ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3940/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3940/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dolj sub nr. 3233/civ din 3 iulie 2006 (nr. unic 1208/63/2006)

reclamanții P.A.C., S.A., P.S.S. și P.G.H. au formulat, în contradictoriu cu

Primăria municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova, plângere

împotriva Dispoziției nr. 10875 din 27 iunie 2006, solicitând instanței

anularea în parte a acestei dispoziții și emiterea unei alte dispoziții prin

care să li se restituie în natură, în echivalent, teren pe raza municipiului

Craiova.

Reclamanții au arătat

că prin Notificarea nr. 63061/2001 au solicitat restituirea în natură a

terenului situat în Craiova, în suprafață de 8922 m.p., ce a aparținut

autorului lor V.P., iar prin dispoziția contestată li s-a răspuns că imobilul

nu poate fi restituit în natură.

Reclamanții au

susținut că, în situația în care restituirea în natură era imposibilă, ceea ce

în cauză nu s-a dovedit cu certitudine, trebuia să li se facă o ofertă de

restituire în natură, prin compensare în echivalent, deoarece există suprafețe

libere pe raza municipiului Craiova, ei preferând această modalitate

reglementată de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

La termenul din 14

ianuarie 2008 s-a adus la cunoștința instanței decesul reclamantei S.A. și au

fost introduși în cauză moștenitorii acesteia - S.Ș. și S.C.

Prin Sentința nr. 382

din 5 decembrie 2008, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis acțiunea, a

anulat dispoziția contestată și a dispus acordarea în favoarea reclamanților a

măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, constând în

compensarea cu un alt teren ce va fi atribuit în natură, astfel: suprafața de

2.233,58 mp situată în Craiova, str. C., învecinată la N. cu str. C., la E și S

- rest proprietate reclamanți, la V - M.Ap.N., delimitată între punctele aaa,

conform suplimentului la raportul de expertiză și schiței anexă întocmită de

expert P.M.; suprafața de 6.688,15 mp situată în Craiova, str. C., cu vecinii:

la N - rest proprietate reclamanți, la E - teren M.Ap.N., la S - teren

Consiliul local Craiova, la V - teren M.Ap.N. și rest proprietate reclamanți,

delimitată între punctele bbb, conform suplimentului la raportul de expertiză

și schița anexă la aceasta.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, din actele administrate, că reclamanții sunt

moștenitorii defunctului P.V., iar acesta a avut în proprietate suprafața de

8.922 m.p. teren, situat în Craiova, astfel cum rezultă din actul de

vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Dolj din 27 ianuarie 1925 și din

testamentul întocmit la 6 august 1942, transcris la Grefa Tribunalului Dolj sub

nr. 5063 din 13 septembrie 1947. Terenul este în prezent proprietatea statului,

preluarea abuzivă fiind prezumată conform art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007,

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Soluționând

notificarea prin care reclamanții au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

restituirea în natură a acestui teren, Primăria municipiului Craiova a emis

Dispoziția nr. 10875, contestată în prezenta cauză, prin care a recunoscut

reclamanților calitatea de persoane îndreptățite să beneficieze de măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu și,

constatând că nu este posibilă restituirea în natură, le-a propus acordarea de

despăgubiri bănești.

Examinând legalitatea

acestei dispoziții în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii, prima

instanță a constatat că restituirea în natură a terenului nu este, într-adevăr

posibilă.

Din raportul de

expertiză și celelalte înscrisuri depuse la dosar (procesul-verbal privind

starea de fapt a imobilului încheiat de Primăria municipiului Craiova la 3

august 2004) s-a reținut că terenul nu a putut fi clar individualizat prin

dimensiuni și vecinătăți, precum și că, în prezent, zona în care este amplasat

acest teren este ocupată de blocuri de locuințe, zona de protecție a blocurilor

și alte utilități aferente acestora (alei de acces, parcări betonate).

Prin urmare, terenul

nefiind liber, reclamanții pot beneficia doar de măsuri reparatorii prin

echivalent.

Din interpretarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a scopului reparatoriu al acestui act

normativ, prima instanță a apreciat că acordarea în compensare de bunuri și

servicii este o măsură reparatorie prin echivalent prioritară celei constând în

acordarea de despăgubiri bănești în condițiile legii speciale, și nu o simplă

posibilitate lăsată la latitudinea unității deținătoare, devenind chiar o

obligație a acesteia ori de câte ori în patrimoniul său există bunuri care pot

fi acordate în compensare.

