ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 416/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 416/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 03 septembrie 2010, sub

nr. 42300/3/2010, astfel cum a fost precizată ulterior,

reclamanții B.Șt. și B.O. au chemat în

judecată pe pârâții S.R. prin M.F.P., M.F.P. și M.B. prin P.G., solicitând

obligarea acestora la plata prețului de piață al imobilului situat în str.

Polonă, nr. 75, et. l, ap. 2,

sector 1, în

temeiul dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus

prin

Legea nr. 1/2009.

Prin sentința civilă nr. 1324 din 07

iulie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea

formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții S.R. prin M.F.P. și M.B. prin

P.G., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă; a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul

M.F.P., ca neîntemeiată.

În considerentele acestei sentințe,

tribunalul a reținut că prin încheierea de ședință din data de 27 mai 2011, în

urma precizării acțiunii de către reclamanți, în sensul că își întemeiază

pretențiile pe

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, a fost admisă excepția lipsei

calității

procesuale pasive a pârâților M.B. prin P.G. și S.R. prin M.F.P., cu motivarea

că dispozițiile legii speciale, pe care reclamanții își întemeiază pretențiile,

conferă calitate procesuală pasivă doar M.F.P., în nume propriu, iar nu în

calitate de reprezentant al S.R.

În ce privește cererea formulată de

reclamanți în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., tribunalul a reținut că aceasta

este neîntemeiată, pentru următoarele motive:

Prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 09419508 din 27 septembrie 1996, P.M.B., prin mandatar SC H.N. SA, a

înstrăinat reclamanților locuința în litigiu, în schimbul prețului de

20.784.879 ROL.

Prețul locuinței a fost achitat

integral la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, conform

chitanței nr. 14511 din 27 septembrie 1996.

Prin sentința

civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 pronunțată de Judecătoria

Cluj-Napoca, în dosarul nr. 7387/1998,

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

susmenționat.

Această sentință a rămas definitivă

prin respingerea apelurilor declarate, prin decizia civilă nr. l229/ A din 26 iulie

1999 a Tribunalului Cluj și irevocabilă prin respingerea recursurilor

declarate, prin decizia civilă nr. 307 din 09 februarie 2000 a Curții de Apel

Cluj.

Legiuitorul a prevăzut dreptul

chiriașilor cumpărători la restituirea prețului de piață numai în cazul

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, în timp

ce pentru situația

contractelor de vânzare-cumpărare desființate și care

fuseseră încheiate

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a prevăzut doar dreptul la

restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de indicele de inflație.

În speță, contractul de

vânzare-cumpărare prin care reclamanții au dobândit imobilul în litigiu a fost

încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. l 12/1995, aspect reținut cu

putere de lucru judecat în hotărârile judecătorești susmenționate. Astfel, în

considerentele acestor hotărâri s-a arătat faptul că imobilul era exceptat de

la vânzare, întrucât nu se încadra în câmpul de aplicare al Legii nr. l

12/1995, iar vânzarea s-a făcut de o persoană care nu avea dreptul și nici

calitatea de a-l vinde; de asemenea, s-a reținut reaua-credință a chiriașilor

la încheierea actului juridic, în frauda dreptului fostului proprietar și

faptul că buna-credință nu poate fi suplinită printr-o hotărâre judecătorească

opozabilă doar uzurpatorului bunului și nu adevăratului proprietar.

Având în vedere aspectul pozitiv al

puterii de lucru judecat, cele statornicite prin hotărârile judecătorești

susmenționate, cu privire la faptul că au fost încălcate dispozițiile Legii nr.

l 12/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în

litigiu, nu pot fi contrazise cu ocazia unei alte judecăți.

Prin urmare, reclamanții sunt

îndreptățiți doar la restituirea prețului plătit pentru imobil, conform art. 50

alin. (2

1

) din Legea nr. l0/2001, iar nu la plata prețului de piață

al imobilului, conform art. 50

1

din Legea nr. l0/2001, astfel cum

aceștia au solicitat.

Prin decizia civilă nr. 4/ A din 11

ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței primei instanțe, pentru următoarele considerente:

Apelanții

susțin, prin primul motiv de apel, faptul că în mod

nelegal instanța de fond nu a ținut

seama de sentința civilă

nr. 4166 din 12

martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care în

mod irevocabil s-a reținut buna lor credință la

momentul încheierii

contractului de

vânzare-cumpărare nr. 094/19508 din 27 septembrie 1996.

