ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 416/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 03 septembrie 2010, sub nr. 42300/3/2010, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanții B.Șt. și B.O. au chemat în judecată pe pârâții S.R. prin M.F.P., M.F.P. și M.B. prin P.G., solicitând obligarea acestora la plata prețului de piață al imobilului situat în str. Polonă, nr. 75, et. l, ap. 2, sector 1, în temeiul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009. Prin sentința civilă nr. 1324 din 07 iulie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții S.R.

prin M.F.P. și M.B. prin P.G., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., ca neîntemeiată. În considerentele acestei sentințe, tribunalul a reținut că prin încheierea de ședință din data de 27 mai 2011, în urma precizării acțiunii de către reclamanți, în sensul că își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.B. prin P.G. și S.R. prin M.F.P., cu motivarea că dispozițiile legii speciale, pe care reclamanții își întemeiază pretențiile, conferă calitate procesuală pasivă doar M.F.P., în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al S.R.

În ce privește cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., tribunalul a reținut că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele motive: Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 09419508 din 27 septembrie 1996, P.M.B., prin mandatar SC H.N. SA, a înstrăinat reclamanților locuința în litigiu, în schimbul prețului de 20.784.879 ROL. Prețul locuinței a fost achitat integral la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, conform chitanței nr. 14511 din 27 septembrie 1996. Prin sentința civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dosarul nr. 7387/1998, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare susmenționat.

Această sentință a rămas definitivă prin respingerea apelurilor declarate, prin decizia civilă nr. l229/ A din 26 iulie 1999 a Tribunalului Cluj și irevocabilă prin respingerea recursurilor declarate, prin decizia civilă nr. 307 din 09 februarie 2000 a Curții de Apel Cluj. Legiuitorul a prevăzut dreptul chiriașilor cumpărători la restituirea prețului de piață numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp ce pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare desființate și care fuseseră încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a prevăzut doar dreptul la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de indicele de inflație.

În speță, contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanții au dobândit imobilul în litigiu a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. l 12/1995, aspect reținut cu putere de lucru judecat în hotărârile judecătorești susmenționate. Astfel, în considerentele acestor hotărâri s-a arătat faptul că imobilul era exceptat de la vânzare, întrucât nu se încadra în câmpul de aplicare al Legii nr. l 12/1995, iar vânzarea s-a făcut de o persoană care nu avea dreptul și nici calitatea de a-l vinde; de asemenea, s-a reținut reaua-credință a chiriașilor la încheierea actului juridic, în frauda dreptului fostului proprietar și faptul că buna-credință nu poate fi suplinită printr-o hotărâre judecătorească opozabilă doar uzurpatorului bunului și nu adevăratului proprietar.

Având în vedere aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, cele statornicite prin hotărârile judecătorești susmenționate, cu privire la faptul că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. l 12/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu, nu pot fi contrazise cu ocazia unei alte judecăți. Prin urmare, reclamanții sunt îndreptățiți doar la restituirea prețului plătit pentru imobil, conform art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. l0/2001, iar nu la plata prețului de piață al imobilului, conform art. 50 1 din Legea nr. l0/2001, astfel cum aceștia au solicitat.

Prin decizia civilă nr. 4/ A din 11 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței primei instanțe, pentru următoarele considerente: Apelanții susțin, prin primul motiv de apel, faptul că în mod nelegal instanța de fond nu a ținut seama de sentința civilă nr. 4166 din 12 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care în mod irevocabil s-a reținut buna lor credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 094/19508 din 27 septembrie 1996. Critica este nefondată, întrucât această hotărâre judecătorească nu poate fi opusă pârâtului din prezenta cauză.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 a Judecătoriei Cluj s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între P.M.B. și reclamanții din prezenta cauză, reținându-se, în esență, că statul nu putea vinde ce nu avea în proprietate și că, în speță, nu sunt întrunite condițiile error communis facit jus pentru că la momentul vânzării atât înstrăinătorul, cât și dobânditorii au cunoscut situația litigioasă a imobilului, adevăratul proprietar realizând toate demersurile pentru sistarea vânzării.