În speță, reclamanții

și-au exprimat dorința de a primi în compensare o suprafață echivalentă în

Craiova, str. C., situată alăturat unui alt teren pe care l-au primit tot ca

măsură reparatorie în echivalent, prin Decizia civilă nr. 182 din 13 mai 2008 a

Tribunalului Dolj.

Pe baza raportului de

expertiză și a înscrisurilor s-a constatat că terenul solicitat în compensare

are aceeași categorie de folosință ca cel preluat abuziv de la autorul

reclamanților, respectiv intravilan, cu aproximativ aceleași caracteristici

urbanistice și valoare, că este liber de construcții și că nu există pentru

acesta nici o documentație pentru planuri de urbanism, terenul fiind o parte a

domeniului privat al Municipiului Craiova în urma preluării de la Ministerul

Apărării Naționale, inițial în domeniul public, iar ulterior în domeniul privat

al municipiului.

În plus, instanța a

reținut că transferul acestui teren de la M.Ap.N. în domeniul public și

ulterior privat al localității, s-a realizat tocmai în scopul satisfacerii

necesității de terenuri în vederea aplicării legilor speciale reparatorii.

În aceste condiții,

prima instanță a apreciat ca nejustificat refuzul pârâtei de a atribui

reclamanților o suprafață din terenul situat în str. C. ca măsură reparatorie

în echivalent pentru imobilul notificat și a admis contestația, dispunând ca

măsurile reparatorii prin echivalent să fie acordate sub forma compensării,

conform dispozitivului redat în precedent.

Împotriva acestei

hotărâri pârâții Primăria și Primarul municipiului Craiova au declarat apel, ce

a fost soluționat de Curtea de Apel Pitești, ca efect al strămutării cauzei

dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, prin Încheierea nr. 7676 din 24 septembrie 2009.

Apelanții au susținut

pe de o parte, că instanța de fond, printr-o greșită aplicare a legii, a dispus

restituirea terenului în litigiu, deși acesta este afectat în totalitate de

investiții realizate, iar pe de altă parte că solicitarea reclamanților de a li

se atribui teren în compensare ar duce la situații de neconceput de natură a

rupe echilibrul între interesele particulare ale foștilor proprietari și cele

generale ale societății; în nici un caz finalitatea reparatorie a Legii nr.

10/2001 nu poate consta într-o astfel de restituire.

Instanța este ținută

să analizeze cauza în limitele învestirii sale, cu respectarea principiului

disponibilității, iar în virtutea rolului activ avea îndatorirea să stăruie

prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii.

Apelanții au mai

susținut că nu au fost avute în vedere dispozițiile normelor metodologice ce

conferă entităților învestite cu soluționarea notificărilor plenitudine de

competență în această materie, precum și că tribunalul a dispus "și

restituirea în natură, către reclamanți, sub forma compensării, și a suprafeței

de 8922 mp teren intravilan, situat în Craiova, str. C.".

Posibilitatea

acordării altor bunuri și servicii implică manifestarea unilaterală de voință din

partea entității învestită cu soluționarea notificării de a oferi alte bunuri

sau servicii, iar existența terenului liber, confirmată de raportul de

expertiză, nu este de natură a justifica suplinirea acestei manifestări de

voință a entității de către instanța de judecată, au mai susținut apelanții.

Oferirea altor bunuri

și servicii a fost apreciată de apelanți ca o dare în plată.

Totodată, apelanții

au afirmat că a fost încălcată procedura obligatorie premergătoare acordării

măsurilor reparatorii, în sensul că a fost atribuit un teren care nu este

identificat și în listele afișate la sediul autorității locale cuprinzând

terenurile din domeniul privat ce pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001,

astfel de înscrisuri neexistând, de altfel, la dosarul cauzei. Pe de altă

parte, era necesară efectuarea unei expertize tehnice de evaluare sau

întocmirea unor rapoarte de evaluare de către un expert - membru ANEVAR în

scopul realizării echivalenței valorice a bunurilor ce formează obiectul

compensării.

Prin Decizia nr.

157/A din 16 noiembrie 2009 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie a respins apelul, ca nefondat.

Instanța de apel a

reținut că în speță restituirea în natură nu este posibilă, lucru de altfel

recunoscut și de către apelanți, situație în care se acordă măsuri reparatorii

prin echivalent, ce pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii ori

despăgubiri în condițiile legii speciale.