Critica este

nefondată, întrucât această hotărâre judecătorească

nu poate fi opusă pârâtului din

prezenta cauză.

Astfel, prin

sentința civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 a Judecătoriei

Cluj s-a

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

între P.M.B. și

reclamanții din prezenta

cauză, reținându-se, în esență, că statul nu putea vinde

ce nu avea în proprietate și că, în speță, nu sunt întrunite condițiile error

communis facit jus pentru că la momentul vânzării atât înstrăinătorul, cât și

dobânditorii au

cunoscut situația litigioasă a imobilului, adevăratul

proprietar

realizând toate demersurile pentru sistarea vânzării.

Această sentință a fost menținută prin

decizia civilă

nr. 1229 din 26 iulie 1999 a

Tribunalului Cluj, decizie pronunțată după

rămânerea irevocabilă a

sentinței civile nr. 4166 din 12 martie 1999 a

Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a reținut că,

indiferent

de modul în care se punea

problema adevăratului proprietar, atâta timp

cât chestiunea litigioasă a imobilului nu a fost soluționată,

contractele

de vânzare-cumpărare cu

chiriașii nu se puteau încheia în mod valabil.

Conform art. l din H.G.R. nr. l 1/1997, procedura de vânzare trebuia

suspendată. Apoi, chiar dacă apelanții erau în posesia unei hotărâri

judecătorești definitive, ei nu pot susține că nu au cunoscut situația

litigioasă a bunului și demersul reclamantului la

C.E.D.O.

Decizia nr. l229/1999

a Tribunalului Cluj a fost menținută prin decizia civilă nr. 307/2000 a Curții

de Apel Cluj (prin respingerea

recursului

pârâților B.Șt. și O.). Actualii apelanți-

reclamanți,

recurenți în dosarul nr. 4617/1999 al Curții de Apel Cluj,

au invocat și în acel dosar sentința civilă

irevocabilă nr. 4166/1999 a

Judecătoriei

Sectorului 1 București, iar instanța de recurs, cu putere de

lucru judecat a statuat reaua credință a

cumpărătorilor la momentul

încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, întrucât aceștia fuseseră

notificați de fostul proprietar să nu cumpere

apartamentul care era revendicat în instanță. Cu privire la sentința civilă nr.

4166 din 12 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în care, în

calitate de pârâți, au

figurat C.G.M.B.

și SC H. SA, Curtea de Apel Cluj, ca instanță

de recurs, a statuat, tot cu putere de lucru judecat, că „buna credință

nu

poate fi suplinită printr-o

hotărâre judecătorească opozabilă doar

uzurpatorului și nu adevăratului

proprietar”.

Ca atare, în mod

legal instanța de fond, în prezenta cauză, nu a

ținut seama de sentința civilă nr.

4166 din 12 martie 1999 a Judecătoriei

Sectorului

1 București.

Apelanții susțin

prin restul criticilor formulate că la momentul

încheierii contractului de

vânzare-cumpărare s-au respectat dispozițiile

Legii nr. 112/1995, astfel încât

sunt întrunite condițiile art. 50

1

din

Legea nr.

10/2001, ei fiind îndreptățiți să obțină prețul de piață al

imobilului.

Nici această

critică nu este fondată, atâta vreme cât prin decizia

nr. 307/2000 a

Curții de Apel Cluj s-a reținut irevocabil că imobilul în

litigiu era exceptat vânzării.

Exceptarea derivă

din aceea că Legea nr. l 12/1995 a prevăzut

într-adevăr posibilitatea de

vânzare a apartamentelor trecute în

proprietate de stat, dar această posibilitate exista

numai în privința

acelora pentru care Statul era proprietar legitim. Or,

în cauză, Statul

nu a avut niciodată o asemenea calitate. El a răpit

abuziv proprietatea

antecesoarei reclamantului, iar faptul a fost stabilit cu

autoritate de

lucru judecat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Vânzarea contra

notificărilor nu legitimează un drept viciat,

dobândit asupra unui bun exceptat

vânzării și transmis de către o

persoană

ce nu avea calitate.

