ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6762/2010

În ciclul procesual anterior, prin decizia civilă nr. 133 din 27 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, s-a soluționat recursul reclamanților împotriva unei decizii pronunțate în recurs, cale de atac inadmisibilă, conform prevederilor art. 299 și următoarele din C. proc. civ..

Prin respingerea probei cu expertiză topografică, instanța a încălcat normele de procedură privind admisibilitatea probatoriului, cu consecința încălcării dreptului la apărare. Înscrisurile depuse de pârâtă nu puteau fi apreciate la justa lor valoare decât prin complinire cu expertizele solicitate, care erau pertinente, posibile și utile pentru dezlegarea pricinii.

Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, uicălcând astfel art. 129 alin. (6) C. proc. civ.. În speță, reclamanții au solicitat, în principal, obligarea pârâților să lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 2019 mp, situat în Craiova, ocupat de pârâți pentru construcția străzii P., obligarea pârâților pe cheltuiala lor la demolarea construcțiilor edificate pe suprafața de teren, autorizarea reclamanților la demolarea acestora și, în subsidiar, să se dispună obligarea pârâților la suma de 300.000 euro, în cazul în care se constată că terenul revendicat este afectat de lucrări sau construcții de interes public ce face imposibilă retrocedarea sa. Plata despăgubirilor a fost solicitată pentru ocupațiunea fără drept a terenului, în temeiul art. 480 C. civ., respectiv pentru fapta ilicită de a fi preluat terenul fără plată. Cu toate acestea, instanța a pronunțat o hotărâre prin care obligă pârâții la plata către reclamant a sumei de 297.968 euro, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 2091 mp. situat în Craiova, considerând greșit că despăgubirile pentru ocupațiunea fără drept a terenului reprezintă unul și același lucru cu contravaloarea terenului, când în realitate, aceasta din urmă reprezintă valoarea de piață a acestuia la momentul efectuării expertizei. Este lipsită de temei legal motivarea instanței de apel în sensul că s-a folosit o exprimare improprie și nu foarte exactă datorită termenilor folosiți, deoarece orice cerere adresată instanței trebuie să fie făcută în scris, iar micșorarea sau majorarea obiectului câtimii cererii se poate face până la prima zi de înfățișare, și nu cu ocazia concluziilor pe fond, conform art. 82,132 și 134 C. proc. civ.. În acest mod, instanța de judecată a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a făcut o aplicare greșită a principiului disponibilității, în ceea ce privește calificarea cererii în despăgubiri, ignorându-se temeiul de drept și cauza acesteia. Această cerere a fost formulată distinct de acțiunea în revendicare, pretențiile izvorând din fapta ilicită constând în ocupațiunea fără drept a terenului, nu ca o cerere subsidiară revendicării.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2002, reclamanții au dobândit în proprietate teren în suprafață de 39.000 mp, deși din măsurători rezultă o suprafață de 33.999,92 mp, iar terenul astfel cumpărat a fost dezmembrat ulterior în vederea vânzării, în funcție de suprafața din actul de vânzare -cumpărare, și nu de cea din măsurători. Însumând suprafețele înstrăinate după dezmembrare, rezultă o suprafață totală de 39.099,37 mp, chiar mai mare decât cea cumpărată. Existând o vădită neconcordanță între suprafața de teren menționată în actul de proprietate al reclamanților, cea menționată în actul de dezmembrare, cea rezultată din însumarea suprafețelor tuturor corpurilor de proprietate cu numere cadastrale din planul de amplasament și delimitare, respectiv din însumarea suprafețelor tuturor corpurilor de proprietate ca urmare a operațiunilor de dezmembrare voluntară avizate de autoritatea locală, era necesară efectuarea unei noi expertize topografice, greșit respinsă de instanța de apel, au susținut recurenții. Instanța de apel nu a exercitat rolul activ în judecarea pricinii în condițiile impuse de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., iar decizia cuprinde motive contradictorii. Din motivarea instanței, reiese că terenurile achiziționate prin contracte autentice de pârâți și reclamanți în anul 2002 de la aceiași proprietari, respectiv D.N. și D.R., nu se suprapun, în același timp, că prin extinderea străzii P., pârâtul a ocupat din terenul reclamanților suprafața de 2091 mp, stradă care aparține domeniului public de interes local, aflat în proprietatea municipiului Craiova conform H.G. nr. 965/2002, anexa 2. Atât timp cât există un act normativ valabil, cu putere de lege, care atestă dreptul de proprietate al autorității locale asupra terenului, acesta are prioritate în fața unui contract de vânzare cumpărare. Astfel, instanța a făcut o aplicare greșită și a dispozițiilor art. 480 C. civ., asimilând autoritatea administrativă locală cu posesorul neproprietar și ignorând că pârâtul deține drept titlu H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public al municipiului. H.G. nr. 965/2002 nu a fost contestată cu privire la poziția în care figurează str. P., nici pe cale de acțiune și nici pe excepție de ilegalitate, astfel că este în circuitul civil și produce efecte juridice. Sub aspectul individualizării suprapunerii, instanța trebuia să analizeze toate actele doveditoare ale dreptului real, eventual, să dispună alte probe și să procedeze la compararea titlurilor deținute de părți, făcând aplicarea și a dispozițiilor art. 645 C. civ..

