ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6762/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6762/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 239 din 22

iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 846/63/2009, în urma declinării

competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria Craiova, prin sentința

civilă nr. 17418 din 17 noiembrie 2008 (în al doilea ciclu procesual parcurs în

cauză), s-a admis cererea formulată de B.P. și B.M., astfel cum a fost precizată,

fiind obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de 297.968 euro, reprezentând

contravaloarea terenului în suprafață de 2091 m.p. situat în Craiova, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea sentinței, s-a constatat,

din raportul de expertiză efectuat de expert Ioana Ion, că terenul proprietatea

reclamanților (dobândită prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 26

februarie 2002 de B.N.P. P.G.) și terenul proprietatea pârâtului Consiliul Local

Craiova nu se suprapun, iar prin extinderea străzii P., pârâtul ocupă din terenul

reclamanților suprafața de 2091 m.p., întreaga suprafață fiind ocupată de lucrări

și amenajări, investiții realizate - extinderea străzii P. -, carosabil și trotuar.

Str. P. aparține domeniului public de interes

local, aflat în proprietatea publică a Municipiului Craiova, conform H.G. nr. 965/2002,

anexa 2, astfel că restituirea în natură a acestui teren, finalitate urmărită prin

acțiunea în revendicare promovată în cauză, nu mai este posibilă.

Întrucât, potrivit dispozițiilor art. 481

C. civ., „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză

de utilitate publică și primind o dreapta și prealabilă despăgubire" și cum

în cauză nu s-a făcut dovada achitării vreunei despăgubiri către reclamanți, tribunalul

a admis acțiunea și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 297.968

euro, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 2091 m.p. situat în

Craiova.

Apelul declarat de către pârâții Municipiul

Craiova și Primăria Municipiului Craiova, ambii prin Primar, împotriva sentinței

menționate, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 4 din 18

ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a înlăturat, în primul rând, critica referitoare la acordarea a mai mult decât s-a

cerut sau a ceea ce nu s-a cerut, întrucât reclamanții au solicitat tocmai obligarea

pârâților la plata contravalorii terenului, chiar dacă au folosit o exprimare improprie.

Reclamanții au avut în vedere, atunci când

au formulat cererea privind despăgubirile pentru ocupațiunea terenului în litigiu,

valoarea de înlocuire a terenului, în situația în care acesta este imposibil de

restituit în natură, constatare ce rezultă din precizările formulate și din scopul

urmărit prin promovarea acțiunii.

Astfel, aceste despăgubiri nu au fost solicitate

concomitent cu revendicarea terenului, în sensul că s-ar pretinde restituirea în

natură, precum și despăgubiri pentru ocupațiunea terenului bazată pe fapta ilicită

a pârâților, ci au fost solicitate în subsidiar, pentru ipoteza imposibilității

restituirii în natură a terenului, așadar cu titlu de contravaloare a terenului

ce nu poate fi restituit.

Despăgubirile pentru ocupațiunea terenului

bazate pe fapta ilicită a pârâților vizează o cu totul altă situație, anume când

terenul era restituit în natură și se aveau în vedere consecințele ocupațiunii fără

drept.

Cea de-a doua critică privind motivarea

contradictorie și lipsa de rol activ a instanței în privința stabilirii regimului

juridic al terenurilor, al suprapunerii acestora, a fost, de asemenea, respinsă

ca neîntemeiată, instanța de apel constatând că terenurile cumpărate de reclamanți,

respectiv de pârâtă, nu se suprapun.

În ceea ce privește situația de fapt, instanța

de apel a reținut, în esență, că din suprafața totală de 95.000 mp ce a aparținut

în proprietate soților D.N. și D.R., reclamanții au cumpărat 39.000 mp, prin contractul

autentificat din 26 februarie 2002, iar Consiliul Local al Municipiului Craiova

- 56.000 mp.

Conform referatului din 2003 al Consiliului

Local Craiova, Hotărârii Consiliului Local din 31 ianuarie 2002 și Hotărârii

Consiliului Local din 23 mai 2003, achiziționarea suprafeței de 56.000 mp situate

în str. P., a fost aprobat în vederea realizării de locuințe finanțate, din care

pentru 20.000 mp, s-a încheiat cu vânzătorii D.R. și D.N. antecontractul autentificat

din 21 martie 2002, prin care s-a achitat un preț stabilit prin expertiză tehnică

însușită de către apelant.