Invocarea în cuprinsul hotărârilor celor

două instanțe a

prevederilor H.G.R. nr. l

1/1997 nu reprezintă o extindere a aplicării cu

efect retroactiv a prevederilor sale, ci o întărire a interdicției de

dobândire prin cumpărare a bunului în procedura

reglementată de

Legea nr. l 12/1995,

interdicție care a fost nesocotită.

În concluzie,

curtea a constatat că nu este îndeplinită condiția

principală a

art. 50

1

din Legea nr. l0/2001, respectiv încheierea

contractului de

vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. l 12/1995,

ceea ce în mod legal a reținut și

instanța de fond.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs de către reclamanți,

pentru

următoarele motive:

consideră că nu au fost

îndeplinite

condițiile prevăzute de Legea nr. l 12/1995 la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

).

Pentru a respinge

apelul, curtea a apreciat, pe de o parte, că

imobilului nu i se aplică

dispozițiile Legii nr. l 12/1995, iar, pe de altă

parte, că reclamanții ar fi fost de

rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a fost

desființat.

În ambele sale aprecieri, curtea se

bazează și face trimitere la Decizia civilă nr. 307/2000 pronunțată de către

Curtea de Apel Cluj în dosarul 4617/1999, ceea ce este greșit.

Greșeala curții de apel constă în

faptul că singura hotărâre judecătorească aptă de a fi analizată și, în același

timp, concludentă în soluționarea prezentei pricini este sentința civilă nr.

1293 din 05 februarie 1999 pronunțată de Judecătoria Cluj în dosarul nr.

7387/1998, prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare ca efect al

principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, din pricina

faptului că printr-o hotărâre judecătorească anterioară fusese admisă acțiunea

în revendicare a fostului proprietar.

În aceste condiții, decizia civilă nr.

307/2000, la care eronat instanța de apel face trimitere, nu produce efecte

juridice în ceea ce privește considerentele sale, ce tind la a schimba

motivarea instanței de fond, pentru simplul motiv că nu face altceva decât să

respingă recursul și nu rejudecă fondul, iar, în plus, îngreunează situația

părților în propria cale de atac, ceea ce este inadmisibil.

Cu alte cuvinte, reținerile Curții de

Apel Cluj nu pot fundamenta respingerea apelului din prezenta cauză, căci nu au

căderea să modifice în vreun fel sentința civilă nr. 1293/1999, nici în ceea ce

privește dispozitivul și nici în ceea ce privește considerentele.

De vreme ce prin această sentință și

ținând seama atât de principiul disponibilității, cât și de relativitatea

efectelor hotărârii judecătorești, instanța nu constată neîndeplinirea

cerințelor Legii nr. 112/1995 și nici reaua credință a chiriașilor-cumpărători,

înseamnă

că pretențiile formulate de

aceștia în prezenta cauză sunt întemeiate, iar faptul că statul a avut ori nu

titlu valabil nu a fost constatat niciodată de

vreo instanță, căci nicio

instanță nu a fost investită cu vreo astfel de cerere.

Raportat la greșeala instanței de

apel, trebuie reținut faptul că toate hotărârile anterioare (în căile de atac)

fac referire la H.G. nr. 11/1997, care nu era în vigoare la data la care s-a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Dacă în litigiile în care s-a anulat

contractul de vânzare-cumpărare din anul 1996, pentru motive ce țin de H.G. nr.

11/1997, s-a creat o nedreptate chiriașilor-cumpărători, din nou instanțele

greșesc și îi împiedică pe aceștia să obțină repararea prejudiciului conform

Legii

nr. 1/2009, fără a avea un suport

legal adecvat, ci preluând pro cama

numai

anumite aspecte din hotărârile anterioare.

Instanța de apel

greșește respingând calea de atac exercitată,

deoarece prin hotărârea de anulare a contractului de

vânzare-

cumpărare nu s-a constatat că

prevederile Legii nr. l 12/1995 ar fi fost

încălcate și nici reaua credință a chiriașilor-cumpărători, ci doar s-a

admis o acțiune în anulare ori nulitate care nu a

indicat niciun motiv

al nulității și

care, deci, sub aspectul identității cauzei acțiunii cu

cauza hotărârii

are de suferit.

