ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7355/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin sentința civilă nr. 821 din 13 octombrie 2011 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul P.G.F.I., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 20.694,87 RON reprezentând valoarea actualizată a prețului achitat de reclamant pentru apartamentul din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în CF Cluj-Napoca, preț achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 19 martie 1997, a fost respinsă cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la restituirea sumei reprezentând diferența dintre valoarea actualizată a prețului achitat și prețul de piață al imobilului și a fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.260 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul P.G.F.I., solicitând instanței admiterea apelului, modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii de plată a despăgubirilor, care reprezintă diferența dintre valoarea actualizată a prețului achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare și prețul de piață al apartamentului, pentru care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare, cu cheltuieli de judecată. În motivarea apelului, reclamantul a arătat că sentința pronunțată de tribunal este nelegală, deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În mod incorect instanța de fond a reținut că reclamantul a încheiat contractul de închiriere pentru apartamentul în litigiu abia în 10 octombrie 1996, omițând să constate că acel contract nu a constituit o primă închiriere, astfel încât reclamantul să fi avut la acea dată calitate de nou chiriaș în imobil.

În realitate, reclamantul a locuit în imobil încă din 1980 într-un alt apartament, iar în apartamentul identificat cu ocazia aplicării Legii nr. 112/1995 ca fiind apartamentul, cu 2 camere și dependințe în suprafață de 78 mp, a intrat în anii 1990, ca urmare a unui schimb de locuințe realizat cu chiriașa B.R.. Ca dovadă, în fișa de calcul a chiriei aferentă contractului de închiriere din 1996, s-a consemnat faptul că s-a achitat chirie din 01 aprilie 1994. Prin urmare, reclamantul a apreciat că avea calitate de persoană îndreptățită la cumpărarea apartamentului. Instanța de fond s-a rezumat să constate că contractul de închiriere anterior contractului de vânzare-cumpărare poartă data de 10 octombrie 1996 și să rețină efectul puterii de lucru judecat al considerentele hotărârilor judecătorești anterioare, care ar fi stabilit din acest punct de vedere eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Reclamantul a arătat că prin acele hotărâri judecătorești nu s-a verificat modul în care s-a încheiat contractul de închiriere din octombrie 1996. Or, inserarea unei fraze în sensul că acest contract este încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, nu constituie o reală statuare asupra acestui aspect, care să poată fi primită cu putere de lucru judecat. În al doilea rând, reclamantul a arătat că instanța de fond a abordat simplist raporturile juridice din prezentul litigiu, iar împrejurarea că a fost eludată Legea nr. 112/1995 nu-i poate fi imputată, deoarece atât condițiile de aplicare ale acestei legi, cât și cele speciale de încheiere în concret a actelor de vânzare-cumpărare au fost stabilite de către stat.

Reclamantul a arătat că nu se poate reține în sarcina sa o conduită de rea-credință, și nu poate fi transpusă din contextul aplicării Legii nr. 10/2001 pe planul aplicării Legii nr. 112/1995, deoarece conduita sa s-a format pe baza informațiilor care i-au fost puse la dispoziție de către stat, care a acționat în aceste raporturi nu doar ca un simplu vânzător, ci ca și autoritatea deținătoare a datelor referitoare la modul de preluare a proprietății și la stadiul de retrocedare a acestei proprietăți în favoarea fostului proprietar. La 1 februarie 2012 apelantul-reclamant a formulat o cerere de recuzare a judecătorilor ce formau completul de judecată, deoarece și-ar fi spus părerea cu privire la pricina care se judecă, făcând parte din completul care a soluționat cererea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin încheierea din 14 februarie 2012 cererea de recuzare a fost respinsă, apreciindu-se că nu sunt întrunite condițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ.. Prin decizia civilă nr. 12A din 15 februarie 2012 Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că este real că reclamantul a avut calitatea de chiriaș, însă pentru un alt apartament din imobil, pe care, potrivit dispozițiilor art. 9, putea să îl cumpere în ipoteza în care nu se restituia în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora. În ceea ce privește apartamentul în litigiu numerotat ca fiind apartamentul, care a fost închiriat defunctei B.R., acesta nu putea fi cumpărat de către reclamant, întrucât la data intrării în vigoarea Legii nr. 112/1995, reclamantul apelant nu avea contract de închiriere.