Această sentință a fost menținută prin decizia civilă nr. 1229 din 26 iulie 1999 a Tribunalului Cluj, decizie pronunțată după rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 4166 din 12 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a reținut că, indiferent de modul în care se punea problema adevăratului proprietar, atâta timp cât chestiunea litigioasă a imobilului nu a fost soluționată, contractele de vânzare-cumpărare cu chiriașii nu se puteau încheia în mod valabil. Conform art. l din H.G.R. nr. l 1/1997, procedura de vânzare trebuia suspendată. Apoi, chiar dacă apelanții erau în posesia unei hotărâri judecătorești definitive, ei nu pot susține că nu au cunoscut situația litigioasă a bunului și demersul reclamantului la C.E.D.O.

Decizia nr. l229/1999 a Tribunalului Cluj a fost menținută prin decizia civilă nr. 307/2000 a Curții de Apel Cluj (prin respingerea recursului pârâților B.Șt. și O.). Actualii apelanți- reclamanți, recurenți în dosarul nr. 4617/1999 al Curții de Apel Cluj, au invocat și în acel dosar sentința civilă irevocabilă nr. 4166/1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar instanța de recurs, cu putere de lucru judecat a statuat reaua credință a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât aceștia fuseseră notificați de fostul proprietar să nu cumpere apartamentul care era revendicat în instanță. Cu privire la sentința civilă nr. 4166 din 12 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în care, în calitate de pârâți, au figurat C.G.M.B.

și SC H. SA, Curtea de Apel Cluj, ca instanță de recurs, a statuat, tot cu putere de lucru judecat, că „buna credință nu poate fi suplinită printr-o hotărâre judecătorească opozabilă doar uzurpatorului și nu adevăratului proprietar”. Ca atare, în mod legal instanța de fond, în prezenta cauză, nu a ținut seama de sentința civilă nr. 4166 din 12 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București. Apelanții susțin prin restul criticilor formulate că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, astfel încât sunt întrunite condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ei fiind îndreptățiți să obțină prețul de piață al imobilului. Nici această critică nu este fondată, atâta vreme cât prin decizia nr. 307/2000 a Curții de Apel Cluj s-a reținut irevocabil că imobilul în litigiu era exceptat vânzării.

Exceptarea derivă din aceea că Legea nr. l 12/1995 a prevăzut într-adevăr posibilitatea de vânzare a apartamentelor trecute în proprietate de stat, dar această posibilitate exista numai în privința acelora pentru care Statul era proprietar legitim. Or, în cauză, Statul nu a avut niciodată o asemenea calitate. El a răpit abuziv proprietatea antecesoarei reclamantului, iar faptul a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Vânzarea contra notificărilor nu legitimează un drept viciat, dobândit asupra unui bun exceptat vânzării și transmis de către o persoană ce nu avea calitate. Invocarea în cuprinsul hotărârilor celor două instanțe a prevederilor H.G.R.

nr. l 1/1997 nu reprezintă o extindere a aplicării cu efect retroactiv a prevederilor sale, ci o întărire a interdicției de dobândire prin cumpărare a bunului în procedura reglementată de Legea nr. l 12/1995, interdicție care a fost nesocotită. În concluzie, curtea a constatat că nu este îndeplinită condiția principală a art. 50 1 din Legea nr. l0/2001, respectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. l 12/1995, ceea ce în mod legal a reținut și instanța de fond. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți, pentru următoarele motive: 1. În mod greșit, instanța de apel consideră că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. l 12/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. ). Pentru a respinge apelul, curtea a apreciat, pe de o parte, că imobilului nu i se aplică dispozițiile Legii nr. l 12/1995, iar, pe de altă parte, că reclamanții ar fi fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a fost desființat. În ambele sale aprecieri, curtea se bazează și face trimitere la Decizia civilă nr. 307/2000 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj în dosarul 4617/1999, ceea ce este greșit. Greșeala curții de apel constă în faptul că singura hotărâre judecătorească aptă de a fi analizată și, în același timp, concludentă în soluționarea prezentei pricini este sentința civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 pronunțată de Judecătoria Cluj în dosarul nr. 7387/1998, prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare ca efect al principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, din pricina faptului că printr-o hotărâre judecătorească anterioară fusese admisă acțiunea în revendicare a fostului proprietar.

