ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7336/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7336/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1748 din 9 martie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost respinse

excepțiile invocate de intimații-pârâți și a fost respins recursul declarat de

reclamanții G.A., G.R., G.E. și V.E. împotriva deciziei nr. 357 A din 10

decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că recurenții, invocând prevederile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea de către instanța de apel a

prevederilor art. 1.897 C. civ. privind uzucapiunea scurtă, considerând greșit

acest raționament prin prisma faptului că transferul dreptului de proprietate

nu s-a realizat cât timp titlul statului nu era valabil.

Această critică a

fost găsită nefondată atâta vreme cât instanța de apel nu a făcut nici o

referire la dispozițiile uzucapiunii scurte, aspect recunoscut chiar de către

recurenți.

Prin urmare, s-a

reținut că Înalta Curte nu poate analiza o critică care se referă la argumente

la care instanța de apel nu a făcut referire în motivarea soluției pe care a

pronunțat-o, deoarece controlul de legalitate vizează numai aspectele de

legalitate pe care instanța de apel le-a abordat în considerentele deciziei

pronunțate.

În consecință, s-a

constatat că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ..

Analizând cel de-al

doilea motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte l-a apreciat ca fiind nefondat deoarece instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a legii în soluționarea acțiunii în revendicare cu care a fost

învestită.

Astfel, prin decizia

civilă nr. 1693 din 2 martie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 2141/2003, Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul

situat în Cluj-Napoca, a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar

contractele de vânzare-cumpărare pentru apartamente, a căror nulitate s-a

pretins, au fost încheiate cu bună-credință.

De asemenea, s-a

constatat că pentru corpul II al aceluiași imobil, nu s-a solicitat în instanță

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe

dispozițiile Legii nr. 112/1995, ceea ce consolidează validitatea acestui

contract.

În acest context, în

mod corect instanța de apel a pornit de la premisa că ambele părți ale cauzei

au titluri de proprietate, reclamanții prin recunoașterea pe cale

judecătorească a preluării imobilului fără titlu și aplicarea art. 2 alin. (2)

al Legii nr. 10/2001, iar pârâții prin menținerea ca valabile a actelor lor de

proprietate, fie pe cale judecătorească, fie prin consolidare, ca urmare a

necontestării în instanță în termenul stabilit de lege sub sancțiunea decăderii

(art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001).

La compararea acestor

titluri, instanța de apel a acordat preferință titlului pârâților, soluție

corectă, atât în raport de prevederile legii interne, Legea nr. 10/2001, cât și

față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în art. 18

lit. c) al Legii nr. 10/2001, se arată că măsurile reparatorii se stabilesc

numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Cum în cauză s-a

stabilit că o parte a imobilului a fost înstrăinată cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, reclamantul este îndreptățit să obțină numai măsuri

reparatorii prin echivalent pentru această parte, măsuri care, de altfel, i-au

fost propuse în ceea ce privește apartamentele, prin dispoziția nr. 686/2007

emisă în baza deciziei civile nr. 1693/2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, devenită irevocabilă.

Invocând

imposibilitatea valorificării acestei dispoziții pe cale de executare, datorită

neacordării într-un termen rezonabil a despăgubirilor propuse, consecință a

nefuncționării Fondului Proprietatea, recurenții doresc să își valorifice bunul

în natură, în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la

Convenție, pe calea acțiunii în

revendicare, în limitele stabilite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008

pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care,

constatând admisibilitatea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun

după apariția Legii nr. 10/2001, permite analizarea criteriilor de

preferabilitate în acțiunea în revendicare în raport de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Făcând o abordare a

controlului de legalitate și din această perspectivă, instanța de apel a

constatat în mod just că reclamanții beneficiază de măsuri reparatorii, care

urmează a le fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

problemele de executare a acestei despăgubiri neputând afecta condițiile impuse

de decizia nr. 33/2008, acelea ca să nu se aducă atingere unui drept de

proprietate deja câștigat de altă persoană și stabilității și securității

raporturilor juridice civile.

De asemenea, instanța

de apel a constatat că prin hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit

nevalabilitatea titlului statului nu s-a dispus și restituirea imobilului către

reclamanți.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza pilot

Atanasiu,

Poenaru

și Solon contra României din 12 octombrie 2010, într-o astfel de ipoteză,

reclamanții nu dețin un „bun actual”, în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional

la Convenție, spre deosebire de pârâți care dețin un astfel de bun, câtă vreme

titlul lor de proprietate este valabil și dețin posesia imobilului.