Per a contrario

și ținând seama

de prezumția de legalitate,

prevederile Legii nr. l 12/1995 nu au fost încălcate și

chiriașii

cumpărători au fost de bună-credință, buna-credință fiind constatată

prin hotărâre judecătorească

irevocabilă. în ciuda afirmațiilor instanței de apel, chiar dacă această

hotărâre nu este opozabilă

fostului

proprietar, ea este opozabilă pârâtului din prezenta cauză și

dacă în raport de municipiu (căci atât

ministerul, cât și municipiul

l-au reprezentat pe vânzător, adică statul

român), chiriașii-

cumpărători au fost de

bună credință, atunci au fost de bună credință

erga omnes.

Raționamentul

instanțelor inferioare cu privire la hotărârea

judecătorească privitoare la buna

credință nu poate fi primit în prezenta

cauză, deoarece așa cum sentința civilă nr. 4116, prin

care s-a constatat

buna

credință a chiriașilor-cumpărători, nu îi este opozabilă M.F.P., atunci nici

sentința civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 a Judecătoriei Cluj, prin care

s-a constatat

nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare, nu îi poate fi opusă și

astfel s-ar ajunge la situația în care dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. l0/2001 nu ar mai putea

fi puse niciodată în practică.

apel nu răspunde criticilor legate de confuzia

instanței fondului între eroarea

comună și buna credință, ca excepții de la efectele nulității (art. 304 pct. 7

C. proc. civ.).

Atâta vreme cât

hotărârile prin care a fost anulat contractul și care

au menținut

această soluție fac referire exclusiv la eroarea comună,

analizând numai

această excepție de la efectele nulității și cum dispozițiile Legii nr. 1/2009

se raportează, de asemenea, în mod

exclusiv doar la buna credință, o altă excepție de la

efectele nulității și

ținând seama că analizarea uneia dintre ele nu o

afectează pe cealaltă,

înseamnă că sus-amintitele hotărâri nu constată reaua

credință a

chiriașilor-cumpărători.

Pentru toate

aceste motive, recurenții au solicitat să se constatate

că sunt

întrunite cerințele Legii nr. 1/2009, care a modificat Legea

nr. 10/2001 și,

în consecință, să se admită recursul, să se modifice

decizia atacată și, pe fond, să se

admită acțiunea.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Î

nalta Curte reține următoarele:

susținerilor recurenților, curtea de apel s-a raportat, în

mod corect, în

rezolvarea prezentului proces, la decizia civilă

nr. 307 din 09 februarie 2000 a Curții de Apel Cluj, prin

care sentința de

constatare a nulității

contractului lor de vânzare-cumpărare a rămas

irevocabilă, criticile în

acest sens nefiind fondate.

Astfel, sentința

civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare al recurenților din prezenta cauză, a

rămas definitivă urmare a respingerii apelului, prin decizia civilă

nr. 1229 din 26 iulie 1999 a Tribunalului Cluj și

irevocabilă, urmare a respingerii recursului, prin decizia civilă nr. 307 din 09

februarie 2000 a Curții

de Apel Cluj.

În condițiile în

care împotriva sentinței civile nr. 1293/1999 au

fost exercitate căile de atac, care

au fost respinse, considerentele

hotărârilor pronunțate de instanțele de control judiciar

nu puteau fi

ignorate în

prezenta cauză.

În cazul

păstrării soluției fondului, instanțele de control judiciar

au dreptul să

completeze sau să înlocuiască motivarea primei instanțe cu noi argumente,

neputându-se susține că în felul acesta ar nesocoti principiul non reformtio in

pejus (neagravarea situației în propria cale

de atac), cum eronat pretind recurenții,

întrucât prin păstrarea soluției,

situația

părților rămâne neschimbată.

Hotărârea din

recurs, fiind irevocabilă în sensul art. 377 alin. (2)

pct. 4 C. proc.

civ., se bucură de putere de lucru judecat,

conform art. art. 1200 pct. 4 și

art. 1202 alin. (2) C. civ.

De aceea, în mod

corect, în fundamentarea soluției din prezenta

cauză, instanțele anterioare s-au raportat și la decizia

civilă

nr. 307/2000 a Curții de Apel Cluj,

pronunțată în recurs, prin care s-a păstrat soluția fondului de constatare a

nulității contractului de

vânzare-cumpărare,

cu complinirea motivării primei instanțe.

