ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 874/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 874/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând

asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 253 din 22

iunie 2004 a Tribunalului Dolj, secția civilă, s-a admis acțiunea formulată de

reclamantul P.P. împotriva pârâtelor SC R. SA Craiova - D.T. Dolj și SC R. SA

București; s-a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii

prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești în cuantum de 2.992.224.400

lei, pentru terenul în suprafață de 367 mp, situat în Craiova, județul Dolj, și

au fost obligate pârâtele SC R. SA - D.T. Dolj și SC R. SA București la plata

acestei sume către reclamant. S-a luat act că reclamantul a renunțat la

judecarea capătului de cerere formulat împotriva pârâților Consiliul local

Craiova, Primarul municipiului Craiova și Prefectura județului Dolj.

Soluția primei instanțe a fost

confirmată prin decizia nr. 2891 din 15 septembrie 2004 a Curții de Apel

Craiova, secția civilă, conform căreia s-a respins apelul declarat de apelanta

pârâtă S.N.T.R. SA București - D.T. Dolj.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs pârâta S.N.T.R. SA București, iar prin decizia nr. 7995 din 26

noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, s-a admis calea de atac exercitată în cauză, au fost

casate decizia recurată și sentința civilă nr. 253 din 22 iunie 2004 pronunțată

de Tribunalul Dolj, dispunându-se trimiterea cauzei instanței competente,

respectiv Tribunalului București.

Înalta Curte a constatat că, prin

H.G. nr. 673/1997, a fost înființată S.N.T.R. SA, prin reorganizarea RA R.T.,

iar D.T. Dolj este o sucursală fără personalitate juridică a SC R. SA

București.

Unitatea deținătoare a imobilului

aflat în litigiu este o societate comercială care are sediul în București,

competența judecării cauzei, în primă instanță, revenind Tribunalului

București, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 (art. 26 după modificările

reglementate prin Legea nr. 247/2005).

Prin sentința civilă nr. 669 din 15

aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis

acțiunea formulată de reclamant și a fost obligată pârâta SC R. SA București la

plata sumei de 299.222,4400 lei, reprezentând despăgubiri pentru terenul în

suprafață de 367 mp, situat în municipiul Craiova, către reclamant.

În pronunțarea acestei sentințe,

prima instanță a constatat că, prin notificarea nr. 581 R/2001, autoarea

reclamantului, P.G., a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în

natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul

teren situat la adresa de mai sus.

Prin dispoziția nr. 4288 din 28

februarie 2003, Primăria Craiova a înaintat D.T. Dolj, sucursala R.,

notificarea formulată, aceasta fiind unitatea deținătoare a terenului.

Prin Decretul nr. 509 din 20

decembrie 1977 imobilul a fost expropriat pe numele fostului proprietar, P.G.,

care figura în tabelul anexă cu suprafața totală de 800 mp, parte din acest

teren fiind restituit conform procesului-verbal de punere în posesie încheiat

la 25 martie 1996, și anume suprafața de 433,33 mp, deținută de Primărie.

Reclamantul a formulat acțiune în

calitate de unic moștenitor al defunctei P.G., potrivit certificatului de

moștenitor nr. 39/2003.

În consecință, față de cele

reținute, a fost respinsă apărarea pârâtei privind neurmarea procedurii

prealabile, de către reclamant, aceasta fiind obligată să răspundă la notificare

în termenul prevăzut de art. 22 din Lege, obligație pe care nu a respectat-o.

Imobilul în discuție se încadrează

în dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în

cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional

întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Constatând refuzul nejustificat al

pârâtei în soluționarea notificării ce i-a fost înaintată la 22 februarie 2003,

conform dispoziției Primarului Craiova, Tribunalul a constatat că acțiunea este

întemeiată și a dispus obligarea S.N.T.C. R.SA la plata sumei de 299.222,440

lei, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 367 mp, deținut de

pârâtă, conform raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de SC E.C. SRL Craiova.