O parte din acest teren, în suprafață de

8610 mp, a fost transmisă în folosință gratuită către A.N.L.

Prin urmare, terenul în litigiu de 2091

mp, ce face parte din suprafața de 39.000 mp cumpărată de reclamanți, nu a făcut

obiectul achiziționării de către Consiliul Local al Municipiului Craiova, care nu

a achitat nicio sumă de bani pentru acesta.

Terenul achiziționat de către Consiliul

Local Craiova excede suprafeței de 39.000 mp vândute reclamanților aflându-se în

continuarea acesteia, după cum rezultă din schițele, memoriile tehnice, expertiza

întocmită în cauză, vecinătățile terenului.

Aceasta rezultă și din raportul de expertiză

întocmit în cauză de expert tehnic ing. Ioana Ion, completat ulterior, din care

reiese că reclamanții au lipsă în proprietate suprafața de 2091 mp și este ocupat

prin extinderea, lărgirea străzii P..

Expertiza menționează că a existat un aliniament

vechi, iar în prezent, suprafața ocupată de str. P. de 2091 mp reprezintă aliniamentul

actual. Deci aliniamentul vechi și cel actual sunt diferite, prin extinderea străzii.

Strada P. a fost extinsă din aliniamentul

vechi (inițial) către est, rupând din terenul proprietatea reclamanților, iar suprafața

de 2091 mp este ocupată corespunzător aliniamentului actual existent în teren la

data expertizei, extindere făcută fără acordul și fără consultarea proprietarilor

reclamanți.

Extinderea (lărgirea) străzii P. din Craiova,

și investiția realizată s-au efectuat în baza H.G. nr. 665/2004 și s-a efectuat

în anul 2004.

Întrucât terenul a fost dobândit de către

reclamanți în anul 2002, extinderea străzii și, prin urmare, ocuparea acesteia în

anul 2004, nu puteau figura în inventarul domeniului public din H.G. nr. 965/2002.

În acea hotărâre, str. P. figura la poziția

X, însă în varianta veche, neextinsă, aceasta rezultând din lățimea carosabilului,

felul îmbrăcămintei carosabilului - pământ și data cu care este evidențiată la această

poziție, respectiv 2002, atâta vreme cât prin expertiză s-a arătat că extinderea

străzii s-a realizat în 2004.

Prin urmare în inventarul din H.G. nr.

965/2002 nu figurează în str. P. în forma actuală, care să cuprindă și suprafața

de 2091 mp în litigiu.

Oricum, terenul este imposibil de restituit

în natură, datorită destinației actuale, de stradă și a investițiilor realizate

în acest sens.

Astfel, indiferent dacă acest teren încorporat,

prin extindere, în stradă, era prevăzut sau nu în domeniul public inventariat în

anul 2002, avându-se în vedere destinația actuală, actualmente alcătuiește oricum

domeniul public al statului.

În art. 3 alin. (1) Legea nr. 213/1998

se arată că domeniul public este alcătuit din bunurile stabilite în anexă, care

la pct. 12 prevede expres că drumurile fac parte din domeniul public. În acest sens,

este și H.G. nr. 141/2008 de modificare și completare a H.G. nr. 965/2002, în care

se prevede un alt număr de poziție pentru str. P..

Instanța de apel a reținut că H.G. nr.

147/1999 și H.G. nr. 965/2002 nu reprezintă un titlu valabil pentru Primăria Craiova

în vederea deținerii anterior a suprafeței de 2091 mp, întrucât această hotărâre

se referă la strada în forma inițială; cea care se referă la forma în configurația

actuală cuprinzând și suprafața în litigiu ca stradă, este H.G. nr. 141/2008, prin

care se face o nouă inventariere a bunurilor domeniului public, care nu poate cuprinde

str. P. decât în configurația actuală, deci extinsă.

Oricum, este relevant că această suprafață

a fost dobândită de către reclamanți anterior H.G. nr. 965/2002, în urma unor vânzări

succesive de către diferite persoane fizice, fiind ocupată în mod abuziv de către

pârât, fără titlu și fără despăgubire.