Astfel, prin

sentința civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 a Judecătoriei

Cluj-Napoca s-a

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

al recurenților din prezenta cauză,

reținându-se că titlul statului vânzător a fost desființat, ceea ce atrage și

desființarea vânzării

subsecvente, în

virtutea principiului resolutojure dantis, resolvitur jus

accipientis;

totodată, s-a reținut că nu este aplicabil principiul error

communis facit jus,

în momentul vânzării neexistând o eroare comună

și

invincibilă care să creeze o aparență a dreptului în sensul că vânzătorul este

proprietar al lucrului vândut, întrucât atât

înstrăinătorul,

cât și dobânditorii au cunoscut situația litigioasă a

imobilului, adevăratul proprietar realizând toate

demersurile pentru

sistarea operațiunii vânzării.

În recurs, prin

decizia civilă nr. 307 din 09 februarie 2000 a Curții de Apel

Cluj, completându-se motivarea primei

instanțe, s-a reținut că,

contractul este

nul pe motiv că imobilul era exceptat de la vânzare,

pentru că nu se încadra în câmpul de aplicare al

Legii nr. l 12/1995,

care viza numai

imobilele preluate de stat cu titlu valabil, că vânzarea

s-a făcut de o persoană care nu avea dreptul și

nici calitatea de a-l

vinde, cu

complicitatea și reaua-credință a chiriașilor-cumpărători la

încheierea actului juridic, întrucât aceștia

fuseseră anterior notificați

de fostul proprietar să nu cumpere apartamentul,

pentru că era

revendicat în instanță; cu

privire la sentința civilă nr. 4116 din 12 martie 1999 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, prin care, în contradictoriu cu

pârâții C.G.M.B. și SC H.N. SA, se constatase

buna-credință a

chiriașilor-cumpărători, s-a reținut că buna-credință nu

poate fi

suplinită printr-o hotărâre

judecătorească opozabilă doar uzurpatorului

bunului și nu adevăratului

proprietar.

Preluând

constatările jurisdicționale din decizia pronunțată în

recurs,

referitoare la reaua-credință a chiriașilor-cumpărători și

nerespectarea prevederilor Legii nr.

112/1995 la încheierea

contractului, curtea

de apel a dat în mod corect eficiență efectului

pozitiv al lucrului judecat al acestei hotărâri irevocabile, conform

art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., raportat

la art. 1200 pct. 4 și

art. l202alin. (2) C. civ.

Efectul pozitiv al lucrului judecat,

ca prezumție, vine să

demonstreze

modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite

aspecte litigioase în raporturile dintre părți,

fără posibilitatea de a se

statua diferit într-o nouă judecată.

Această reglementare a puterii de

lucru judecat în forma

prezumției vine să

asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor

între considerentele hotărârii judecătorești.

Prezumția nu oprește

judecata celui de-al doilea proces, ci doar

ușurează

sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale

unor

raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi

ignorate într-o nouă judecată.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu

referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția

lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat

jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără

posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior,

care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja

soluționat.

Este ceea ce în mod corect a făcut și

curtea de apel care, raportându-se la considerentele deciziei pronunțate în

recurs, în litigiul de constare a nulității contractului de vânzare-cumpărare

al reclamanților din prezenta cauză, a dat eficiență prezumției de lucru

judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea

respectării dispozițiilor Legii nr. l 12/1995 la

încheierea contractului de

vânzare-cumpărare al reclamanților și a

poziției subiective a acestora la momentul contractării.

Cum, în litigiul anterior, în care

reclamanții din prezenta cauză au fost părți, s-a statuat în mod irevocabil că

actul de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat cu încălcarea

prevederilor Legii nr. l 12/1995 și cu rea-credință, statuările pe acest aspect

se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumții absolute de adevăr, nemaiputând

fi combătute de către reclamanți.

Relativ la poziția lor subiectivă la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, recurenții impută curții de apel

că nu a reținut, în prezenta cauză, buna lor credință, raportat la sentința

irevocabilă nr. 4116 din 12 martie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București,

care s-a pronunțat în acest sens.

Nici această critică nu este fondată.