Împotriva acestei sentințe civile au

declarat apel pârâtele SC R. SA și S.C. R. SA. – D.T. Dolj, care a fost admis,

prin decizia nr. 866 A din 27 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost obligată pârâta SC

R. SA să emită decizie motivată prin care să propună acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, reclamantului, pentru terenul în litigiu.

Curtea de Apel a constatat că

petentul este îndreptățit să primească măsuri reparatorii pentru imobilul

expropriat, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001.

La data rejudecării cauzei, în urma

casării celor două hotărâri judecătorești pronunțate în primul ciclu procesual,

prin decizia nr. 7995 din 26 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, erau în vigoare

dispozițiile Legii nr. 247/2005, ale cărei prevederi speciale de modificare a

Legii nr. 10/2001 nu pot fi ignorate.

În cadrul procedurii de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent corespunzătoare bunurilor ce nu pot fi

restituite în natură, cum este cazul în speța de față, instituite de Legea nr. 10/2001,

modificată, instanța de judecată nu avea căderea de a obliga, în mod direct,

unitatea deținătoare pârâtă la plata despăgubirilor.

Legea specială prevede că, în

situația imobilelor notificate și imposibil de restituit în natură,

despăgubirile prin echivalent se acordă de Statul Român, potrivit procedurii

special instituite.

Astfel, instanța fondului, deși a

stabilit, în mod corect, dispoziția legală aplicabilă situației de fapt, a

procedat, eronat, dispunând asupra modalității efective privind îndeplinirea

obligației de acordare a măsurilor reparatorii, aceasta urmând a fi realizată

prin corelarea cu dreptul existent la momentul pronunțării hotărârii.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:

Instanța de fond a aplicat, în mod

corect, dispozițiile art. 23 coroborat cu art. 25 alin. (2) și art. 36 alin. (2)-(4)

din Legea nr. 10/2001, privind modul de despăgubire în echivalent bănesc pentru

suprafața de teren în litigiu, iar nu dispozițiile din Legea nr. 247/2005,

acest din urmă act normativ fiind aplicat, în mod eronat, de către instanța de

apel.

Tot în mod greșit, Curtea de Apel susține

că instanța de rejudecare nu ține seama de decizia nr. 7995 din 26 noiembrie 2007,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-au casat

hotărârile anterioare, iar, la data judecării pricinii, de către instanța

competentă, erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 247/2005, deși, prin această

decizie, nu se prevede că rejudecarea urmează a se face după prevederile actului

normativ menționat, care a apărut ulterior introducerii cererii de chemare în

judecată.

Conform art. 160 C. proc. civ., în

cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în instanța necompetentă

rămân câștigate judecății, iar instanța competentă nu va dispune refacerea lor

decât pentru motive temeinice.

Instanțele de rejudecare nu au

dispus completarea dovezilor administrate în primul ciclu procesual, în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel a considerat, în mod

greșit, că, odată cu apariția Legii nr. 247/2005, soluționarea cauzei trebuie

să se facă după prevederile instituite prin această lege.

Raționamentul Curții de Apel

București, privind corelarea modalității de acordare a măsurilor reparatorii cu

dreptul existent în momentul pronunțării hotărârii, este eronat.

Nu există nicio prevedere legală

care să stabilească, în cazul imobilelor imposibil de restituit în natură, că

despăgubirile în echivalent se acordă, de Statul Român, potrivit procedurii

special instituite.

În Legea nr. 10/2001, republicată în

2003, 2007, cât și în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

la art. 3, se prevede, în mod expres, că „deciziile sau dispozițiile emise în

perioada lor își păstrează valabilitatea”.

În speță, pârâta nu s-a conformat

obligației de a răspunde notificărilor și nici nu a emis vreo decizie motivată

de despăgubiri în echivalent pentru terenul respectiv.

Legea nr. 10/2001 nu a fost

desființată ulterior apariției Legii nr. 247/2005, iar modalitatea de despăgubire

trebuie aplicată în raport de legea în vigoare la data introducerii acțiunii în

justiție.