Din dispozițiile

Legii nr. 10/2001 rezultă că acordarea în compensare de bunuri și servicii este

prioritară în raport cu acordarea de despăgubiri, câtă vreme se prevede că

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale se face numai în

situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de

persoana îndreptățită, a apreciat instanța de apel.

Totodată, s-a

constatat că prima instanța a dispus în limitele învestirii sale, prin cererea

de chemare în judecată reclamanții solicitând să li se restituie în natură în

echivalent teren pe raza municipiului Craiova, astfel încât este neîntemeiată

susținerea referitoare la încălcarea principiului disponibilității prin

depășirea limitelor investirii instanței.

De asemenea, în

virtutea rolului activ, tribunalul a administrat dovezi, verificând dacă în

patrimoniul municipiului Craiova există teren disponibil de aceeași valoare și

cu aceleași caracteristici, liber, neafectat de detalii de sistematizare,

pentru a putea fi acordat în compensare. S-a procedat la individualizarea

concretă a terenului acordat în compensare și la stabilirea situației juridice.

Așa fiind nu se poate reține nici încălcarea principiului rolului activ.

Cât privește natura

acestei modalități de reparație, instanța de apel a invocat dispozițiile pct.

1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate

prin H.G. nr. 250/2007, în raport cu care a apreciat că acordarea în compensare

de bunuri sau servicii este stabilită de lege, ca o obligație a unității deținătoare,

condiționată de existența în patrimoniul său a unor bunuri care să poată fi

transmise în acest mod și de acordul persoanei îndreptățite.

Nefiind lăsată la

aprecierea exclusivă a entității învestită cu soluționarea notificării, este,

deci, neîntemeiată susținerea apelanților în sensul că măsura compensării este

o manifestare unilaterală de voință din partea unității notificate, care ar

avea plenitudine de competență în a stabili modalitatea în care se pot acorda

măsurile reparatorii în echivalent.

O astfel de susținere

ar lăsa liber arbitrariului, ajungându-se la situația valorificării unui drept,

fără ca instanța de judecată să poată verifica legalitatea procedurii și

temeiurilor de stabilire a acestui drept. Or, dimpotrivă, instanțele

judecătorești au posibilitatea legală de a anula, total sau parțial,

dispozițiile emise de unitățile deținătoare, în raport de probatoriile

administrate în fiecare cauză, a reținut instanța de apel.

Totodată, instanța de

apel a apreciat că inexistența mențiunii terenului în listele anexă afișate la

sediul primăriei nu este de natură să afecteze legalitatea atribuirii în

compensare a acestui bun. Culpa, constând în neafișarea listelor anexe

prevăzute de lege, la sediul primăriei, aparține intimatei, conform art. 1

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost introdus prin O.U.G. nr.

209/2005, iar aceasta nu se poate prevala de propria culpă.

Și critica

referitoare la greșita atribuire a terenului în lipsa evaluării, este

neîntemeiată, instanța de fond, reținând pe baza probelor administrate

(raportul de expertiză și înscrisuri), că terenul solicitat în compensare de

către reclamanți are aceeași categorie de folosință ca și cel care a fost

preluat abuziv de la autorul lor, respectiv teren intravilan cu aceleași

caracteristice urbanistice și valoare.

Împotriva acestei

decizii, pârâții Primarul municipiului Craiova și Primăria municipiului Craiova

au declarat, în termen legal, prezentul recurs, întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

- Recurenții au

invocat, pe de o parte, excepția prezumției autorității de lucru judecat în

raport cu Decizia nr. 5967 din 26 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în Dosarul nr. 1226/63/2006, în motivarea căreia au

susținut următoarele:

Prin decizia menționată,

pronunțată într-un litigiu care a avut ca obiect tot acordarea în compensare

către aceeași reclamanți a unui teren în suprafață de 16.402 mp situat în

Craiova, str. C., s-a statuat, irevocabil, în sensul că:

- pentru a avea

calitatea de persoană îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001 petenții

trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, calității de

moștenitor al titularului dreptului de proprietate, iar preluarea abuzivă a

imobilului să fi avut loc în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

- testamentul

întocmit în august 1942 și transcris la 13 septembrie 1947, invocat de

reclamanți, în ambele litigii, în dovedirea dreptului de proprietate al

autorului lor la data de 6 martie 1945 nu face această dovadă, iar transcrierea

actului nu face dovada că bunurile referitor la care testatorul a dispus mai

există în patrimoniul său la data decesului (10 septembrie 1947) ori la cea a

transcrierii;

- suprafața de teren

solicitată de 8922 mp nu figurează în actul de partaj voluntar prin care a

încetat starea de coproprietate asupra bunurilor proprietatea autorului;

- petenții nu au

dovedit că bunurile din testamentul întocmit în anul 1942 se aflau în

proprietatea autorului lor la data de 6 martie 1945;

- pentru aceste

considerente raportate la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001, dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile în speță.