Insă, nefiind posibilă restituirea în natură

către reclamanți, fiind vorba despre o lucrare de interes public cu regim juridic

ulterior reglementat, reclamanții sunt îndreptățiți la contravaloarea terenului

calculată conform expertizei tehnice întocmite de către expert tehnic Cojocaru Ștefana,

cu privire la care apelantul pârât nu a formulat obiecțiuni, valoare ce nu a suferit

modificări semnificative de la data evaluării - mai 2009 și până în prezent.

Instanța a respectat întocmai îndrumările

și dezlegările date prin decizia de casare, iar expertul a răspuns la obiecțiunile

formulate.

În cauză, s-a dispus efectuarea de noi

expertize cu obiectivele stabilite de către instanța de recurs prin decizia de casare,

de asemenea, s-a procedat la analiza actelor de proprietate opuse de către părți

în succesiunea cronologică a acestora, cauza fiind soluționată prin raportare la

cerințele legale specifice unei acțiuni revendicare întemeiate pe dispozițiile

art. 480 C. civ..

Instanța de apel a înlăturat și motivul

de apel relativ la nelegalitatea dezmembrărilor, constatându-se că nu este incident

în cauză articolul invocat alin. (6) pct. c Legea nr. 50/1991, iar Legea nr. 7/1996

nu face nici o referire la necesitatea existenței unor astfel de certificate în

situația dezmembrărilor, sub sancțiunea nulității, cu atât mai mult cu cât asemenea

apărare este una nouă în apel, ca atare, inadmisibilă.

Totodată, verificarea legalității înstrăinării

și actelor de dezmembrare nu are legătură indisolubilă cu speța, care are ca obiect

revendicarea terenului în suprafață de 2091 mp, preluat abuziv de către apelanți,

întrucât, chiar în ipoteza în care s-ar constata că aceste acte sunt lovite de nulitate,

consecința nu ar fi aceea a pierderii proprietății de către reclamanți, ci doar

redobândirea retroactivă în proprietate a terenurilor respective, avute dinainte

de dezmembrare.

S-a apreciat că nici ultimul motiv de apel,

în ceea ce privește greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, către reclamanți,

nu este fondat, dat fiind că pârâții au căzut în pretenții, iar în rejudecare reclamanții

au solicitat cheltuieli de judecată.

Nu are relevanță că în ciclul procesual

anterior nu s-a formulat atare solicitare, cât timp această manifestare de voință

se raportează la fiecare fază procesuală, iar părțile pot ulterior să-și reconfigureze

poziția procesuală.

Împotriva deciziei menționate au declarat

recurs, în termen legal, pârâții Municipiul Craiova și Primăria Municipiului Craiova,

criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 8

și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele (criticile, astfel cum sunt

redate în cele ce urmează fiind ordonate de către instanță în funcție de aspectul

procesual sau substanțial vizat):

civilă nr. 133 din 27 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, s-a soluționat

recursul reclamanților împotriva unei decizii pronunțate în recurs, cale de atac

inadmisibilă, conform prevederilor art. 299 și următoarele din C. proc. civ..

topografică, instanța a încălcat normele de procedură privind admisibilitatea probatoriului,

cu consecința încălcării dreptului la apărare.

Înscrisurile depuse de pârâtă nu puteau

fi apreciate la justa lor valoare decât prin complinire cu expertizele solicitate,

care erau pertinente, posibile și utile pentru dezlegarea pricinii.

cerut ori ceea ce nu s-a cerut, uicălcând astfel art. 129 alin. (6) C. proc.

civ..

În speță, reclamanții au solicitat, în

principal, obligarea pârâților să lase, în deplină proprietate și liniștită posesie,

terenul în suprafață de 2019 mp, situat în Craiova, ocupat de pârâți pentru construcția

străzii P., obligarea pârâților pe cheltuiala lor la demolarea construcțiilor edificate

pe suprafața de teren, autorizarea reclamanților la demolarea acestora și, în subsidiar,

să se dispună obligarea pârâților la suma de 300.000 euro, în cazul în care se constată

că terenul revendicat este afectat de lucrări sau construcții de interes public

ce face imposibilă retrocedarea sa.

Plata despăgubirilor a fost solicitată

pentru ocupațiunea fără drept a terenului, în temeiul art. 480 C. civ., respectiv

pentru fapta ilicită de a fi preluat terenul fără plată.