Decizia este lipsită de temei legal, întrucât nu s-a făcut dovada de către reclamanți a obținerii certificatelor de urbanism pentru efectuarea dezmembrărilor, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (6) Legea nr. 50/1991, aplicabile și operațiunilor notariale ce au ca obiect împărțeli sau comasări de parcele, sub sancțiunea nulității actului de dezmembrare. În temeiul rolului activ, instanța era obligată să analizeze legalitatea actelor de dezmembrare, întrucât numai în acest fel se putea aprecia cu exactitate care este suprafața de teren care a mai rămas în proprietatea reclamanților în urma actelor de dezmembrare și vânzare legal încheiate, și dacă, până prezent, terenul ce face obiectul litigiului a fost înstrăinat de către aceștia. Examinând decizia necurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: 1. Critica referitoare la soluționarea, în ciclul procesual anterior, a unui recurs împotriva unei decizii de recurs, este inadmisibilă și va fi înlăturată ca atare, deoarece vizează o altă hotărâre judecătorească decât cea care formează obiectul explicit al prezentului recurs, respectiv decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel Craiova, indicată ca atare în cererea de recurs, în condițiile art. 302 1 C. proc. civ.. Pe de altă parte, decizia civilă nr. 133 din 27 ianuarie 2007 a Curții de Apel Craiova, la care se referă recurenții, a fost pronunțată în recursul reclamanților împotriva deciziei nr. 522 din 4 aprilie 2006 a Tribunalului Dolj. Or, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., hotărârile date în recurs sunt irevocabile, nefiind susceptibile de a fi atacate cu recurs, concluzie confirmată de art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce nu prevede în categoriile de hotărâri posibil a fi recurate și o hotărâre pronunțată chiar în recurs. 2. În ceea ce privește dispoziția instanței de apel de respingere a probei cu expertiză topografică, simpla împrejurare că proba a fost solicitată cu respectarea termenului legal, în cauză, prin motivele de apel, în condițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., nu obligă instanța de judecată la încuviințarea necondiționată a acelui mijloc de dovadă, deoarece atare act de procedură este subordonat cerințelor prevăzute de art. 167 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ca proba să fie concludentă, pertinentă și utilă cauzei, indiferent de faza procesuală în care se solicită administrarea dovezii. Pe de altă parte, efectuarea unei noi expertize topografice în faza rejudecării cauzei era necesară, pentru clarificarea situației de fapt, după cum se va arăta la pct. 5 din prezentele considerente, astfel încât susținerile recurenților pe acest aspect sunt fondate, pentru motive ce urmează a fi expuse. 3, În ceea ce privește criticile referitoare la obiectul cererii de chemare în judecată, vor fi cercetate din perspectiva cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și nu ale celor descrise de pct. 6 și 8 ale aceleiași norme, invocate explicit de către recurenți, deoarece aceste din urmă ipoteze legale pot fi întrunite doar dacă instanța de apel a soluționat însăși cererea de chemare în judecată, pronunțându-se în sensul admiterii ori respingerii sale. Or, decizia de apel nu conține o soluție asupra înseși cererii introductive, ci de menținere a hotărârii primei instanțe prin care au fost admise pretențiile reclamanților, respingându-se apelul ca nefondat, inclusiv motivul de apel relativ la pronunțarea extra păita de către prima instanță. Astfel, Înalta Curte urmează a cerceta modul de apreciere de către instanța de apel a respectării principiului disponibilității la judecata în primă instanță. În acest context, se reține că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 ianuarie 2005 la Judecătoria Craiova, reclamanții au solicitat obligarea pârâților de a le lăsa, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul de 1340 mp situat în Craiova, ocupat abuziv pentru construcția străzii P. și, totodată, obligarea acestora la demolarea construcțiilor edificate pe terenul proprietatea reclamanților, în cazul refuzului de îndeplinire a acestei obligații, să se dispună obligarea pârâților la atribuirea în proprietate a unui teren învecinat, cu aceeași suprafață. Suprafața