Susținerea apelantului că ar fi încheiat contractul de închiriere în 1994, întrucât în fișa de plată a chiriei se menționează că s-a încasat chirie încă din acest an, nu poate fi primită, părțile având posibilitatea să încheie contractul de locațiune în 1994 numai dacă apartamentul era liber la aceea dată.

Din contractul de închiriere încheiat cu B.R., care anterior a deținut apartamentul, rezultă că aceasta a decedat la 23 decembrie 1996. în cazul reclamantului raporturile contractuale pentru apartamentul au început de la data încheierii contractului, 10 octombrie 1996. Mai mult, în interogatoriul luat reclamantului în Dosarul nr. 8803/2002, acesta recunoaște că a intrat în folosința apartamentului în litigiu în toamna anului 1996. Așadar, susținerile apelantului în prezentul dosar, prin care tinde să dovedească existența unui contract de închiriere pentru apartamentul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, sunt contrazise de însăși mărturisirea reclamantului în dosarul în care s-a dispus constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Din starea de fapt rezultă fără dubiu că reclamantul a eludat dispozițiile Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Reclamanta T.V. a solicitat în baza Legii nr. 112/1995 revendicarea imobilului în data de 6 iunie 1996, deci, anterior încheierii contractului de închiriere din 10 octombrie 1996. Nu poate fi primită critica potrivit căreia doar Statul Român a fost de rea credință, deoarece elemente definitorii ale titlului statului erau cunoscute și verificate de reprezentanții statului, iar cumpărătorii cunoșteau aceste elemente numai în măsura în care erau prezentate de către acești reprezentanți. Este știut faptul că înainte de încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul trebuie să depună diligentele maxime pentru a verifica situația imobilului pe care urmează să-l cumpere.

Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar cumpărarea contractului de vânzare-cumpărare a avut loc în 19 martie 1997, dată la care era publicată H.G. nr. 11/1997, din care rezulta că puteau fi vândute apartamentele preluate în baza Decretului nr. 92/1950 dacă au fost respectate condițiile de preluare ale imobilului, menționate în acest decret. Or, în aceste condiții, cădea în sarcina reclamantului să verifice dacă preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu respectarea condițiilor prevăzute de Decretul nr. 92/1950, iar în caz contrar să se abțină să cumpere apartamentul. Așadar, reclamantul nu a făcut dovada că a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație în care, în mod corect instanța de fond nu a dispus acordarea despăgubirilor la prețul de circulație al imobilului, potrivit art. 50 Legea nr. 10/2001.

O ultimă critică vizează faptul că restrângerea dreptului la despăgubiri doar la prețul actualizat al apartamentului a cărei anulare s- a dispus, contravine dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Într-adevăr a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare în 1997, însă contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la un preț mai mic decât prețul de piață al apartamentelor similare din unitatea administrativ-teritorială, un preț de protecție socială pentru chiriași. Așadar, în ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cum a fost și în cazul de față, părțile trebuie repuse în situația anterioară încheierii contractului, situație în care se poate acorda numai prețul actualizat în temeiul art. 50 alin. (2) și (3) Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, precum și împotriva încheierii din 14 februarie 2012, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei la curtea de apel pentru rejudecarea apelului, iar în subsidiar modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinței instanței de fond și obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea actualizată cu rata inflației a prețului apartamentului în litigiu și prețul de piață al acestui apartament, calculat prin expertiza de evaluare a ing. F.V.. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. În motivarea recursului a fost criticată greșita respingere a cererii de recuzare, cu încălcarea dispozițiilor art. 27 pct. 7 C. proc.

civ. raportat la art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A susținut că respingerea propunerii de recuzare a avut ca efect menținerea în complet a celor doi magistrați, în pofida faptului că aceștia se pronunțaseră anterior cu privire la anumite chestiuni ale fondului cauzei, esențiale pentru corecta dezlegare a raporturilor juridice deduse judecății, ceea ce constituie o incompatibilitate în sens subiectiv. Dispozițiile art. 27 pct. 7 se referă și la expunerea opiniei cu privire la chestiuni esențiale, ce sunt de natură să orienteze soluția în procesul pendinte. în speță desființarea contractului de vânzare-cumpărare este premisa nașterii dreptului la despăgubiri, iar legătura dintre aceste două litigii este strânsă.