Recurentul invocă și decizia Curții

Constituționale nr. 830/2008, în care se menționează că „o lege nouă nu poate

retroactiva”.

De asemenea, în dosar există și decizii

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și hotărâri C.E.D.O.,

care demonstrează că reclamantul este îndreptățit să primească valoarea

terenului în echivalent bănesc, conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare

la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 19 aprilie 2004.

Recurentul susține și încălcarea

C.E.D.O. și a Constituției României cu privire la proprietate și la o justă

evaluare privind despăgubirile ce se cuvin pentru suprafața de teren deținută

de pârâta R.

În cuprinsul deciziei există o

contradicție deoarece instanța a obligat pârâta SC R. SA să emită decizie

motivată prin care să propună acordarea de măsuri prin echivalent, pentru

terenul în litigiu, dar fără să menționeze „potrivit procedurii special instituite”.

Greșeala instanței constă în faptul

că aceasta nu specifică, ce lege este aplicabilă, Legea nr. 10/2001 sau Legea

nr. 247/2005, în cuprinsul deciziei rezultând că vizează Legea nr. 247/2005,

iar în dispozitiv înțelegându-se că se referă la Legea nr. 10/2001.

În esență, dispozitivul este

incomplet, neputându-se proceda la executarea silită deoarece nu se specifică

potrivit cărei legi urmează să fie acordate despăgubirile, fiind astfel

încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul susține că Fondul

„Proprietatea” nu funcționa la data introducerii acțiunii, fiind constituit

abia la 29 decembrie 2005, iar cotarea la bursă era preconizată pentru

iunie-iulie 2007, nefuncționând nici până în prezent.

Recurentul reclamant a solicitat

admiterea căii de atac, în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.,

modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul obligării pârâtei SC R. SA

București la plata sumei de 299.222,4400 lei, despăgubiri pentru terenul în

litigiu.

La data de 26 august 2009,

recurentul a înregistrat o completare a motivelor de recurs, prin care a

prezentat situația dosarului, arătând că terenul în litigiu nu este ocupat, în

totalitate, de construcții, motiv pentru care trebuia ca instanțele să verifice

în ce măsură este posibilă restituirea în natură a terenului liber.

Astfel, din înscrisurile depuse la

dosar (plan de amplasament și de delimitare a corpului de proprietate nr. 5962

din 26 martie 2008, memoriu tehnic nr. 59627 din 26 martie 2008, fișa corpului

de proprietate din municipiul Craiova, releveu clădire C1 nr. 3395 din 7

decembrie 2008 al R. SA București, raport de evaluare efectuat de SC E.C. SRL,

proces verbal nr. 23690/602/2003 emis de Primăria municipiului Craiova),

neobservate și neanalizate de instanță, rezultă că terenul solicitat este liber

de construcții.

Tribunalul București nu a cercetat

fondul cauzei, din acte și expertiza extrajudiciară rezultând că terenul în

litigiu nu este ocupat în totalitate de construcții, iar Curtea de Apel a încălcat

rolul său activ, deși avea obligația să ia măsuri de verificare, prin

dispoziția de efectuare a unei expertize de specialitate, în sensul

determinării suprafeței libere de construcții.

Curtea a interpretat, în mod greșit,

actul juridic dedus judecății, schimbând natura sau înțelesul lămurit ori vădit

neîndoielnic al acestuia.

De asemenea, a încălcat și aplicat

greșit dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, considerând că

lucrările pentru care s-a dispus măsura exproprierii ocupă funcțional întregul

teren în discuție, deși, din înscrisurile depuse la dosar rezulta contrariul.

Prin această cerere, recurentul

reclamant a solicitat admiterea căii de atac, anularea deciziei Curții de Apel

București și obligarea pârâtei SC R. la restituirea terenului în natură.

În dosar a depus întâmpinare

intimata pârâtă SC R. SA, solicitând, în esență, respingerea recursului ca

nefondat.