indicată ca fiind ocupată abuziv a fost ulterior precizată ca fiind de 2091 mp, la termenul din 24 mai 2005, după efectuarea expertizei topografice dispuse de către instanță. Prin cererea formulată la termenul din 22 septembrie 2008 în Dosarul nr. 17257/215/2008 al Judecătoriei Craiova (care, ulterior, a declinat competența judecării cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, în considerarea valorii obiectului cererii), în cea de-a treia rejudecare a cauzei după casarea dispusă prin decizia nr. 1174 din 31 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, reclamanții au menținut solicitarea de revendicare a suprafeței de 2091 mp ocupate abuziv, iar în subsidiar, au solicitat obligarea pârâților la despăgubiri în cuantum de 300.000 euro, pentru ocupațiunea fără drept a terenului. S-a arătat că solicitarea subsidiară este motivată prin faptul că, în situația în care, urmare a probatoriilor administrate, se va constata că terenul revendicat este afectat de lucrări sau amenajări de interes public ce fac imposibilă retrocedarea în natură a terenului, se impune acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin preluarea fără titlu a suprafeței de 2091 mp. Prima instanță a constatat, pe baza expertizei de specialitate efectuate, că restituirea în natură nu este posibilă, deoarece terenul în litigiu este ocupat de stradă, ce aparține domeniului public al municipiului, evidențiată ca atare în inventarul bunurilor din acest patrimoniu și a dispus obligarea pârâților la plata sumei de 297.968 euro, reprezentând contravaloarea terenului de 2091 mp. Se constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că tribunalul a respectat principiul disponibilității, în aplicarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., pronunțându-se asupra obiectului cererii, astfel cum a fost formulat. Contrar susținerilor pârâților, reclamanții nu au solicitat contravaloarea lipsei de folosință a terenului pretins ocupat abuziv, care ar fi presupus raportarea la o perioadă de timp determinată, scursă anterior formulării cererii de chemare în judecată și calculată în raport de prejudiciul material suferit de proprietari prin imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului real, vizând posesia și folosința. Reclamanții au pretins despăgubiri pentru lipsirea definitivă de proprietate, dat fiind că nu este posibilă redobândirea a înseși posesiei, ca stare de fapt. Înlocuirea restituirii în natură cu o restituire în echivalent, implicit, convertirea obligației într-o obligație de dezdăunare, este nu numai admisibilă, ci și necesară, ori de câte ori nu mai există posibilitatea realizării dreptului de proprietate prin readucerea bunului revendicat în patrimoniul titularului, imposibilitate stabilită în concret pe baza probelor administrate. Pretenția de despăgubire nu poate viza decât contravaloarea bunului însuși, prin efectul subrogației reale, pentru a compensa pierderea bunului în materialitatea sa. Față de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate ca nefondate criticile relative la încălcarea principiului disponibilității. 4. Sunt, însă, fondate, susținerile referitoare la insuficienta clarificare a situației de fapt și la necesitatea administrării de probe suplimentare în acest sens, aspecte care denotă neexercitarea rolului activ în judecarea pricinii de către instanța de apel, în condițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și conduc la admiterea recursului și casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru considerentele ce vor fi expuse. Deficiențele semnalate sunt imputabile instanței de apel în contextul analizei presupuse a se efectua în cadrul cererii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., din perspectiva titlurilor de proprietate înfățișate de părțile cu interese contrarii asupra aceluiași imobil, în raport de cele susținute prin motivele de recurs. Astfel, se constată că prima instanță, în rejudecarea cauzei după cea de-a doua casare, s-a conformat dispozițiilor Curții de Apel Craiova inserate în decizia de casare din 31 octombrie 2007 și a dispus efectuarea unei completări la raportul de expertiză tehnică întocmit în primul ciclu procesual. Pe baza acestui supliment de raport, a identificat suprafața totală de 