Cu toate acestea, instanța a pronunțat

o hotărâre prin care obligă pârâții la plata către reclamant a sumei de 297.968

euro, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 2091 mp. situat în Craiova,

considerând greșit că despăgubirile pentru ocupațiunea fără drept a terenului reprezintă

unul și același lucru cu contravaloarea terenului, când în realitate, aceasta din

urmă reprezintă valoarea de piață a acestuia la momentul efectuării expertizei.

Este lipsită de temei legal motivarea instanței

de apel în sensul că s-a folosit o exprimare improprie și nu foarte exactă datorită

termenilor folosiți, deoarece orice cerere adresată instanței trebuie să fie făcută

în scris, iar micșorarea sau majorarea obiectului câtimii cererii se poate face

până la prima zi de înfățișare, și nu cu ocazia concluziilor pe fond, conform

art. 82,132 și 134 C. proc. civ..

În acest mod, instanța de judecată a interpretat

în mod greșit actul juridic dedus judecății și a făcut o aplicare greșită a principiului

disponibilității, în ceea ce privește calificarea cererii în despăgubiri, ignorându-se

temeiul de drept și cauza acesteia.

Această cerere a fost formulată distinct

de acțiunea în revendicare, pretențiile izvorând din fapta ilicită constând în ocupațiunea

fără drept a terenului, nu ca o cerere subsidiară revendicării.

autentificat din 26 februarie 2002, reclamanții au dobândit în proprietate teren

în suprafață de 39.000 mp, deși din măsurători rezultă o suprafață de 33.999,92

mp, iar terenul astfel cumpărat a fost dezmembrat ulterior în vederea vânzării,

în funcție de suprafața din actul de vânzare -cumpărare, și nu de cea din măsurători.

Însumând suprafețele înstrăinate după dezmembrare,

rezultă o suprafață totală de 39.099,37 mp, chiar mai mare decât cea cumpărată.

Existând o vădită neconcordanță între suprafața

de teren menționată în actul de proprietate al reclamanților, cea menționată în

actul de dezmembrare, cea rezultată din însumarea suprafețelor tuturor corpurilor

de proprietate cu numere cadastrale din planul de amplasament și delimitare, respectiv

din însumarea suprafețelor tuturor corpurilor de proprietate ca urmare a operațiunilor

de dezmembrare voluntară avizate de autoritatea locală, era necesară efectuarea

unei noi expertize topografice, greșit respinsă de instanța de apel, au susținut

recurenții.

Instanța de apel nu a exercitat rolul activ

în judecarea pricinii în condițiile impuse de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

iar decizia cuprinde motive contradictorii.

Din motivarea instanței, reiese că terenurile

achiziționate prin contracte autentice de pârâți și reclamanți în anul 2002 de la

aceiași proprietari, respectiv D.N. și D.R., nu se suprapun, în același timp, că

prin extinderea străzii P., pârâtul a ocupat din terenul reclamanților suprafața

de 2091 mp, stradă care aparține domeniului public de interes local, aflat în proprietatea

municipiului Craiova conform H.G. nr. 965/2002, anexa 2.

Atât timp cât există un act normativ valabil,

cu putere de lege, care atestă dreptul de proprietate al autorității locale asupra

terenului, acesta are prioritate în fața unui contract de vânzare cumpărare.

Astfel, instanța a făcut o aplicare greșită

și a dispozițiilor art. 480 C. civ., asimilând autoritatea administrativă locală

cu posesorul neproprietar și ignorând că pârâtul deține drept titlu H.G. nr. 965/2002

privind atestarea domeniului public al municipiului.

H.G. nr. 965/2002 nu a fost contestată

cu privire la poziția în care figurează str. P., nici pe cale de acțiune și nici

pe excepție de ilegalitate, astfel că este în circuitul civil și produce efecte

juridice.

Sub aspectul individualizării suprapunerii,

instanța trebuia să analizeze toate actele doveditoare ale dreptului real, eventual,

să dispună alte probe și să procedeze la compararea titlurilor deținute de părți,

făcând aplicarea și a dispozițiilor art. 645 C. civ..

întrucât nu s-a făcut dovada de către reclamanți a obținerii certificatelor de urbanism

pentru efectuarea dezmembrărilor, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin.

(6) Legea nr. 50/1991, aplicabile și operațiunilor notariale ce au ca obiect împărțeli

sau comasări de parcele, sub sancțiunea nulității actului de dezmembrare.