Curtea europeană a

recunoscut faptul că

simpla constatare a nevalabilității titlului

statului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

echivalează cu

existența unei “valori patrimoniale” (în sensul autonom al sistemului

convențional) și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și cu efect

retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce atrage aplicabilitatea

art. 1 Protocolul nr. 1.(

Cauzele Străin, Păduraru și Porțeanu și,

ulterior, afirmată explicit în

Cauza Czaran și Grofcsik contra României,

hotărâre din 2 iunie 2009).

Ulterior,

Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a „interesului patrimonial” ce rezultă din

simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea

de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Deoarece

reclamanții din prezenta cauză au urmat procedurile prevăzute de legile de

reparație și au epuizat căile de atac prevăzute de aceste legi, ei beneficiază

de "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În

cauza pilot Atanasiu s-a constatat, de asemenea, că „nicio instanță sau

autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și

Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu.

Hotărârile invocate de acestea, deși toate constată că naționalizarea

întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru

restituirea acestui apartament”.

S-a mai reținut că „simpla

constatare judiciară

a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un

drept de restituire a bunului, totuși ea dă dreptul la o despăgubire din moment

ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru

judecat, reiese că cerințele legale impuse pentru a beneficia de măsurile de

reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de

moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite, chiar dacă Primăria nu a emis

o decizie administrativă în sensul celor dispuse de instanță„.

Prin

urmare, Înalta Curte a constatat că recurentelor din cauza pilot nu le-a fost

recunoscut de către Curtea europeană dreptul la restituirea în natură a

bunului, chiar în situația în care li s-au aplicat direct prevederile

Convenției prin înlăturarea prevederilor dreptului intern. Aceasta deoarece ele

nu dețineau o dispoziție sau o hotărâre prin care, în mod definitiv, să fi

obținut dreptul de a li se restitui apartamentul în litigiu, ceea ce ar fi

transformat „valoarea patrimonială” într-un „bun actual”, ambele aspecte

constituind accepțiuni ale noțiunii de “bun” care antrenează garanțiile art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenție.

Pentru

prima oară, Curtea europeană, deși nu indică explicit criterii de

preferabilitate în raport de care să fie soluționată acțiunea în revendicare,

afirmă neechivoc condiția ca persoanele de la care imobilul a fost preluat

abuziv să fi obținut în dreptul intern o hotărâre prin care să se fi dispus

restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le

consfințească posesia unui „bun actual” și pe care să o poată opune cu succes

titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor în acțiunea în

revendicare. Adăugarea acestei condiții de către Curtea europeană, face ca

simpla constatare a nevalabilității titlului statului, printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, să nu mai fie suficientă fostului

proprietar pentru a justifica îndreptățirea la restituirea în natură a bunului,

în calitate de deținător al unei „valori patrimoniale”.

În

consecință, Înalta Curte a apreciat că, chiar dacă ambele părți din proces

dețin titluri de proprietate, în absența dovedirii existenței în patrimoniul

lor a unui bun actual, reclamanții nu se află într-o poziție de egalitate cu

pârâții, care dețin un bun actual.

În

absența unui bun actual, reclamanții nu pot dobândi preferabilitate în acțiunea

în revendicare pentru nici un alt argument, inclusiv pentru argumentul conform

căruia pârâții ar putea ca, în cazul în care ar fi evinși, să își valorifice

dreptul de proprietate de care au fost privați printr-o procedură mult mai

facilă decât cea oferită de Legea nr. 247/2005.

Pentru argumente

amintite, Înalta Curte a reținut că nu este incident nici motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Cu privire la

excepțiile invocate de intimații-pârâți prin întâmpinare, respectiv excepția

autorității de lucru judecat și a netimbrării și solicitarea amendării

recurenților pentru abuz de drept în temeiul art. 108

1

C. proc. civ.

s-a reținut că instanța de apel s-a pronunțat, respingându-le.

Cu privire la

excepția autorității de lucru judecat Înalta Curte a apreciat-o ca nefondată

deoarece obiectul dosarului față de care se invocă autoritatea de lucru

judecat, respectiv Dosarul nr. 2141/2003 al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, a avut ca obiect constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de pârâții persoane

fizice cu privire la apartamentele nr. 1 și 2, iar acțiunea pendinte are ca

obiect revendicarea acestor apartamente, astfel încât obiectul celor două cauze

este diferit, ceea ce face să nu fie îndeplinită condiția triplei identități

cerută de art. 1201 C. civ. pentru existența autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește

soluționarea excepției netimbrării, Înalta Curte a constatat că această

excepție a fost respinsă în apel cu motivarea că sunt incidente prevederile

art. 15 lit. r) din Legea taxei de timbru nr. 146/1997, iar soluția pronunțată

pe acest aspect era supusă căii de atac a reexaminării care, nefiind

exercitată, face ca modul de stabilire a timbrajului să nu mai poată fi pus în

discuție, deoarece a intrat sub putere de lucru judecat.