în decizia recurată, judecătorii apelului au reiterat vechiul argument referitor la reaua credință a reclamantului în efectuarea lucrărilor cu depășirea limitelor autorizației de construire. Această împrejurare trădează poziția subiectivă, apriori defavorabilă a judecătorilor apelului. Fiind încălcat dreptul său fundamental la un proces echitabil, se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel, spre rejudecare. O altă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a normelor metodologice de aplicare a acestei legi.

A susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit situația apartamentului, acesta fiind apartamentul pe care l-a avut în folosință efectivă, precum și împrejurarea întocmirii contractului de închiriere la 10 octombrie 1996, aceasta acoperind doar cerința actului constatator al locațiunii exercitate de reclamant asupra apartamentului nr. 6, deși contractul de închiriere, ca negotium iuris, fusese încheiat anterior. De asemenea, a susținut că în sarcina sa nu poate fi reținută niciun fel de culpă, având în vedere că pentru sine, ca particular, datele concrete ale nevalabilității titlului statului s-au evidențiat doar ulterior, cu prilejul soluționării acțiunii în revendicare, ceea ce relevă în mod categoric culpa statului ca efect al necorelării poziției sale de autoritate care s-a obligat, pe de o parte, la restituirea proprietății către foștii proprietari și, pe de altă parte, a înscris dreptul de dobândire a proprietății de către chiriași.

De aceea, instanța de apel a nesocotit esența raporturilor dintre reclamant și stat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv faptul că acest contract trebuia analizat în conformitate cu exigențele principiului tempus regit actum și că, din acest punct de vedere, nu a existat nicio încălcare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995. La momentul încheierii acestui contract reclamantul avea calitatea de chiriaș, imobilul nu făcea parte din categoria celor exceptate de la vânzare, Statul avea înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 6, iar cererea de restituire a imobilului formulată de vechiul proprietar, deși era notată în cartea funciară, fusese irevocabil respinsă.

În mod greșit a fost reținută reaua sa credință în raport de considerentele din hotărârea anterioară, referitoare la nulitatea contractului de cumpărare a imobilului în litigiu, vizând nerespectarea autorizației de construire, deși emiterea acestui act administrativ reprezenta recunoașterea dreptului său de a cumpăra apartamentul. A mai criticat decizia recurată din perspectiva greșitei aprecieri a neîncălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenție prin restrângerea dreptului său la despăgubiri doar la valoarea actualizată a prețului. A susținut că lipsirea de proprietate ca efect al desființării contractului nu trebuie să atragă în sarcina sa un prejudiciu disproporționat, prin obligația de a suporta consecințele conduitei statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri și a procedat, ulterior, la înstrăinarea lor.

în aplicarea principiului restitutio in integrum era necesară o reparație echitabilă, echivalentă cu acordarea prețului de circulație al bunului.

La 21 noiembrie 2012 reclamantul a depus o cerere prin care a dezvoltat motivele de recurs, cu privire la existența unei incompatibilități de ordin subiectiv a judecătorilor apelului și cu privire la modul de apreciere a datei contractului de închiriere, în sensul că acest contract, ca negotium iuris, a fost încheiat anterior datei de 10 octombrie 1996, fapt ce rezultă din fișa de calcul a chiriei, în conținutul căreia se consemnează că data plății primei chirii a fost 01 aprilie 1994. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului, susținând, în principal, că reclamantul nu avea la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare calitatea de chiriaș, ceea ce dovedește încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și că această împrejurare a fost reținută cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 11813/2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Analizând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate formal în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Critica referitoare la nelegalitatea încheierii din 14 februarie 2012, ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 27 pct. 7 C. proc. civ. raportat la art. 6 alin. (1) Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi primită.