În ceea ce privește cererea de

completare a motivelor de recurs, aceasta a fost înregistrată la data de 26

august 2009, conform rezoluției de primire, fiind, astfel, depusă tardiv în

raport de data comunicării deciziei recurate, către reclamant, respectiv la 19

martie 2009, potrivit dovezii de la fila 141 dosar apel. Față de această dată,

termenul limită până la care putea fi motivată calea de atac exercitată de

reclamant s-a împlinit la 6 aprilie 2009, calculat în condițiile art. 101 alin.

(1) și (5) C. proc. civ., cererea de completare fiind înregistrată cu depășirea

termenului menționat și neputând fi avută în vedere la soluționarea cauzei, de

prezenta instanță.

Prin această cerere, recurentul a

solicitat restituirea în natură a terenului liber de construcții, pentru motive

care, însă, nu se circumscriu cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., astfel încât să se pună, eventual, problema calificării motivelor

respective în motive de ordine publică și care să fi putut fi examinate de

Înalta Curte și în condițiile în care termenul de motivare a recursului,

reglementat de art. 303 alin. (1) cu referire la art. 301 (15 zile de la

comunicarea hotărârii atacate, cu excepția cazurilor în care legea prevede

altfel), a fost depășit.

Astfel, partea nu a susținut că, la

situația de fapt așa cum a fost reținută de instanța de apel, s-ar fi încălcat

sau aplicat greșit dispozițiile legale incidente în materie, ceea ce ar fi

permis încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci a invocat schimbarea

situației de fapt reținută de Curte, față de înscrisurile depuse în dosar

(inclusiv raportul de expertiză extrajudiciară), pe care instanța ar fi omis să

le analizeze.

Or, potrivit structurii actuale a

recursului, nu se mai poate proceda la reevaluarea situației de fapt în raport

de probele administrate și care, deși relevante pentru soluționarea litigiului,

au fost ignorate de instanța de apel, deoarece motivul de casare care permitea

o asemenea analiză, prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., a fost abrogat

prin art. I pct. 111

1

din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus prin art.

I pct. 49 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea ordonanței de urgență

respective.

Cu toate că recurentul a invocat, în

susținerea criticilor din cererea completatoare a motivelor de recurs, dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., motivele sale se referă la probe, în

condițiile sus-arătate, iar nu la interpretarea greșită a vreunui act juridic

dedus judecății, în sens de convenție sau act juridic unilateral, cu consecința

schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia

ori la încălcarea sau aplicarea greșită a vreunui text din actele normative

incidente în materie.

Încălcarea rolului activ al

instanței determinat, potrivit susținerilor recurentului, de omisiunea de a

dispune efectuarea unei expertize, care să stabilească dacă terenul în litigiu

sau o parte din acesta este susceptibil de a fi restituit în natură, nu

reprezintă, de asemenea, un motiv de ordine publică, pentru a putea fi examinat,

de prezenta instanță, și în ipoteza depășirii termenului de motivare a

recursului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, până în faza procesuală actuală,

reclamantul nu a contestat situația de fapt reținută de instanțe cu privire la

ocuparea terenului în litigiu, de lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea, și nu a solicitat efectuarea verificărilor, de către instanță, în

legătură cu acest aspect, inclusiv, dacă era cazul, prin efectuarea unei

expertize de specialitate în acest sens.

În concluzie, cum motivele de recurs

depuse în completare au fost formulate cu nerespectarea termenului de depunere,

prevăzut de art. 303 alin. (1) cu referire la art. 301 C. proc. civ., și nici

nu pot fi calificate ca fiind motive de ordine publică, Înalta Curte urmează să

se pronunțe doar cu privire la criticile formulate prin cererea de recurs cu

care a fost învestită instanța inițial, la data de 27 martie 2009.

