ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7336/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 1748 din 9 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost respinse excepțiile invocate de intimații-pârâți și a fost respins recursul declarat de reclamanții G.A., G.R., G.E. și V.E. împotriva deciziei nr. 357 A din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că recurenții, invocând prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1.897 C. civ. privind uzucapiunea scurtă, considerând greșit acest raționament prin prisma faptului că transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat cât timp titlul statului nu era valabil.

Această critică a fost găsită nefondată atâta vreme cât instanța de apel nu a făcut nici o referire la dispozițiile uzucapiunii scurte, aspect recunoscut chiar de către recurenți. Prin urmare, s-a reținut că Înalta Curte nu poate analiza o critică care se referă la argumente la care instanța de apel nu a făcut referire în motivarea soluției pe care a pronunțat-o, deoarece controlul de legalitate vizează numai aspectele de legalitate pe care instanța de apel le-a abordat în considerentele deciziei pronunțate. În consecință, s-a constatat că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. Analizând cel de-al doilea motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte l-a apreciat ca fiind nefondat deoarece instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii în soluționarea acțiunii în revendicare cu care a fost învestită. Astfel, prin decizia civilă nr. 1693 din 2 martie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 2141/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul situat în Cluj-Napoca, a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar contractele de vânzare-cumpărare pentru apartamente, a căror nulitate s-a pretins, au fost încheiate cu bună-credință. De asemenea, s-a constatat că pentru corpul II al aceluiași imobil, nu s-a solicitat în instanță constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, ceea ce consolidează validitatea acestui contract.

În acest context, în mod corect instanța de apel a pornit de la premisa că ambele părți ale cauzei au titluri de proprietate, reclamanții prin recunoașterea pe cale judecătorească a preluării imobilului fără titlu și aplicarea art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, iar pârâții prin menținerea ca valabile a actelor lor de proprietate, fie pe cale judecătorească, fie prin consolidare, ca urmare a necontestării în instanță în termenul stabilit de lege sub sancțiunea decăderii (art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001). La compararea acestor titluri, instanța de apel a acordat preferință titlului pârâților, soluție corectă, atât în raport de prevederile legii interne, Legea nr. 10/2001, cât și față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, se arată că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Cum în cauză s-a stabilit că o parte a imobilului a fost înstrăinată cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reclamantul este îndreptățit să obțină numai măsuri reparatorii prin echivalent pentru această parte, măsuri care, de altfel, i-au fost propuse în ceea ce privește apartamentele, prin dispoziția nr. 686/2007 emisă în baza deciziei civile nr. 1693/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, devenită irevocabilă.

Invocând imposibilitatea valorificării acestei dispoziții pe cale de executare, datorită neacordării într-un termen rezonabil a despăgubirilor propuse, consecință a nefuncționării Fondului Proprietatea, recurenții doresc să își valorifice bunul în natură, în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, pe calea acțiunii în revendicare, în limitele stabilite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, constatând admisibilitatea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun după apariția Legii nr. 10/2001, permite analizarea criteriilor de preferabilitate în acțiunea în revendicare în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Făcând o abordare a controlului de legalitate și din această perspectivă, instanța de apel a constatat în mod just că reclamanții beneficiază de măsuri reparatorii, care urmează a le fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, problemele de executare a acestei despăgubiri neputând afecta condițiile impuse de decizia nr. 33/2008, acelea ca să nu se aducă atingere unui drept de proprietate deja câștigat de altă persoană și stabilității și securității raporturilor juridice civile. De asemenea, instanța de apel a constatat că prin hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit nevalabilitatea titlului statului nu s-a dispus și restituirea imobilului către reclamanți.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza pilot Atanasiu, Poenaru și Solon contra României din 12 octombrie 2010, într-o astfel de ipoteză, reclamanții nu dețin un „bun actual”, în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, spre deosebire de pârâți care dețin un astfel de bun, câtă vreme titlul lor de proprietate este valabil și dețin posesia imobilului.

