vizează imposibilitatea dobândirii anterior anului 1991 a bunurilor

proprietate de stat prin uzucapiune, cu motivarea că distincția dintre domeniul

public și domeniul privat al statului a fost făcută inițial de C. civ. care, dispunând

prin art. 1844 că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor

proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată,

ci sunt scoase afară din comerț", a creat un regim juridic preferențial numai

bunurilor care fac parte din domeniul public al statului și unităților administrativ

teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.

O asemenea distincție nu a mai fost făcută

după 1948, Constituția intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai

la proprietatea particulară și la proprietatea statului. De asemenea, Constituția

din 1952, ca și cea din 1965 se refereau, în art. 5-9, respectiv art. 6-9, la proprietatea

particulară, precum și la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat

și cooperatistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu

cuprindea nicio dispoziție prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai

era deci împărțită în două categorii, publică și privată, prima fiind imprescriptibilă,

inalienabilă și insesizabilă.

În aceste condiții, nu se justifică asimilarea

proprietății de stat domeniului public din legislația anterioară și supunerea acesteia

regimului juridic instituit de C. civ..

Tocmai pentru că legislația din perioada

1948-1991 nu cunoștea conceptul de proprietate publică, bunurile deținute de stat

nu puteau avea un asemenea caracter. Din contră, ele s-au aflat în proprietatea

statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale

prevăzute de C. civ. în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite

de art. 1844 C. civ..

De aceea, admițând că terenul în litigiu

avea aceeași destinație cu cea din prezent și la nivelul anului 1991, când au fost

reintroduse în legislația românească conceptele de proprietate publică și proprietate

privată a statului, prin Constituția adoptată în acel an, se constată că abia începând

cu acel moment el a intrat în domeniul public al unității administrativ teritoriale.

S-a conchis, că, întrucât uzucapiunea nu

operează prin simpla posesie a bunului în toată perioada prevăzută de lege, ci și

prin exercitarea pozitivă a dreptului de opțiune cu privire la uzucapiune, ca drept

potestativ, prezintă importanță regimul juridic al terenului la momentul la care

se solicită constatarea dreptului de proprietate în acest mod, și că, în cauză,

nu este îndeplinită nici situația premisă a stăpânirii imobilului timp de 30 de

ani, așa cum s-a reținut anterior.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantul C.A. și intervenienta C.F., care, după ce au expus soluțiile instanțelor

de fond și apel,și au făcut trimitere la probatoriul administrat în cauză, arătând

că pârâtul Municipiul București a emis adrese contradictorii, au arătat că decizia

recurată a fost dată cu greșita aplicare a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:

Instanța de apel a făcut o greșita aplicare

a prevederilor art. 1846, art. 1847 și art. 1850 C. civ., întrucât apelantul C.A.,

succesor în drepturi al tatălui sau, defunctul C.V., a făcut dovada posesiei sale

legal caracterizate, invocând astfel un mod originar de dobândire a proprietății

- uzucapiunea.

În cauza, pârâtul Municipiul București

s-a pretins proprietar, tară însă a dovedi în vreun mod dreptul său și, mai mult,

recunoscând expres că nu cunoaște cum a devenit proprietar asupra bunului și nici

când.

În acest sens, s-a arătat că instanța de

apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 6 alin. (1) și 3 Legea nr. 213/1998,

cât și a prevederilor Decretului nr. 111/1951, deoarece „decretul a fost neconstituțional

în raport cu Constituția din 1948 care a consacrat principiul recunoașterii și garantării

proprietății."

De asemenea, s-a mai arătat că decizia

este și confuză, în condițiile în care au fost chemați în judecată Municipiul București,

care își alega calitatea de proprietar și nu statul, astfel încât discuția despre

lipsa calității procesuale pasive a acestuia este străină cauzei; că instanța de

apel a făcut o greșita aplicațiune a art. 1171 C. civ., întrucât a reținut că actul

întocmit de funcționarul care a consemnat în evidentele cadastrale din anul 1986

că posesor de parcela la acel moment era Consiliul Popular Sector 1

București

este de natura a înlătura declarațiile martorilor și de a vicia posesia acestora.

Or, acest argument este greșit, deoarece

nu este vorba de un act autentic, în sensul art. 1171 din C. civ., ci de o adresa

a pârâtului,iar în cauză nu s-a depus de către acesta un extras de carte funciara,

care să ducă la concluzia instanței de apel.

Dimpotrivă, în cauză, apelanții au depus

adresa din 15 septembrie 2008 emisă de O.C.P.I. - singurul în măsura să se pronunțe

în domeniul publicității imobiliare -din care rezultă ca nu exista nici o înregistrare

cadastrală aferentă imobilului.

S-a mai arătat, că instanța de apel a făcut

o greșită aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1) Legea nr. 213/1999, dar și a

prevederilor Legii nr. 107/1996, întrucât terenul în litigiu, în suprafața de 2.800

mp, nu se învecinează cu niciun lac, a se vedea în acest sens Dosarul 7471/299/2008

al Judecătoriei Sectorului 1 București, astfel încât aplicarea textelor legale din

acest act normativ este fundamental greșită.

Examinând decizia în limita criticilor

formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța

constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

A motiva hotărârea presupune că aceasta

să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum

și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

În speță, recurenții invocă faptul că decizia

este „și confuză", întrucât discuția lipsei calității procesuale pasive a statului

este străină cauzei, câtă vreme aceștia au chemat în judecată, în calitate de pârât,

Municipiul București și nu Statul român.