Analizând decizia civilă recurată,

din perspectiva criticilor formulate prin această cerere și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ. (celelalte cazuri de casare și modificare

fiind invocate formal), Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În mod corect, Curtea de Apel a procedat

la aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma

actuală, schimbând soluția primei instanțe în ceea ce privește modalitatea în

care reclamantul beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit textului de lege sus-menționat,

în cazul în care restituirea în natură a unui imobil ce cade sub incidența

acestei legi, nu este posibilă, unitatea învestită cu soluționarea notificării

este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, după caz, să acorde, în

termenul legal, persoanei îndreptățite, în compensare, bunuri sau servicii,

ceea ce nu este cazul în speță, sau să propună acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, în vigoare la momentul soluționării acțiunii în primă

instanță.

Contrar susținerilor recurentului, este

aplicabilă legea în forma în vigoare la data judecării litigiului, iar nu cea

în forma de la data introducerii acțiunii, în ceea ce privește forma de

reparație prin echivalent cuvenită reclamantului, potrivit principiului „aplicării

imediate a legii civile noi”.

Astfel, principiul sus enunțat se referă

la regula potrivit căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică

tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea

legii vechi.

Deși nu este consacrat în mod expres,

principiul în discuție este consecința firească a unui alt principiu de drept

important, și anume cel privind neretroactivitatea legii civile noi, cu care,

însă nu se confundă. Prin urmare, invocarea deciziei nr. 830/2008 a Curții

Constituționale, privind neretroactivitatea legii civile noi [principiu

consacrat, de altfel, și prin art. 15 alin. (2) din Constituția României și

art. 1 C. civ.], este nerelevantă.

În speță, forma de reparație în

echivalent, cuvenită reclamantului, reprezintă o chestiune juridică apărută la

data pronunțării hotărârii asupra pretențiilor exprimate de parte prin acțiune,

neîndoielnic, în speță, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată și a

obligării pârâtei, ca unitate deținătoare a imobilului în litigiu, de a face

propunere de despăgubiri. La acest moment procesual era în vigoare Legea nr. 247/2005,

care a adus modificări Legii nr. 10/2001, inclusiv în ceea ce privește

modalitățile de reparație în echivalent.

În consecință, nefiind posibilă

restituirea în natură a imobilului, aspect necontestat de reclamant până la

promovarea prezentului recurs și nepunându-se problema unei reparații în

compensare, prin alte bunuri sau servicii, în mod corect, Curtea de Apel a

procedat la aplicarea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma

actuală, cu referire la art. 11 alin. (4) din aceeași lege.

Recurentul a mai criticat hotărârea pe

motiv că, deși, prin decizia de casare nr. 7995/2007 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nu s-a arătat

care lege este aplicabilă în alegerea formei de reparație prin echivalent,

nefiind, astfel, menționată expres în acest sens, Legea nr. 247/2005, Curtea de

Apel, în al doilea ciclu procesual, invocând hotărârea respectivă, ar fi

concluzionat că prima instanță ar fi încălcat limitele casării în privința

legii aplicabile.

Susținerile sunt nereale deoarece

instanța de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, nu a făcut referire, în

considerente, la încălcarea limitelor casării, ci doar a arătat că, prin

decizia nr. 7995/2007, s-au casat hotărârile pronunțate anterior, pentru

necompetența Tribunalului Dolj în soluționarea cauzei, iar, la momentul

rejudecării procesului în primă instanță, erau deja în vigoare dispozițiile

Legii nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001, ce nu puteau fi

ignorate, interpretarea Curții de Apel asupra legii de drept substanțial

incidentă în speță fiind corectă pentru argumentele deja arătate.

De altfel, nici nu se poate pune problema

încălcării limitelor de casare ale deciziei pronunțate de instanța supremă, în

condițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece aspectul pentru care s-a dispus

casarea hotărârilor anterioare a vizat, exclusiv, problema competenței

teritoriale, fără ca Înalta Curte, prin hotărârea respectivă, să fi dispus cu

privire la legea aplicabilă pe fondul cererii de chemare în judecată.