În temeiul rolului activ, instanța era

obligată să analizeze legalitatea actelor de dezmembrare, întrucât numai în acest

fel se putea aprecia cu exactitate care este suprafața de teren care a mai rămas

în proprietatea reclamanților în urma actelor de dezmembrare și vânzare legal încheiate,

și dacă, până prezent, terenul ce face obiectul litigiului a fost înstrăinat de

către aceștia.

Examinând decizia necurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

în ciclul procesual anterior, a unui recurs împotriva unei decizii de recurs, este

inadmisibilă și va fi înlăturată ca atare, deoarece vizează o altă hotărâre judecătorească

decât cea care formează obiectul explicit al prezentului recurs, respectiv decizia

nr. 4 din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel Craiova, indicată ca atare în cererea

de recurs, în condițiile art. 302

1

C. proc. civ..

Pe de altă parte, decizia civilă nr.

133 din 27 ianuarie 2007 a Curții de Apel Craiova, la care se referă recurenții,

a fost pronunțată în recursul reclamanților împotriva deciziei nr. 522 din 4

aprilie 2006 a Tribunalului Dolj.

Or, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4

C. proc. civ., hotărârile date în recurs sunt irevocabile, nefiind susceptibile

de a fi atacate cu recurs, concluzie confirmată de art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., ce nu prevede în categoriile de hotărâri posibil a fi recurate și o hotărâre

pronunțată chiar în recurs.

de apel de respingere a probei cu expertiză topografică, simpla împrejurare că proba

a fost solicitată cu respectarea termenului legal, în cauză, prin motivele de apel,

în condițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., nu obligă instanța de judecată la

încuviințarea necondiționată a acelui mijloc de dovadă, deoarece atare act de procedură

este subordonat cerințelor prevăzute de art. 167 alin. (1) C. proc. civ., respectiv

ca proba să fie concludentă, pertinentă și utilă cauzei, indiferent de faza procesuală

în care se solicită administrarea dovezii.

Pe de altă parte, efectuarea unei noi expertize

topografice în faza rejudecării cauzei era necesară, pentru clarificarea situației

de fapt, după cum se va arăta la pct. 5 din prezentele considerente, astfel încât

susținerile recurenților pe acest aspect sunt fondate, pentru motive ce urmează

a fi expuse.

3, În ceea ce privește criticile referitoare

la obiectul cererii de chemare în judecată, vor fi cercetate din perspectiva cazului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și nu ale celor descrise de pct. 6 și

8 ale aceleiași norme, invocate explicit de către recurenți, deoarece aceste din

urmă ipoteze legale pot fi întrunite doar dacă instanța de apel a soluționat însăși

cererea de chemare în judecată, pronunțându-se în sensul admiterii ori respingerii

sale.

Or, decizia de apel nu conține o soluție

asupra înseși cererii introductive, ci de menținere a hotărârii primei instanțe

prin care au fost admise pretențiile reclamanților, respingându-se apelul ca nefondat,

inclusiv motivul de apel relativ la pronunțarea extra păita de către prima instanță.

Astfel, Înalta Curte urmează a cerceta

modul de apreciere de către instanța de apel a respectării principiului disponibilității

la judecata în primă instanță.

În acest context, se reține că prin cererea

de chemare în judecată înregistrată la data de 10 ianuarie 2005 la Judecătoria Craiova,

reclamanții au solicitat obligarea pârâților de a le lăsa, în deplină proprietate

și liniștită posesie, terenul de 1340 mp situat în Craiova, ocupat abuziv pentru

construcția străzii P. și, totodată, obligarea acestora la demolarea construcțiilor

edificate pe terenul proprietatea reclamanților, în cazul refuzului de îndeplinire

a acestei obligații, să se dispună obligarea pârâților la atribuirea în proprietate

a unui teren învecinat, cu aceeași suprafață.

Suprafața indicată ca fiind ocupată abuziv

a fost ulterior precizată ca fiind de 2091 mp, la termenul din 24 mai 2005, după

efectuarea expertizei topografice dispuse de către instanță.