Curtea europeană a recunoscut faptul că simpla constatare a nevalabilității titlului statului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, echivalează cu existența unei “valori patrimoniale” (în sensul autonom al sistemului convențional) și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 Protocolul nr. 1.( Cauzele Străin, Păduraru și Porțeanu și, ulterior, afirmată explicit în Cauza Czaran și Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009). Ulterior, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a „interesului patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Deoarece reclamanții din prezenta cauză au urmat procedurile prevăzute de legile de reparație și au epuizat căile de atac prevăzute de aceste legi, ei beneficiază de "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În cauza pilot Atanasiu s-a constatat, de asemenea, că „nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament”.

S-a mai reținut că „simpla constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, totuși ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat, reiese că cerințele legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite, chiar dacă Primăria nu a emis o decizie administrativă în sensul celor dispuse de instanță„. Prin urmare, Înalta Curte a constatat că recurentelor din cauza pilot nu le-a fost recunoscut de către Curtea europeană dreptul la restituirea în natură a bunului, chiar în situația în care li s-au aplicat direct prevederile Convenției prin înlăturarea prevederilor dreptului intern.

Aceasta deoarece ele nu dețineau o dispoziție sau o hotărâre prin care, în mod definitiv, să fi obținut dreptul de a li se restitui apartamentul în litigiu, ceea ce ar fi transformat „valoarea patrimonială” într-un „bun actual”, ambele aspecte constituind accepțiuni ale noțiunii de “bun” care antrenează garanțiile art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție. Pentru prima oară, Curtea europeană, deși nu indică explicit criterii de preferabilitate în raport de care să fie soluționată acțiunea în revendicare, afirmă neechivoc condiția ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obținut în dreptul intern o hotărâre prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfințească posesia unui „bun actual” și pe care să o poată opune cu succes titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor în acțiunea în revendicare.

Adăugarea acestei condiții de către Curtea europeană, face ca simpla constatare a nevalabilității titlului statului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, să nu mai fie suficientă fostului proprietar pentru a justifica îndreptățirea la restituirea în natură a bunului, în calitate de deținător al unei „valori patrimoniale”. În consecință, Înalta Curte a apreciat că, chiar dacă ambele părți din proces dețin titluri de proprietate, în absența dovedirii existenței în patrimoniul lor a unui bun actual, reclamanții nu se află într-o poziție de egalitate cu pârâții, care dețin un bun actual. În absența unui bun actual, reclamanții nu pot dobândi preferabilitate în acțiunea în revendicare pentru nici un alt argument, inclusiv pentru argumentul conform căruia pârâții ar putea ca, în cazul în care ar fi evinși, să își valorifice dreptul de proprietate de care au fost privați printr-o procedură mult mai facilă decât cea oferită de Legea nr. 247/2005.

Pentru argumente amintite, Înalta Curte a reținut că nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Cu privire la excepțiile invocate de intimații-pârâți prin întâmpinare, respectiv excepția autorității de lucru judecat și a netimbrării și solicitarea amendării recurenților pentru abuz de drept în temeiul art. 108 1 C. proc. civ. s-a reținut că instanța de apel s-a pronunțat, respingându-le.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat Înalta Curte a apreciat-o ca nefondată deoarece obiectul dosarului față de care se invocă autoritatea de lucru judecat, respectiv Dosarul nr. 2141/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a avut ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de pârâții persoane fizice cu privire la apartamentele nr. 1 și 2, iar acțiunea pendinte are ca obiect revendicarea acestor apartamente, astfel încât obiectul celor două cauze este diferit, ceea ce face să nu fie îndeplinită condiția triplei identități cerută de art. 1201 C. civ. pentru existența autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește soluționarea excepției netimbrării, Înalta Curte a constatat că această excepție a fost respinsă în apel cu motivarea că sunt incidente prevederile art. 15 lit. r) din Legea taxei de timbru nr. 146/1997, iar soluția pronunțată pe acest aspect era supusă căii de atac a reexaminării care, nefiind exercitată, face ca modul de stabilire a timbrajului să nu mai poată fi pus în discuție, deoarece a intrat sub putere de lucru judecat. Verificând temeinicia cererii de amendare a reclamanților pentru introducerea cu rea credință a prezentei cereri și, implicit, a căilor de atac, pentru că ar fi o cerere vădit netemeinică, Înalta Curte a constatat că o astfel de cerere nu se încadrează în prevederile art. 108 1 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ., deoarece formularea unei acțiuni și exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, cu respectarea condițiilor de exercițiu, nu au caracterul unor cereri vădit netemeinice. Prin urmare, nu se impune aplicarea sancțiunii solicitate. Împotriva acestei decizii reclamanții au formulat cerere de revizuire invocând dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.. În motivarea cererii s-a susținut că instanța nu s-a pronunțat cu privire la primul motiv de recurs care viza modul defectuos în care instanțele anterioare au analizat pe fond acțiunea în revendicare prin comparare de titluri promovată de reclamanți în contradictoriu cu intimații G.M. și M.G.. S-a mai arătat că în motivele de recurs s-a criticat soluția instanței de apel motivat de împrejurarea că aceasta a respins acțiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu acești intimați, pe un motiv care niciodată nu a fost pus în discuția părților.