În concluzie, nu se poate reține că

instanța de apel ar fi procedat la o corelare inadecvată între ceea ce s-a

dispus prin decizia de casare și soluția instanței de fond, care nu ar fi ținut

seama de limitele casării.

Recurentul a mai arătat că prima

instanță ar fi procedat la o aplicare corectă a dispozițiilor art .23 coroborat

cu art. 25 alin. (2) și art. 36 alin. (2)-(4) din Legea nr. 10/2001, privind

dreptul părții la acordarea despăgubirilor bănești, în timp ce, în mod nelegal,

Curtea ar fi ignorat textele de lege respective, incidente în cauză.

Este fără dubiu că partea s-a

referit la articolele din legea în vigoare la data introducerii acțiunii, de

vreme ce a considerat că aceasta este legea aplicabilă în cauză, iar nu formele

ulterioare modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005.

În primul rând, contrar susținerilor

recurentului, instanța de fond nu a dispus, în considerente, cu privire la

aplicarea, în cauză, a legii în forma inițială, de la data intrării în vigoare,

ci, dimpotrivă, a făcut referire la legea în vigoare la data soluționării

cauzei, în rejudecare, redând conținutul art. 26 alin. (1) din această lege, în

forma actuală [art. 24 alin. (1), în forma legii de la data intrării în

vigoare]. Tribunalul a arătat că „potrivit art. 26 alin. (1), dacă restituirea

în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului…este obligat…să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv…”. Cu

toate acestea, fără referire la vreun alt text din legea în forma nouă sau în

forma inițială, a dispus obligarea pârâtei S.N.T.C. R. SA la plata sumei de

299.222,440 lei, reprezentând contravaloarea terenului în litigiu, către

reclamant.

Dispozițiile legale invocate de

recurent în calea de atac [art. 23, art. 25 alin. (2), art. 36 alin. (2)-(4) din

Legea nr. 10/2001 în forma inițială] nu au legătură directă cu forma de

reparație în echivalent cuvenită reclamantului pentru terenul în litigiu.

Art. 23 vizează, în esență, obligația

unității deținătoare de a răspunde la notificare, art. 25 alin. (2) se referă

la obligația comunicării către persoana îndreptățită a datelor de identificare

ale unității deținătoare, în ipoteza în care cea sesizată inițial cu notificare

deține doar în parte bunurile solicitate, iar art. 36 alin. (2)-(4) se referă

la procedura de acordare a despăgubirilor bănești, dar nu menționează categoria

bunurilor pentru care persoana îndreptățită beneficiază de această formă de

reparație în echivalent.

Din această perspectivă, contrar

susținerilor reclamantului, nici potrivit legii în vigoare la data adoptării

sale și nici ulterior, în urma modificării sale, acesta nu avea dreptul la

despăgubiri bănești pentru terenul în litigiu.

Astfel, pretențiile reclamantului

vizează un teren expropriat și care nu este liber, în sensul legii de

reparație, iar, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în forma de

la data intrării în vigoare (14 februarie 2001), în cazul în care lucrările

pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat

(cum s-a reținut, în fapt, de instanțele anterioare), măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.

Potrivit art. 11 alin. (9) din

aceeași lege, printre altele, în situația prevăzută la alin. (4), cazul din

speță, pentru imobilele care aveau numai altă destinație decât aceea de

locuință (de exemplu, terenuri), măsurile reparatorii prin echivalent se

stabilesc conform art. 9 alin. (2) din Lege, acestea putând fi titluri de

valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, acțiuni la

societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital ori alte bunuri sau

servicii oferite în compensare, de deținător, cu acordul persoanei

îndreptățite.

Textul de lege nu se referă la

despăgubiri bănești pentru această categorie de imobile preluate abuziv de stat

(terenuri).

În consecință, reclamantului nu i se

cuvin sub imperiul Legii nr. 10/2001, indiferent de forma actului, de la data

intrării în vigoare sau ulterior modificărilor intervenite, inclusiv prin Legea

nr. 247/2005, despăgubiri bănești pentru terenul expropriat și imposibil de

restituit în natură.