În aceste condiții, decizia civilă nr. 307/2000, la care eronat instanța de apel face trimitere, nu produce efecte juridice în ceea ce privește considerentele sale, ce tind la a schimba motivarea instanței de fond, pentru simplul motiv că nu face altceva decât să respingă recursul și nu rejudecă fondul, iar, în plus, îngreunează situația părților în propria cale de atac, ceea ce este inadmisibil. Cu alte cuvinte, reținerile Curții de Apel Cluj nu pot fundamenta respingerea apelului din prezenta cauză, căci nu au căderea să modifice în vreun fel sentința civilă nr. 1293/1999, nici în ceea ce privește dispozitivul și nici în ceea ce privește considerentele.

De vreme ce prin această sentință și ținând seama atât de principiul disponibilității, cât și de relativitatea efectelor hotărârii judecătorești, instanța nu constată neîndeplinirea cerințelor Legii nr. 112/1995 și nici reaua credință a chiriașilor-cumpărători, înseamnă că pretențiile formulate de aceștia în prezenta cauză sunt întemeiate, iar faptul că statul a avut ori nu titlu valabil nu a fost constatat niciodată de vreo instanță, căci nicio instanță nu a fost investită cu vreo astfel de cerere. Raportat la greșeala instanței de apel, trebuie reținut faptul că toate hotărârile anterioare (în căile de atac) fac referire la H.G. nr. 11/1997, care nu era în vigoare la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Dacă în litigiile în care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare din anul 1996, pentru motive ce țin de H.G. nr. 11/1997, s-a creat o nedreptate chiriașilor-cumpărători, din nou instanțele greșesc și îi împiedică pe aceștia să obțină repararea prejudiciului conform Legii nr. 1/2009, fără a avea un suport legal adecvat, ci preluând pro cama numai anumite aspecte din hotărârile anterioare. Instanța de apel greșește respingând calea de atac exercitată, deoarece prin hotărârea de anulare a contractului de vânzare- cumpărare nu s-a constatat că prevederile Legii nr. l 12/1995 ar fi fost încălcate și nici reaua credință a chiriașilor-cumpărători, ci doar s-a admis o acțiune în anulare ori nulitate care nu a indicat niciun motiv al nulității și care, deci, sub aspectul identității cauzei acțiunii cu cauza hotărârii are de suferit.

Per a contrario și ținând seama de prezumția de legalitate, prevederile Legii nr. l 12/1995 nu au fost încălcate și chiriașii cumpărători au fost de bună-credință, buna-credință fiind constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă. în ciuda afirmațiilor instanței de apel, chiar dacă această hotărâre nu este opozabilă fostului proprietar, ea este opozabilă pârâtului din prezenta cauză și dacă în raport de municipiu (căci atât ministerul, cât și municipiul l-au reprezentat pe vânzător, adică statul român), chiriașii- cumpărători au fost de bună credință, atunci au fost de bună credință erga omnes.

Raționamentul instanțelor inferioare cu privire la hotărârea judecătorească privitoare la buna credință nu poate fi primit în prezenta cauză, deoarece așa cum sentința civilă nr. 4116, prin care s-a constatat buna credință a chiriașilor-cumpărători, nu îi este opozabilă M.F.P., atunci nici sentința civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 a Judecătoriei Cluj, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, nu îi poate fi opusă și astfel s-ar ajunge la situația în care dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. l0/2001 nu ar mai putea fi puse niciodată în practică. 2. Instanța de apel nu răspunde criticilor legate de confuzia instanței fondului între eroarea comună și buna credință, ca excepții de la efectele nulității (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.). Atâta vreme cât hotărârile prin care a fost anulat contractul și care au menținut această soluție fac referire exclusiv la eroarea comună, analizând numai această excepție de la efectele nulității și cum dispozițiile Legii nr. 1/2009 se raportează, de asemenea, în mod exclusiv doar la buna credință, o altă excepție de la efectele nulității și ținând seama că analizarea uneia dintre ele nu o afectează pe cealaltă, înseamnă că sus-amintitele hotărâri nu constată reaua credință a chiriașilor-cumpărători. Pentru toate aceste motive, recurenții au solicitat să se constatate că sunt întrunite cerințele Legii nr. 1/2009, care a modificat Legea nr. 10/2001 și, în consecință, să se admită recursul, să se modifice decizia atacată și, pe fond, să se admită acțiunea.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Î nalta Curte reține următoarele: 1. Contrar susținerilor recurenților, curtea de apel s-a raportat, în mod corect, în rezolvarea prezentului proces, la decizia civilă nr. 307 din 09 februarie 2000 a Curții de Apel Cluj, prin care sentința de constatare a nulității contractului lor de vânzare-cumpărare a rămas irevocabilă, criticile în acest sens nefiind fondate. Astfel, sentința civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al recurenților din prezenta cauză, a rămas definitivă urmare a respingerii apelului, prin decizia civilă nr. 1229 din 26 iulie 1999 a Tribunalului Cluj și irevocabilă, urmare a respingerii recursului, prin decizia civilă nr. 307 din 09 februarie 2000 a Curții de Apel Cluj.