95.000 mp achiziționată de autorii comuni ai părților din proces, D.N. și D.R., de la P.A., căreia i se reconstituise dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate din 22 august 2001, precum și suprafețele înstrăinate către reclamanți, respectiv pârâți (anexa 1 la raport). Se observă, însă, că expertul nu s-a raportat, în constatările sale, la toate înscrisurile din dosar, nici măcar la cele vizând operațiunile juridice efectuate cu privire la imobilul proprietatea reclamanților anterior formulării cererii de chemare în judecată, cu atât mai puțin cele ulterioare, ce au avut loc pe parcursul procesului și finalizate în 2008. Astfel, începând cu anul 2003, imobilul achiziționat de către reclamanți prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2002 a fost succesiv dezmembrat și înstrăinat. În actul de dezmembrare autentificat din 23 mai 2003, se menționează că suprafața cumpărată este de 39.000 mp, care din măsurători ar rezulta că este de 33.999,92 mp (Dosar 17257/215/2008 al Judecătoriei Craiova). Prin motivele de recurs, s-a susținut că această neconcordanță între suprafața terenului indicată în titlul de proprietate al reclamanților și cea efectiv cumpărată, rezultată din măsurători, ar fi sursa disputei între proprietari, deoarece actele ulterioare de înstrăinare de către reclamanți s-ar fi bazat pe suprafața înscrisă în contractul din 2002, și nu pe cea reală rezultată din măsurători. Această susținere nu poate fi verificată decât prin expertiza de specialitate, fiind posibil ca mențiunea din actul de dezmembrare să fie rezultatul unei simple erori materiale, în sensul că s-a intenționat a se indica suprafața din măsurători ca fiind 38.999,92 mp, astfel cum figurează în documentația cadastrală întocmită în vederea înscrierii inițiale a terenului în cartea funciară (Dosar 159/2005 al Judecătoriei Craiova) și nu 33.999,92 mp. Acest aspect ar fi trebuit, însă, a face obiectul verificărilor expertului, pentru a se înlătura orice dubiu în privința întinderii dreptului de proprietate al reclamanților, cu atât mai mult cu cât pârâții l-au învederat ca obiectiv al unei noi expertize topografice în faza apelului finalizată prin decizia recurată în cauză, probă respinsă de către instanță. Se impune, așadar, cercetarea întinderii dreptului de proprietate născut din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2002, cu ocazia noii expertize ce urmează a fi efectuată în rejudecare, potrivit dispozițiilor acestei instanțe. Cu aceeași ocazie se va verifica, în legătură tot cu întinderea dreptului de proprietate al reclamanților, suprafața rezultată din înstrăinările succesive, în perioada 2003 - 2008, din terenul inițial de 39.000 mp, cu scopul de a se stabili dacă aceasta depășește suprafața achiziționată de reclamanți în anul 2002 și dacă suprafața de 2091 mp în litigiu a rămas în patrimoniul reclamanților, în raport de cele susținute de pârâți atât prin obiectivele noii expertize solicitate (ultimul dosar de apel), cât și prin motivele de recurs, urmând a se face referire la numerele de parcelă topografică primite după dezmembrările succesive. Administrarea unei noi expertize topografice se impune, însă, prioritar, pentru alte considerente, relative la titlul înfățișat de pârâți, după cum urmează: Instanța de apel a reținut că terenul în litigiu de 2091 mp este ocupat în prezent de carosabilul și trotuarul aferente străzii P., astfel cum a fost extinsă în baza H.G. nr. 665/2004, deoarece rezultă o modificare a aliniamentului străzii față de cea menționată în inventarul domeniului public al municipiului din H.G. nr. 965/2002. Această constatare nu s-a bazat, însă, pe cercetarea în concret a împrejurării dacă extinderea străzii a avut loc efectiv prin H.G. nr. 665/2004 sau printr-un alt act normativ, în urma întocmirii unei documentații tehnice corespunzătoare și, eventual, a unor planuri urbanistice și dacă bunul de interes public local, respectiv strada P., figurează cu dimensiunile actuale în inventarul domeniului public al municipiului. Atare verificare s-ar fi impus în condițiile în care eventuala preluare a bunului proprietatea reclamanților, evidențiat ca atare, în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, echivalează cu o expropriere în favoarea acesteia din urmă. Or, atare