Prin urmare, nu se poate considera

că, dispunându-se obligația pârâtei de a emite decizie cu propunere de măsuri

reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, s-ar

fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Constituția

României (art. 44).

Reclamantul nu are „un bun” în

sensul Convenției și, în consecință, nu poate cere protecția documentului

european, deoarece nu s-a stabilit, prin nici un act jurisdicțional sau de altă

natură, dreptul său la despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu. Nu are nicio

„speranță legitimă” de a obține această formă de reparație din moment ce niciun

act normativ, cu atât mai puțin o jurisprudență constantă (care, la rândul ei,

ar fi trebuit să se fundamenteze pe legislația în vigoare) nu îi recunoșteau și

nici nu îi recunosc în prezent, dreptul la modalitatea de reparație în

echivalent solicitată. Ca atare, nu are relevanță că pretențiile reclamantului

nu au fost rezolvate în termenul legal, prevăzut în de art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, în forma actuală, din moment ce, nici în cazul respectării

termenului de soluționare, și nici în orice altă ipoteză, acesta nu ar fi putut

beneficia de forma de reparație dorită.

De asemenea, pentru aceleași

argumente, nu se poate reține nici încălcarea legii fundamentale naționale,

care, în art. 44, asigură protecție dreptului de proprietate privată al unei

persoane fizice sau juridice, drept care nu se regăsește în patrimoniul

recurentului.

Partea a mai invocat și dispozițiile

art.160 C. proc. civ., privind păstrarea dovezilor administrate de instanța

necompetentă, de către instanța la care s-a trimis dosarul spre competentă

soluționare, precum și faptul că instanțele de rejudecare nu au dispus

completarea probatoriului din primul ciclu procesual, susțineri care, însă, nu

au legătură cu soluția Curții de Apel. Forma de reparație cuvenită reclamantului

este o chestiune diferită de calitatea unei persoane de a beneficia de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe acest din urmă aspect fiind administrate

probe în dosarul de față.

Pe de altă parte, modalitatea

reparației în echivalent sub forma propunerii acordării de despăgubiri în

condițiile legii speciale, în cazul imposibilității restituirii în natură sau a

inexistenței unei solicitări de compensare cu alte bunuri sau servicii din

partea reclamantului, este prevăzută de lege și nu depinde de probele administrate

în cauză.

Cu alte cuvinte, nu există o opțiune

legislativă, în cazul pretențiilor formulate de reclamant, între acordarea

despăgubirilor bănești și despăgubiri potrivit legii speciale, pentru terenul solicitat,

în raport de probele administrate. Acestea contează doar în ceea ce privește

distincția formelor de reparație în natură sau în echivalent, mai întâi, iar în

această din urmă ipoteză, dacă se pune problema între acordarea bunurilor ori

serviciilor în compensare sau despăgubirile stabilite potrivit Titlului VII din

Legea nr. 247/2005. După cum s-a arătat, în speță, nu se pune o asemenea

problemă, restituirea în natură fiind solicitată tardiv și cu depășirea

limitelor procedurale prevăzute de Cod, în privința recursului, iar reparația

în compensare nu a fost pretinsă de reclamant.

De asemenea, în ceea ce privește

„păstrarea valabilității deciziilor sau dispozițiilor emise în perioada lor”

(art. 3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001), mențiunea nu are relevanță în cauza de față

întrucât, până în prezent, nu a fost emisă nicio dispoziție sau decizie pentru

terenul în litigiu, de către unitatea deținătoare, aceasta fiind și rațiunea

pentru care reclamantul a sesizat instanța cu cererea de chemare în judecată ce

face obiectul prezentului dosar.

Singura dispoziție emisă în cauză

(fila 3 dosar 1671/2004 al Tribunalului Dolj) a fost cea cu nr. 4288 din 28

februarie 2003, prin care Primarul municipiului Craiova a înaintat, către SC R.