Prin cererea formulată la termenul din

22 septembrie 2008 în Dosarul nr. 17257/215/2008 al Judecătoriei Craiova (care,

ulterior, a declinat competența judecării cauzei în favoarea Tribunalului Dolj,

în considerarea valorii obiectului cererii), în cea de-a treia rejudecare a cauzei

după casarea dispusă prin decizia nr. 1174 din 31 octombrie 2007 pronunțată de Curtea

de Apel Craiova, reclamanții au menținut solicitarea de revendicare a suprafeței

de 2091 mp ocupate abuziv, iar în subsidiar, au solicitat obligarea pârâților la

despăgubiri în cuantum de 300.000 euro, pentru ocupațiunea fără drept a terenului.

S-a arătat că solicitarea subsidiară este

motivată prin faptul că, în situația în care, urmare a probatoriilor administrate,

se va constata că terenul revendicat este afectat de lucrări sau amenajări de interes

public ce fac imposibilă retrocedarea în natură a terenului, se impune acordarea

de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin preluarea fără titlu

a suprafeței de 2091 mp.

Prima instanță a constatat, pe baza expertizei

de specialitate efectuate, că restituirea în natură nu este posibilă, deoarece terenul

în litigiu este ocupat de stradă, ce aparține domeniului public al municipiului,

evidențiată ca atare în inventarul bunurilor din acest patrimoniu și a dispus obligarea

pârâților la plata sumei de 297.968 euro, reprezentând contravaloarea terenului

de 2091 mp.

Se constată că, în mod corect, instanța

de apel a apreciat că tribunalul a respectat principiul disponibilității, în aplicarea

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., pronunțându-se asupra obiectului cererii, astfel

cum a fost formulat.

Contrar susținerilor pârâților, reclamanții

nu au solicitat contravaloarea lipsei de folosință a terenului pretins ocupat abuziv,

care ar fi presupus raportarea la o perioadă de timp determinată, scursă anterior

formulării cererii de chemare în judecată și calculată în raport de prejudiciul

material suferit de proprietari prin imposibilitatea exercitării prerogativelor

dreptului real, vizând posesia și folosința.

Reclamanții au pretins despăgubiri pentru

lipsirea definitivă de proprietate, dat fiind că nu este posibilă redobândirea a

înseși posesiei, ca stare de fapt.

Înlocuirea restituirii în natură cu o restituire

în echivalent, implicit, convertirea obligației într-o obligație de dezdăunare,

este nu numai admisibilă, ci și necesară, ori de câte ori nu mai există posibilitatea

realizării dreptului de proprietate prin readucerea bunului revendicat în patrimoniul

titularului, imposibilitate stabilită în concret pe baza probelor administrate.

Pretenția de despăgubire nu poate viza

decât contravaloarea bunului însuși, prin efectul subrogației reale, pentru a compensa

pierderea bunului în materialitatea sa.

Față de considerentele expuse, urmează

a fi înlăturate ca nefondate criticile relative la încălcarea principiului disponibilității.

la insuficienta clarificare a situației de fapt și la necesitatea administrării

de probe suplimentare în acest sens, aspecte care denotă neexercitarea rolului activ

în judecarea pricinii de către instanța de apel, în condițiile art. 129 alin.

(5) C. proc. civ. și conduc la admiterea recursului și casarea deciziei, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Deficiențele semnalate sunt imputabile

instanței de apel în contextul analizei presupuse a se efectua în cadrul cererii

în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., din perspectiva titlurilor

de proprietate înfățișate de părțile cu interese contrarii asupra aceluiași imobil,

în raport de cele susținute prin motivele de recurs.

Astfel, se constată că prima instanță,

în rejudecarea cauzei după cea de-a doua casare, s-a conformat dispozițiilor Curții

de Apel Craiova inserate în decizia de casare din 31 octombrie 2007 și a dispus

efectuarea unei completări la raportul de expertiză tehnică întocmit în primul ciclu

procesual.

Pe baza acestui supliment de raport, a

identificat suprafața totală de 95.000 mp achiziționată de autorii comuni ai părților

din proces, D.N. și D.R., de la P.A., căreia i se reconstituise dreptul de proprietate

în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate din 22 august 2001, precum

și suprafețele înstrăinate către reclamanți, respectiv pârâți (anexa 1 la raport).

Se observă, însă, că expertul nu s-a raportat,

în constatările sale, la toate înscrisurile din dosar, nici măcar la cele vizând

operațiunile juridice efectuate cu privire la imobilul proprietatea reclamanților

anterior formulării cererii de chemare în judecată, cu atât mai puțin cele ulterioare,

ce au avut loc pe parcursul procesului și finalizate în 2008.