În condițiile în care împotriva sentinței civile nr. 1293/1999 au fost exercitate căile de atac, care au fost respinse, considerentele hotărârilor pronunțate de instanțele de control judiciar nu puteau fi ignorate în prezenta cauză. În cazul păstrării soluției fondului, instanțele de control judiciar au dreptul să completeze sau să înlocuiască motivarea primei instanțe cu noi argumente, neputându-se susține că în felul acesta ar nesocoti principiul non reformtio in pejus (neagravarea situației în propria cale de atac), cum eronat pretind recurenții, întrucât prin păstrarea soluției, situația părților rămâne neschimbată. Hotărârea din recurs, fiind irevocabilă în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc.

civ., se bucură de putere de lucru judecat, conform art. art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. De aceea, în mod corect, în fundamentarea soluției din prezenta cauză, instanțele anterioare s-au raportat și la decizia civilă nr. 307/2000 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în recurs, prin care s-a păstrat soluția fondului de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, cu complinirea motivării primei instanțe.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al recurenților din prezenta cauză, reținându-se că titlul statului vânzător a fost desființat, ceea ce atrage și desființarea vânzării subsecvente, în virtutea principiului resolutojure dantis, resolvitur jus accipientis; totodată, s-a reținut că nu este aplicabil principiul error communis facit jus, în momentul vânzării neexistând o eroare comună și invincibilă care să creeze o aparență a dreptului în sensul că vânzătorul este proprietar al lucrului vândut, întrucât atât înstrăinătorul, cât și dobânditorii au cunoscut situația litigioasă a imobilului, adevăratul proprietar realizând toate demersurile pentru sistarea operațiunii vânzării.

În recurs, prin decizia civilă nr. 307 din 09 februarie 2000 a Curții de Apel Cluj, completându-se motivarea primei instanțe, s-a reținut că, contractul este nul pe motiv că imobilul era exceptat de la vânzare, pentru că nu se încadra în câmpul de aplicare al Legii nr. l 12/1995, care viza numai imobilele preluate de stat cu titlu valabil, că vânzarea s-a făcut de o persoană care nu avea dreptul și nici calitatea de a-l vinde, cu complicitatea și reaua-credință a chiriașilor-cumpărători la încheierea actului juridic, întrucât aceștia fuseseră anterior notificați de fostul proprietar să nu cumpere apartamentul, pentru că era revendicat în instanță; cu privire la sentința civilă nr. 4116 din 12 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care, în contradictoriu cu pârâții C.G.M.B.

și SC H.N. SA, se constatase buna-credință a chiriașilor-cumpărători, s-a reținut că buna-credință nu poate fi suplinită printr-o hotărâre judecătorească opozabilă doar uzurpatorului bunului și nu adevăratului proprietar. Preluând constatările jurisdicționale din decizia pronunțată în recurs, referitoare la reaua-credință a chiriașilor-cumpărători și nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului, curtea de apel a dat în mod corect eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat al acestei hotărâri irevocabile, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 1200 pct. 4 și art. l202alin. (2) C. civ. Efectul pozitiv al lucrului judecat, ca prezumție, vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-o nouă judecată.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate într-o nouă judecată. Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Este ceea ce în mod corect a făcut și curtea de apel care, raportându-se la considerentele deciziei pronunțate în recurs, în litigiul de constare a nulității contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din prezenta cauză, a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispozițiilor Legii nr. l 12/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților și a poziției subiective a acestora la momentul contractării. Cum, în litigiul anterior, în care reclamanții din prezenta cauză au fost părți, s-a statuat în mod irevocabil că actul de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. l 12/1995 și cu rea-credință, statuările pe acest aspect se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumții absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute de către reclamanți.