mod de dobândire a dreptului de proprietate semnifică încetarea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, situație în care foștii titulari sunt îndreptățiți doar la dezdăunare, în măsura în care nu au primit despăgubiri, dat fiind că, potrivit art. 481 C. civ., nicio expropriere nu poate avea loc decât cu o justă despăgubire (ce ar fi trebuit acordată în prealabil). Această constatare este viabilă în situația în care exproprierea s-a produs în fapt, fără plata de despăgubiri, respectiv prin simpla evidențiere a bunului în patrimoniul municipalității, deoarece, în măsura în care a avut loc o procedură de expropriere în baza Legii nr. 33/1994, reclamanții au la îndemână calea procesuală prevăzută de acel act normativ special pentru încasarea despăgubirilor. Evident, procedura legală de expropriere poate avea încă loc, ceea ce ar conduce la o soluționare amiabilă a prezentului litigiu. În cazul exproprierii în fapt, ar fi întemeiată solicitarea formulată în subsidiar de către reclamanți, dat fiind că obligația de dezdăunare există în ipoteza imposibilității restituirii în natură, după cum s-a arătat la pct. 3 din prezentele considerente, atât în ipotezele pieirii bunului și vânzării bunului de către o altă persoană decât proprietarul, către un terț de bună-credință, însă și în situația exproprierii operate pentru utilitate publică. Este adevărat că, în cauză, prima instanță a acordat despăgubiri în considerarea imposibilității restituirii bunului, însă o asemenea soluție nu poate fi concepută decât în cazul îndeplinirii condițiilor unei exproprieri în fapt, în caz contrar, neexistând niciun motiv pentru ca bunul să nu fie restituit în natură; or, în speță, nu s-a procedat la verificarea acestor condiții, prin prisma celor arătate anterior. Este de precizat că, în cursul celei de-a doua rejudecări a cauzei, s-au depus la dosar înscrisuri (Dosar 17257/215/2008 al Judecătoriei Craiova) din care rezultă că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova a emis hotărârea din 2008 prin care s-a aprobat Planul urbanistic local referitor la dezmembrarea unor terenuri, având atașată o întreagă documentație tehnică. Din conținutul acestor înscrisuri reiese că prin acel PUZ s-a propus realizarea de drumuri de acces pentru asigurarea noii investiții reprezentate de construcția de locuințe, căi de acces cărora urmau a le fi destinate trei parcele care figurează în proprietatea reclamanților, însumează 2091,97 mp și corespunde ca amplasare cu terenul în litigiu. Urmează a se verifica în concret dacă investiția proiectată prin PUZ s-a realizat și dacă amenajarea drumurilor de acces s-a realizat în scop de utilitate publică, situație în care urmează a se aprecia dacă această împrejurare echivalează cu o expropriere în fapt, pentru care reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri, în cazul în care nu au fost deja dezdăunați. Aceste aspecte vor face obiectul unei expertize topografice care se va baza pe documentația existentă la dosar, eventual pe alte înscrisuri din evidențele unității administrativ-teritoriale, verificându-se, în prealabil, și aspectele relevate anterior prin prezentele considerente cu referire la întinderea dreptului de proprietate al reclamanților, precum și la un eventual alt act normativ în baza căruia este posibil să fi avut loc exproprierea (fie H.G nr. 665/2004, fie un altul). Față de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare, în aplicarea art. 312 alin. (5) și 314 C. proc. civ. (fiind inutilă raportarea la art. 304 pct. 9, din moment ce s-a constatat întrunirea unei ipoteze legale de casare).

O parte dintre susținerile din acest motiv de recurs au fost considerate drept fondate, redate ca atare în cele expuse la pct. 5, respectiv cele relative la întinderea actuală a dreptului de proprietate, după înstrăinările succesive, și la suprafața totală ce a făcut obiectul acestor înstrăinări. Nu se impune, însă, cercetarea a înseși legalității vânzărilor succesive, operate de către reclamanți, din perspectiva propusă de către recurenți, respectiv aceea a autorizării dezmembrărilor, deoarece acest aspect excede limitelor învestirii instanței de judecată în cauză, nefiind formulată vreo pretenție de constatare a nulității absolute a actelor de înstrăinare.