Această critică este nefondată, întrucât

decizia recurată este motivată în fapt și în drept, potrivit art. 261 alin. (5)

C. proc. civ., ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului

recurs,pe de o parte, iar pe de altă parte, instanța de apel nu a analizat excepția

lipsei calității procesuale pasive a statului român în speță, așa cum susțin recurenții,

ci a apreciat că „necunoașterea calității de proprietar a terenului în persoana

pârâtului nu ar consta în consolidarea poziției apelanților, ci în respingerea acțiunii

pentru lipsa calității procesuale pasive".

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurenți, se constată

următoarele:

Prin criticile formulate, recurenții au

invocat nelegalitatea deciziei recurate, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor

art. 1846, art. 1847 și art. 1850 C. civ.; art. 3 și art. 6 alin. (1) și 3 Legea

nr. 213/1998; art. 1171 din C. civ.; a prevederilor Decretului nr. 111/1951 și ale

Legii nr. 107/1996.

Aceste critici sunt nefondate, pentru cele

ce urmează;

Instanțele de fond și apel au stabilit

situația de fapt cu privire la imobilul în litigiu, ce nu poate fi reevaluată în

recurs față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în vigoare la

data pronunțării deciziei recurate, potrivit cărora, față de actele și lucrările

cauzei, s-a stabilit că imobilul în litigiu intră în categoria bunurilor ce fac

parte din domeniul public al Municipiului București, fiind amenajat ca spațiu verde;

că terenul în litigiu, câtă vreme nu s-a identificat un proprietar al acestuia,

ar putea fi considerat ca bun rară stăpân, preluat ca atare de către stat, potrivit

Decretului nr. 111/1951, tară a se impune și constatarea respectivei situații printr-un

act emis de vreo autoritate în acest sens, și că posesia nu a fost exercitată de

către recurenți timp de 30 de ani.

Față de această situație de fapt, se constată

că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea corectă a prevederilor

Decretului nr. 111/1951, câtă vreme bunul este considerat ca bun fără stăpân, iar

preluarea sa de către stat nu poate fi apreciată ca fiind făcută cu încălcarea prevederilor

Constituției din anul 1948, privind recunoașterea și garantarea proprietății, întrucât

nu s-a dovedit că prin aceasta s-ar fi încălcat dreptul de proprietate al vreunei

persoane fizice sau juridice.

Criticile formulate de recurenți potrivit

cărora instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1846,

art. 1847 și art. 1850 C.civ., întrucât reclamantul C.A., în calitate de succesor

al tatălui său, C.V., a făcut dovada posesiei legal caracterizate, invocând astfel

un mod originar de dobândire a proprietății, uzucapiunea, sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, recurenții au invocat ca mod originar

de dobândire a dreptului asupra terenului în litigiu uzucapiunea de 30 de ani, potrivit

art. 1890 C. civ..

Uzucapiunii lungi, invocată de recurenți,

nu i se cere, pentru a-și produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiții

și anume exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei

posesii veritabile, neviciate. Ceea ce trebuiau să dovedească recurenții, care invocă

în favoarea lor efectele uzucapiunii de 30 de ani, este că stăpânirea bunului a

fost exercitată pe toată durata respectivă și că aceasta a fost o adevărată posesie,

respectiv reunirea elementelor constitutive, precum și îndeplinirea tuturor calităților

cerute de lege pentru ca posesia să fie utilă.

Or, elementul material al posesiei, respectiv

actele materiale de stăpânire a bunului pe o perioadă de 30 de ani, nu a fost probat

de reclamanți, astfel cum a constatat și instanța de apel, care a reținut corect

că, potrivit art. 1171 C. civ., mențiunile făcute de funcționarul competent în evidențele

cadastrale, potrivit cărora în anul 1986 posesor de parcelă pentru imobilul în litigiu

era Consiliul Popular sector 1-București, fac dovada până la înscrierea în fals.

De aceea, câtă vreme recurenții nu au dovedit

stăpânirea efectivă a terenului în litigiu o perioadă de 30 de ani pentru a prescrie

achizitiv dreptul de proprietate asupra acestuia, în condițiile art. 1890 C.

civ., celelalte critici vizând faptul că posesia reclamanților a întrunit toate

condițiile cerute de lege spre a fi utilă, ad usucapionem, cât și cele privind aplicarea

greșită în speță a prevederilor Legii nr. 107/1996 apar ca nefondate, urmând a fi

respinse în consecință.

Criticile potrivit cărora decizia recurată

este nelegală și pentru că a fost dată cu încălcarea art. 3 și art. 6 alin. (1)

și (3) Legea nr. 213/1998, sunt nefondate, întrucât instanța de apel a statuat ca

în perioada 1948-1991 legislația nu cunoștea conceptul de proprietate publică, bunurile

deținute de stat neputând astfel avea un asemenea caracter, și că, din contră, ele

aflându-se în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de

stat, erau supuse regulilor generale prevăzute de C. civ. în materia uzucapiunii

și nu celor speciale instituită de art. 1844 C. civ..

Cu alte cuvinte, s-a reținut că terenul

în litigiu, aflat în proprietatea statului în perioada 1948 - 1991, nu este exclus

de la incidența normelor generale în materia uzucapiunii, așa cum era statuat prin

art. 1844 C. civ..

Față de cele expuse, se constată că soluția

instanței de apel este legală, câtă vreme reclamanții nu au făcut dovada unei posesii

veritabile, neviciate, pe o perioadă de 30 de ani, potrivit art. 1890 C. civ..

Celelalte critici formulate de recurenți,

așa cum au fost expuse mai sus, vizează greșita apreciere a probatoriului administrat

în cauză, ceea ce nu se circumscrie niciunuia din motivele de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., din actuala reglementare, iar sancțiunea este aceea

a neanalizării lor.

Față de considerentele expuse, instanța,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul C.A. și intervenienta C.F..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul C.A. și intervenienta C.F. împotriva deciziei nr. 117-A din 15 martie

2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6

decembrie 2012.