SA, sucursala D.T. Dolj, notificarea formulată de reclamant pentru terenul în

suprafață de 367 mp, în litigiu, și s-a înaintat Prefecturii Dolj aceeași notificare,

cu propunere de acordare a despăgubirilor bănești pentru construcțiile

expropriate și demolate, acestea din urmă neformând obiectul litigiului de

față, ca urmare a renunțării la judecarea cererii respective, de către

reclamant.

În concluzie, pentru teren nu se

pune problema existenței unei dispoziții sau decizii prin care să se fi

rezolvat fondul pretențiilor reclamantului și, prin urmare, nici a păstrării

valabilității unui asemenea act.

Referitor la pretinsa contradicție

existentă între dispozitivul deciziei recurate și considerentele acesteia, motiv

de recurs susceptibil de încadrare în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

susținerile recurentului sunt, de asemenea, nefondate. Astfel, nu era necesar

să se specifice, în dispozitiv, că propunerea de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent se va face „potrivit procedurii special

instituite”, cum pretinde recurentul, din moment ce rezultă cu claritate, din

considerentele hotărârii, că aceasta se va realiza „în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv”, mențiune subliniată în redactarea acestei hotărâri.

În același sens, Curtea a menționat că, la data soluționării cauzei, în

rejudecare, în primă instanță, „erau deja în vigoare dispozițiile Legii nr. 247/2005,

act normativ ale cărui prevederi speciale de modificare a Legii nr. 10/2001 nu

pot fi ignorate”.

În concluzie, este fără dubiu că

argumentarea și soluția instanței de apel au vizat măsurile reparatorii în

echivalent cuvenite reclamantului în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

neputându-se reține, sub acest aspect, încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 6 C.

proc. civ., privind dispozitivul hotărârii.

A mai susținut recurentul că, la

data introducerii acțiunii, Fondul „Proprietatea” nu funcționa, fiind

constituit abia la 29 decembrie 2005, ceea ce este irelevant în raport de momentul

pronunțării deciziei recurate, 27 noiembrie 2008, când acest fond era operant.

În ceea ce privește eficiența

funcționalității lui, contestată de reclamant prin cererea de recurs, aceste

susțineri nu pot fi verificate în cadrul procesual al dosarului de față, ci

într-un alt litigiu, în eventualitatea promovării unui asemenea demers.

Astfel, asigurarea funcționării

Fondului „Proprietatea” într-o modalitate care să permită despăgubiri efective

persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv

de stat și nerestituite în natură este atributul Statului, reprezentat în

justiție prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu este parte în prezentul

dosar, iar verificarea modului în care este eficient fondul respectiv nu se poate

face în abstract, în absența unei cereri legate de pretinsa lui nefuncționare,

formulată în fața primei instanțe și nu direct în recurs.

În plus, susținerile recurentului în

sensul arătat nu pot fi examinate în procedura Legii nr. 10/2001, a cărei fază

judiciară a fost declanșată prin acțiunea de față, ci într-un alt cadru

procesual, în care să se poată supune dezbaterii problema răspunderii Statului

în cazul nefuncționării organismului în discuție.

Având în vedere aceste considerente,

Înalta Curte constată că, schimbând soluția Tribunalului sub aspectul

modalității de reparație în echivalent cuvenite reclamantului, instanța de apel

a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale

incidente în materie, atât în ceea ce privește principiile care guvernează

aplicarea legii civile în timp, cât și referitor la conținutul normelor de

drept substanțial. De asemenea, motivarea soluției adoptate este coerentă și

conformă cu aceasta, iar dispozitivul hotărârii atacate nu cuprinde nici un

element neclar sau evaziv, care să determine dificultăți în interpretarea

mențiunilor din cuprinsul său.

În concluzie, nu sunt întrunite

cerințele motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 7 C. proc.

civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul P.P. împotriva deciziei nr. 866 A din 27 noiembrie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

12 februarie 2010.