Verificând temeinicia

cererii de amendare a reclamanților pentru introducerea cu rea credință a

prezentei cereri și, implicit, a căilor de atac, pentru că ar fi o cerere vădit

netemeinică, Înalta Curte a constatat că o astfel de cerere nu se încadrează în

prevederile art. 108

1

alin. (1) lit. a) C. proc. civ., deoarece

formularea unei acțiuni și exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, cu

respectarea condițiilor de exercițiu, nu au caracterul unor cereri

vădit netemeinice.

Prin urmare, nu se impune aplicarea sancțiunii solicitate.

Împotriva acestei

decizii reclamanții au formulat cerere de revizuire invocând dispozițiile art.

322 pct. 2 C. proc. civ..

În motivarea cererii s-a susținut că instanța

nu s-a pronunțat cu privire la primul motiv de recurs care viza modul defectuos

în care instanțele anterioare au analizat pe fond acțiunea în revendicare prin

comparare de titluri promovată de reclamanți în contradictoriu cu intimații G.M.

și M.G..

S-a mai arătat că în motivele de recurs s-a

criticat soluția instanței de apel motivat de împrejurarea că aceasta a respins

acțiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu acești intimați, pe un

motiv care niciodată nu a fost pus în discuția părților.

Instanța de recurs avea obligația să constate

că instanța de apel nu fusese învestită cu verificarea incidenței dispozițiilor

art. 1897 C. civ..

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secții unite, nu exclude în toate situațiile posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare. În cazul unei astfel de acțiuni

reclamanții se pot prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție, iar, în speță, față de legea internă, prioritară este

aplicabilitatea Convenției.

Pornind de la premisa preluării imobilului

fără titlu de către stat, precum și de la premisa menținerii contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 10/2001 instanța de recurs

trebuia să compare titlurile deținute de părți și să țină seama de

jurisprudența europeană.

Hotărârea mai este criticată pentru că instanța

de recurs a insistat ca reclamanții să pună concluzii cu privire la excepțiile

invocate prin întâmpinare de intimații X. și P., deși, cu privire la aceste

excepții, instanța de apel se pronunțase respingându-le.

Cererea de revizuire va fi respinsă pentru

următoarele considerente.

Art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

dispune că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci

când evocă fondul se poate cere „dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu

s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult

decât s-a cerut”.

Analizând hotărârea ce se solicită a fi

revizuită prin prisma criticilor formulate și în raport de textul de lege

evocat, se constată că cererea de revizuire nu poate fi primită.

Prin decizia nr. 1748 din 9 martie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost respinse

excepțiile invocate de intimații-pârâți și a fost respins recursul declarat de

reclamanții G.A., G.R., G.E. și V.E. împotriva deciziei nr. 357 A din 10

decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, ca nefondat.

Sub un prim aspect se reține că nu este

îndeplinită condiția prevăzută de articolul citat ca instanța de recurs să

evoce fondul.

O instanță de recurs evocă fondul atunci

când, admițând recursul, prin efectul modificării hotărârii recurate,

reapreciază dovezile administrate în cauză de instanțele anterioare, precum și

temeiurile de drept incidente, schimbând deci, situația de fapt stabilită de

instanțele ale căror hotărâri au fost casate și statuând în mod autonom asupra

raportului juridic litigios.

În categoria hotărârilor care evocă fondul

intră toate hotărârile prin care tribunalele și curțile de apel rejudecă fondul

după casare. Prin urmare nu au acest caracter și nu pot fi atacate pe calea

extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul

sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere, după cum nu evocă fondul nici

deciziile instanțelor de recurs care, admițând recursul, mențin una dintre

hotărârile date în cauză de instanțele de fond.

Așa fiind, deși sunt invocate dispozițiile

art. 322 pct. 2 C. proc. civ., cererea formulată nu este îndreptată împotriva

unei decizii a instanței de recurs care să fi evocat fondul, motiv pentru care

va fi respinsă.

De altfel, din analiza criticilor cuprinse în

cererea de revizuire, raportat la considerentele deciziei 1748 din 9 martie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, se constată că

instanța a analizat cu o amplă argumentare motivele invocate de recurenți în

cererea de recurs.

În realitate, deși este intitulată

„revizuire” și sunt invocate dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.,

cererea formulată nu are nimic comun cu instituția revizuirii hotărârilor

astfel cum aceasta este configurată prin art. 322 și următoarele C. proc. civ..

Prin finalitate și motivare se tinde la un al doilea recurs ceea ce atrage

consecința respingerii cererii de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire a deciziei nr.

1748 din 9 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

formulată de revizuenții G.A., G.R., G.E. și V.E..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29

noiembrie 2012.