Astfel, începând cu anul 2003, imobilul

achiziționat de către reclamanți prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

din 26 februarie 2002 a fost succesiv dezmembrat și înstrăinat.

În actul de dezmembrare autentificat

din 23 mai 2003, se menționează că suprafața cumpărată este de 39.000 mp, care din

măsurători ar rezulta că este de 33.999,92 mp (Dosar 17257/215/2008 al Judecătoriei

Craiova).

Prin motivele de recurs, s-a susținut că

această neconcordanță între suprafața terenului indicată în titlul de proprietate

al reclamanților și cea efectiv cumpărată, rezultată din măsurători, ar fi sursa

disputei între proprietari, deoarece actele ulterioare de înstrăinare de către reclamanți

s-ar fi bazat pe suprafața înscrisă în contractul din 2002, și nu pe cea reală rezultată

din măsurători.

Această susținere nu poate fi verificată

decât prin expertiza de specialitate, fiind posibil ca mențiunea din actul de dezmembrare

să fie rezultatul unei simple erori materiale, în sensul că s-a intenționat a se

indica suprafața din măsurători ca fiind 38.999,92 mp, astfel cum figurează în documentația

cadastrală întocmită în vederea înscrierii inițiale a terenului în cartea funciară

(Dosar 159/2005 al Judecătoriei Craiova) și nu 33.999,92 mp.

Acest aspect ar fi trebuit, însă, a face

obiectul verificărilor expertului, pentru a se înlătura orice dubiu în privința

întinderii dreptului de proprietate al reclamanților, cu atât mai mult cu cât pârâții

l-au învederat ca obiectiv al unei noi expertize topografice în faza apelului finalizată

prin decizia recurată în cauză, probă respinsă de către instanță.

Se impune, așadar, cercetarea întinderii

dreptului de proprietate născut din contractul de vânzare-cumpărare autentificat

din 2002, cu ocazia noii expertize ce urmează a fi efectuată în rejudecare, potrivit

dispozițiilor acestei instanțe.

Cu aceeași ocazie se va verifica, în legătură

tot cu întinderea dreptului de proprietate al reclamanților, suprafața rezultată

din înstrăinările succesive, în perioada 2003 - 2008, din terenul inițial de 39.000

mp, cu scopul de a se stabili dacă aceasta depășește suprafața achiziționată de

reclamanți în anul 2002 și dacă suprafața de 2091 mp în litigiu a rămas în patrimoniul

reclamanților, în raport de cele susținute de pârâți atât prin obiectivele noii

expertize solicitate (ultimul dosar de apel), cât și prin motivele de recurs, urmând

a se face referire la numerele de parcelă topografică primite după dezmembrările

succesive.

Administrarea unei noi expertize topografice

se impune, însă, prioritar, pentru alte considerente, relative la titlul înfățișat

de pârâți, după cum urmează:

Instanța de apel a reținut că terenul în

litigiu de 2091 mp este ocupat în prezent de carosabilul și trotuarul aferente străzii

P., astfel cum a fost extinsă în baza H.G. nr. 665/2004, deoarece rezultă o modificare

a aliniamentului străzii față de cea menționată în inventarul domeniului public

al municipiului din H.G. nr. 965/2002.

Această constatare nu s-a bazat, însă,

pe cercetarea în concret a împrejurării dacă extinderea străzii a avut loc efectiv

prin H.G. nr. 665/2004 sau printr-un alt act normativ, în urma întocmirii unei documentații

tehnice corespunzătoare și, eventual, a unor planuri urbanistice și dacă bunul de

interes public local, respectiv strada P., figurează cu dimensiunile actuale în

inventarul domeniului public al municipiului.

Atare verificare s-ar fi impus în condițiile

în care eventuala preluare a bunului proprietatea reclamanților, evidențiat ca atare,

în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, echivalează cu o expropriere

în favoarea acesteia din urmă.

Or, atare mod de dobândire a dreptului

de proprietate semnifică încetarea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul

reclamanților, situație în care foștii titulari sunt îndreptățiți doar la dezdăunare,

în măsura în care nu au primit despăgubiri, dat fiind că, potrivit art. 481 C.

civ., nicio expropriere nu poate avea loc decât cu o justă despăgubire (ce ar fi

trebuit acordată în prealabil).