Instanța de recurs avea obligația să constate că instanța de apel nu fusese învestită cu verificarea incidenței dispozițiilor art. 1897 C. civ.. Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare. În cazul unei astfel de acțiuni reclamanții se pot prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, iar, în speță, față de legea internă, prioritară este aplicabilitatea Convenției. Pornind de la premisa preluării imobilului fără titlu de către stat, precum și de la premisa menținerii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 10/2001 instanța de recurs trebuia să compare titlurile deținute de părți și să țină seama de jurisprudența europeană.

Hotărârea mai este criticată pentru că instanța de recurs a insistat ca reclamanții să pună concluzii cu privire la excepțiile invocate prin întâmpinare de intimații X. și P., deși, cu privire la aceste excepții, instanța de apel se pronunțase respingându-le. Cererea de revizuire va fi respinsă pentru următoarele considerente. Art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. dispune că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere „dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Analizând hotărârea ce se solicită a fi revizuită prin prisma criticilor formulate și în raport de textul de lege evocat, se constată că cererea de revizuire nu poate fi primită. Prin decizia nr. 1748 din 9 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost respinse excepțiile invocate de intimații-pârâți și a fost respins recursul declarat de reclamanții G.A., G.R., G.E. și V.E. împotriva deciziei nr. 357 A din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, ca nefondat. Sub un prim aspect se reține că nu este îndeplinită condiția prevăzută de articolul citat ca instanța de recurs să evoce fondul.

O instanță de recurs evocă fondul atunci când, admițând recursul, prin efectul modificării hotărârii recurate, reapreciază dovezile administrate în cauză de instanțele anterioare, precum și temeiurile de drept incidente, schimbând deci, situația de fapt stabilită de instanțele ale căror hotărâri au fost casate și statuând în mod autonom asupra raportului juridic litigios. În categoria hotărârilor care evocă fondul intră toate hotărârile prin care tribunalele și curțile de apel rejudecă fondul după casare. Prin urmare nu au acest caracter și nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere, după cum nu evocă fondul nici deciziile instanțelor de recurs care, admițând recursul, mențin una dintre hotărârile date în cauză de instanțele de fond.

Așa fiind, deși sunt invocate dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., cererea formulată nu este îndreptată împotriva unei decizii a instanței de recurs care să fi evocat fondul, motiv pentru care va fi respinsă. De altfel, din analiza criticilor cuprinse în cererea de revizuire, raportat la considerentele deciziei 1748 din 9 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, se constată că instanța a analizat cu o amplă argumentare motivele invocate de recurenți în cererea de recurs. În realitate, deși este intitulată „revizuire” și sunt invocate dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., cererea formulată nu are nimic comun cu instituția revizuirii hotărârilor astfel cum aceasta este configurată prin art. 322 și următoarele C. proc.

civ.. Prin finalitate și motivare se tinde la un al doilea recurs ceea ce atrage consecința respingerii cererii de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire a deciziei nr. 1748 din 9 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuenții G.A., G.R., G.E. și V.E.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2012.