Deși este real că judecătorii apelului au făcut parte din completul ce a pronunțat decizia civilă nr. 585/R/l din 1 martie 2009 a Curții de Apel Cluj, prin care s-au soluționat recursurile declarate de pârâții Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și P.G.F.I., având ca obiect cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți cu privire la apartamentul situat în Cluj-Napoca, această situație nu se poate încadra în dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., respectiv nu se poate reține că judecătorii și-ar fi spus părerea asupra pricinii pendinte. În primul rând trebuie reținut că art. 27 pct. 7 C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care nu s-a pronunțat încă o hotărâre în cauză, însă judecătorul a lăsat să se întrevadă soluția pe care o va da prin hotărârea finală.

Decizia civilă amintită, pronunțată în recurs, produce efectele oricărei hotărâri irevocabile, în sensul că problemele de drept dezlegate se impun cu autoritate de lucru judecat în orice litigiu ulterior. Prin decizia civilă nr. 585/R/l din 1 martie 2009 s-a reținut reaua-credință a pârâtului P.G.F.I. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, contract încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Această dezlegare se impunea și în cauza pendinte, unde, față de efectul negativ al autorității lucrului judecat, ce nu permite reluarea judecății unor chestiuni ce au fost soluționate irevocabil, instanța nu ar fi putut să mai analizeze problema bunei sau relei credințe a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Așadar, problema bunei-credințe, tranșată irevocabil, se impunea în același mod judecătorilor pricinii, indiferent care ar fi fost aceștia. Neputând deroga de la soluția pronunțată printr-o hotărâre irevocabilă asupra unui capăt de cerere și având obligația de a respecta cele statuate jurisdicțional în litigiul anterior, judecătorii apelului nu puteau manifesta o poziție subiectivă, apriori nefavorabilă, față de reclamant, așa cum susține acesta prin motivele de recurs. Este real că imparțialitatea judecătorilor nu poate fi analizată doar sub imperiul dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., ci trebuie privită în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este el reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza Piersack contra Belgia, Curtea Europeană a reținut că noțiunea de imparțialitate la care face referire art. 6 are a fi apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare (imparțialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noțiune cuprinde un demers obiectiv ce urmărește a determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă (imparțialitate obiectivă a tribunalului). Or, în cauza dedusă judecății nu se poate vorbi despre existența unei imparțialități de ordin subiectiv, din moment ce judecătorii apelului nu-și mai puteau exprima convingerea personală asupra unei chestiuni dezlegate irevocabil printr-o hotărâre anterioară.

Pe cale de consecință, dreptul reclamantului la un proces echitabil a fost respectat. Nici critica potrivit căreia soluția instanței de apel este rezultatul greșitei interpretări a prevederilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită. Argumentele subsumate acestei critici tind la dovedirea bunei-credințe a reclamantului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și la respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995, cu consecința aplicării dispozițiilor art. 50 1 Legea nr. 10/2001. Or, așa cum s-a arătat anterior, conduita recurentului-reclamant la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost stabilită irevocabil prin decizia civilă nr. 585/R din 11 martie 2009, nemaiputând fi analizată în cauza pendinte, deoarece i se opune autoritatea de lucru judecat a acestei decizii.

Consecința încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu rea-credință constă în neaplicarea dispozițiilor art. 50 Legea nr. 10/2001, recurentul-reclamant având dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2) Legea nr. 10/2001. Din perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, raportându-se doar la incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) Legea nr. 10/2001. Prin acordarea acestor despăgubiri nu se încalcă dreptul de proprietate al recurentului-reclamant și nici prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra România, cauza Pincova și Pine contra Republica Cehă). Or, în prezenta cauză buna credință a subdobânditorului a fost exclusă, astfel încât nu se poate reține că acesta deține un bun în sensul art. 1 Protocolul 1, după cum nu se poate vorbi despre existenta în sarcina sa a unui prejudiciu disproporționat, ori despre lipsa unei reparații echitabile.

Desființarea titlului de proprietate al recurentului-reclamant ca urmare a încălcării unor dispoziții legale, dă dreptul acestuia de a pretinde și primi restituirea prețului actualizat. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.G.F.I. împotriva încheierii din 14 februarie 2012 și a deciziei civile nr. 12A din 15 februarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2012.