Relativ la poziția lor subiectivă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, recurenții impută curții de apel că nu a reținut, în prezenta cauză, buna lor credință, raportat la sentința irevocabilă nr. 4116 din 12 martie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, care s-a pronunțat în acest sens. Nici această critică nu este fondată. Contrar susținerilor recurenților, în mod corect curtea de apel a reținut că, în prezenta cauză, nu se putea reține buna lor credință în raport de sentința civilă nr. 4116 din 12 martie 1999, în condițiile în care efectele acestei sentințe au fost analizate în litigiul ulterior de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Așa cum s-a arătat mai sus, prin Decizia nr. 307/2000 a Curții de Apel Cluj, prin care a rămas irevocabilă soluția de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare al recurenților, s-a reținut, cu referire la sentința civilă nr. 4116/1999, că buna credință nu poate fi suplinită printr-o hotărâre judecătorească opozabilă doar uzurpatorului și nu adevăratului proprietar, statuându-se că chiriașii-cumpărători au fost de rea credință la încheierea contractului, deoarece anterior au fost notificați să nu cumpere, de către adevăratul proprietar, care le-a făcut cunoscută revendicarea imobilului. în contextul arătat, al analizării efectelor sentinței civile nr. 4116/1999 în litigiul de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, sub aspectul poziției subiective a chiriașilor cumpărători nu poate produce efecte, în prezenta cauză, decât decizia civilă nr. 307/2000 a Curții de Apel Cluj.

În concluzie, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a reținut reaua lor credință la contractare și încheierea contractului cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. l 12/1995, recurenții-reclamanți nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului obiect al contractului anulat, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută în acest sens de art. 50 1 din Legea nr. l0/2001, republicată, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare desființat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Față de argumentele prezentate în precedent, urmează a se reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a principiului puterii lucrului judecat și a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. l0/2001, republicată, nefiind astfel întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. 2. Contrar susținerilor recurenților, aceștia nu au învestit instanța de apel cu critici legate de „confuzia instanței fondului între eroarea comună și buna credință”. Problema pe care ei au dedus-o judecății în apel a fost aceea dacă prima instanță a reținut corect motivele pentru care s-a dispus, prin hotărâre irevocabilă, nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare, aspect analizat de curtea de apel, așa încât nu se poate reține incidența, în speță, a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, din verificarea motivelor de apel, cuprinse în cererea aflată la dosar apel, rezultă că în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de apel, care viza greșita reținere de către tribunal, ca motive ale nulității contractului de vânzare-cumpărare, neîndeplinirea cerințelor Legii nr. l 12/1995 și reaua lor credință, reclamanții au arătat că aceste motive nu se regăsesc în considerentele sentinței nr. l293/1999, în care nulitatea contractului a fost justificată numai pe desființarea titlului statului înstrăinător, deci nu pe încălcarea prevederilor Legii nr. l 12/1995; de asemenea, au arătat că prin această sentință, instanța nu s-a pronunțat decât asupra principiului error communis facit jus, reținând că acesta nu este aplicabil în speță, nu și asupra relei lor credințe.

Așa cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, curtea de apel a reținut corect că, în litigiul de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin decizia din recurs, s-a statuat cu putere de lucru judecat că chiriașii-cumpărători, reclamanți în prezenta cauză, au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Or, prin această motivare, curtea de apel a răspuns criticii subsumate celui de-al doilea motiv de apel, potrivit căreia, în litigiul de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, instanțele nu ar fi reținut reaua lor credință.

De altfel, contrar susținerilor recurenților, considerentul sentinței nr. 1293/1999 privind neaplicarea, în speță, a principiului error communis facit jus exclude tocmai buna lor credință la încheierea contractului, de esența principiului evocat, care salvează de la nulitate actul subsecvent de dobândire a unui imobil cu titlu oneros, încheiat cu un neproprietar, fiind eroarea comună și invincibilă în care s-a aflat subdobânditorul asupra calității de proprietar a înstrăinătorului, ceea ce presupune buna credință a subdobânditorului la încheierea actului, care trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia. Având în vedere considerentele expuse, recursul reclamanților apare ca nefondat și va fi respins, ca atare, conform art. 312 alin. (l) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.Șt. și B.O. împotriva deciziei civile nr. 4/ A din data de 11 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2013.