Contrar susținerilor recurenților, în

mod corect curtea de apel a reținut că, în prezenta cauză, nu se putea reține

buna lor credință în raport de sentința civilă nr. 4116 din 12 martie 1999, în

condițiile în care efectele acestei sentințe au fost analizate în litigiul

ulterior de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare. Așa cum

s-a arătat mai sus, prin Decizia nr. 307/2000 a Curții de Apel Cluj, prin care

a rămas irevocabilă soluția de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare al recurenților, s-a reținut, cu referire la sentința civilă

nr. 4116/1999, că buna credință nu poate fi suplinită printr-o hotărâre

judecătorească opozabilă doar uzurpatorului și nu adevăratului proprietar,

statuându-se că chiriașii-cumpărători au fost de rea credință la încheierea

contractului, deoarece anterior au fost

notificați

să nu cumpere, de către adevăratul proprietar, care le-a făcut

cunoscută revendicarea imobilului. în contextul

arătat, al analizării

efectelor sentinței civile nr. 4116/1999 în

litigiul de constatare a

nulității

contractului de vânzare-cumpărare, sub aspectul poziției

subiective a

chiriașilor cumpărători nu poate produce efecte, în

prezenta cauză, decât decizia civilă nr. 307/2000 a Curții de Apel

Cluj.

În concluzie,

existând o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a reținut reaua lor credință la

contractare și încheierea contractului cu

încălcarea dispozițiilor Legii nr. l 12/1995,

recurenții-reclamanți nu

sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al

imobilului obiect al

contractului anulat, întrucât nu este îndeplinită

condiția prevăzută în

acest

sens de art. 50

1

din Legea nr. l0/2001, republicată, aceea a

încheierii contractului de vânzare-cumpărare

desființat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Față de

argumentele prezentate în precedent, urmează a se reține

că decizia recurată a fost dată cu

aplicarea corectă a principiului

puterii

lucrului judecat și a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. l0/2001,

republicată, nefiind astfel întrunite cerințele

cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

susținerilor recurenților, aceștia nu au învestit instanța

de apel cu

critici legate de „confuzia instanței fondului între eroarea

comună și buna

credință”. Problema pe care ei au dedus-o judecății în

apel a fost aceea

dacă prima instanță a reținut corect motivele pentru

care s-a dispus,

prin hotărâre irevocabilă, nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare,

aspect analizat de curtea de apel, așa încât nu se

poate reține

incidența, în speță, a cazului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, din

verificarea motivelor de apel, cuprinse în cererea aflată

la dosar apel,

rezultă că în dezvoltarea celui de-al doilea

motiv de apel, care viza greșita

reținere de către tribunal, ca motive ale

nulității contractului de vânzare-cumpărare,

neîndeplinirea cerințelor

Legii nr. l 12/1995 și reaua lor credință, reclamanții

au arătat că aceste

motive nu se regăsesc în considerentele sentinței nr.

l293/1999, în care

nulitatea contractului a fost justificată numai pe

desființarea titlului

statului

înstrăinător, deci nu pe încălcarea prevederilor Legii

nr. l 12/1995; de asemenea, au arătat că prin această sentință, instanța

nu

s-a pronunțat decât asupra

principiului error communis facit jus, reținând că acesta nu este aplicabil în

speță, nu și asupra relei lor

credințe.

Așa cum s-a arătat în analiza primului

motiv de recurs, curtea de apel a reținut corect că, în litigiul de constatare

a nulității contractului

de

vânzare-cumpărare, prin decizia din recurs, s-a statuat cu putere de lucru

judecat că chiriașii-cumpărători, reclamanți în prezenta cauză, au fost de

rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Or, prin această motivare, curtea de

apel a răspuns criticii

subsumate celui

de-al doilea motiv de apel, potrivit căreia, în litigiul de

constatare a

nulității contractului de vânzare-cumpărare, instanțele nu ar fi reținut reaua

lor credință.

De altfel, contrar susținerilor

recurenților, considerentul sentinței nr. 1293/1999 privind neaplicarea, în speță,

a principiului error communis facit jus exclude tocmai buna lor credință la

încheierea

contractului, de esența

principiului evocat, care salvează de la nulitate actul subsecvent de dobândire

a unui imobil cu titlu oneros, încheiat cu

un neproprietar, fiind

eroarea comună și invincibilă în care s-a aflat

subdobânditorul asupra calității de proprietar a înstrăinătorului, ceea

ce

presupune buna credință a

subdobânditorului la încheierea actului, care trebuie să fie lipsită de orice

culpă sau îndoială imputabilă acestuia.

Având în vedere considerentele expuse,

recursul reclamanților apare ca nefondat și va fi respins, ca atare, conform

art. 312 alin. (l) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții B.Șt. și B.O. împotriva deciziei civile nr. 4/ A din data de 11

ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

4 februarie 2013.