Această constatare este viabilă în situația

în care exproprierea s-a produs în fapt, fără plata de despăgubiri, respectiv prin

simpla evidențiere a bunului în patrimoniul municipalității, deoarece, în măsura

în care a avut loc o procedură de expropriere în baza Legii nr. 33/1994, reclamanții

au la îndemână calea procesuală prevăzută de acel act normativ special pentru încasarea

despăgubirilor.

Evident, procedura legală de expropriere

poate avea încă loc, ceea ce ar conduce la o soluționare amiabilă a prezentului

litigiu.

În cazul exproprierii în fapt, ar fi întemeiată

solicitarea formulată în subsidiar de către reclamanți, dat fiind că obligația de

dezdăunare există în ipoteza imposibilității restituirii în natură, după cum s-a

arătat la pct. 3 din prezentele considerente, atât în ipotezele pieirii bunului

și vânzării bunului de către o altă persoană decât proprietarul, către un terț de

bună-credință, însă și în situația exproprierii operate pentru utilitate publică.

Este adevărat că, în cauză, prima instanță

a acordat despăgubiri în considerarea imposibilității restituirii bunului, însă

o asemenea soluție nu poate fi concepută decât în cazul îndeplinirii condițiilor

unei exproprieri în fapt, în caz contrar, neexistând niciun motiv pentru ca bunul

să nu fie restituit în natură; or, în speță, nu s-a procedat la verificarea acestor

condiții, prin prisma celor arătate anterior.

Este de precizat că, în cursul celei de-a

doua rejudecări a cauzei, s-au depus la dosar înscrisuri (Dosar 17257/215/2008 al

Judecătoriei Craiova) din care rezultă că pârâtul Consiliul Local al Municipiului

Craiova a emis hotărârea din 2008 prin care s-a aprobat Planul urbanistic local

referitor la dezmembrarea unor terenuri, având atașată o întreagă documentație tehnică.

Din conținutul acestor înscrisuri reiese

că prin acel PUZ s-a propus realizarea de drumuri de acces pentru asigurarea noii

investiții reprezentate de construcția de locuințe, căi de acces cărora urmau a

le fi destinate trei parcele care figurează în proprietatea reclamanților, însumează

2091,97 mp și corespunde ca amplasare cu terenul în litigiu.

Urmează a se verifica în concret dacă investiția

proiectată prin PUZ s-a realizat și dacă amenajarea drumurilor de acces s-a realizat

în scop de utilitate publică, situație în care urmează a se aprecia dacă această

împrejurare echivalează cu o expropriere în fapt, pentru care reclamanții sunt îndreptățiți

la despăgubiri, în cazul în care nu au fost deja dezdăunați.

Aceste aspecte vor face obiectul unei expertize

topografice care se va baza pe documentația existentă la dosar, eventual pe alte

înscrisuri din evidențele unității administrativ-teritoriale, verificându-se, în

prealabil, și aspectele relevate anterior prin prezentele considerente cu referire

la întinderea dreptului de proprietate al reclamanților, precum și la un eventual

alt act normativ în baza căruia este posibil să fi avut loc exproprierea (fie H.G

nr. 665/2004, fie un altul).

Față de cele expuse, Înalta Curte va admite

recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare, în aplicarea

art. 312 alin. (5) și 314 C. proc. civ. (fiind inutilă raportarea la art. 304

pct. 9, din moment ce s-a constatat întrunirea unei ipoteze legale de casare).

motiv de recurs au fost considerate drept fondate, redate ca atare în cele expuse

la pct. 5, respectiv cele relative la întinderea actuală a dreptului de proprietate,

după înstrăinările succesive, și la suprafața totală ce a făcut obiectul acestor

înstrăinări.

Nu se impune, însă, cercetarea a înseși

legalității vânzărilor succesive, operate de către reclamanți, din perspectiva propusă

de către recurenți, respectiv aceea a autorizării dezmembrărilor, deoarece acest

aspect excede limitelor învestirii

instanței de judecată în cauză, nefiind formulată vreo pretenție de constatare a

nulității absolute a actelor de înstrăinare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții Municipiul

Craiova și Primăria municipiului Craiova, prin Primar, împotriva deciziei civile

nr. 4 din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

17 decembrie 2010.