Recurenții au mai

menționat și că împotriva Deciziei nr. 5967/2009 a fost formulată contestație

în anulare, ce a fost respinsă prin Decizia nr. 10100/2009.

Totodată, în

susținerea excepții menționate, recurenții au arătat că reclamanții au invocat

în ambele litigii același autor și acte de proprietate, același testament, fără

a dovedi existența bunurilor solicitate în patrimoniul autorului la data

decesului acestuia, a transcrierii testamentului sau la data de 6 martie 1945

ori preluarea abuzivă de către stat a terenurilor notificate în temeiul Legii

nr. 10/2001.

De asemenea, în

motivarea excepției menționate recurenții au făcut distincția între cele două

manifestări procesuale ale autorității de lucru judecat, respectiv cea de

excepție, căreia îi corespunde un efect negativ și cea de prezumție, mijloc de

probă, ce presupune un efect pozitiv.

Recurenții au arătat

că invocă, în speță, autoritatea de lucru judecat sub aspectul efectului său

pozitiv, și anume cu privire la modalitatea în care au fost dezlegate anterior

anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

Astfel, în Dosarul

nr. 1226/63/2006 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că testamentul

nu dovedește dreptul de proprietate la 6 martie 1945 și nici preluarea de către

stat, iar bunurile din testament și din actul de partaj voluntar nu fac

obiectul Legii nr. 10/2001.

În prezentul dosar,

reclamanții pretind aceeași cauză juridică a dreptului lor bazată pe aceleași

apărări și acte, asupra cărora instanța s-a pronunțat irevocabil, avându-le în

vedere la pronunțarea Deciziilor nr. 5967/2009 și nr. 10100/2009.

Efectul pozitiv al

autorității de lucru judecat împiedică în acest al doilea proces a se statua

diferit, se opune stabilirii contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește

anterior, interzicând aducerea în fața instanței a chestiunilor litigioase deja

rezolvate.

- Pe fondul cauzei,

recurenții au susținut că reclamanții nu au dovedit că terenul revendicat a

fost preluat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, face obiectul

acestei legi și se afla în patrimoniul autorului lor la 6 martie 1945.

De asemenea,

reclamanții nu au dovedit că sunt persoane îndreptățite în temeiul Legii nr.

10/2001, având în vedere că autorul lor nu mai avea calitatea de proprietar în

anul 1945, întrucât imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul acestuia

printr-un act de voință.

Totodată, recurenții

au susținut și că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile legale

în ceea ce privește măsura compensării, și anume Capitolul I pct. 1 lit. a),

pct. 1.7 și 9.3 din H.G. nr. 250/2007 și art. 1, art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Recurenții au reluat

susținerile în sensul că măsura compensării este lăsată la aprecierea exclusivă

a entității învestită cu soluționarea notificării în raport și de existența

unor eventuale bunuri în patrimoniul său, respectiv că reprezintă o manifestare

unilaterală de voință din partea entității de a oferi, în măsura în care

deține, alte bunuri sau servicii.

Recurenții au mai

susținut că au fost interpretate greșit și prevederile legale referitoare la

obligația afișării lunare a listelor, că la dosar nu există nici o listă de

afișare la sediul primăriei care să cuprindă terenul atribuit în compensare,

precum și că instanța a greșit considerând că neafișarea terenului din str. C.

este o culpă a primarului. Pe de o parte, se afișează amplasamente aflate în

proprietatea privată a municipiului, ce pot face obiectul compensării, în

măsura în care sunt identificate și nu sunt cuprinse în planurile urbanistice

ale municipiului, iar pe de altă parte legea nu instituie obligația

autorităților locale de a afișa amplasamente indicate de petenți direct în faza

de judecată, fără a se solicita informații referitoare la regimul juridic sau

economic și fără a avea certitudinea că sunt sau nu solicitate de foștii

proprietari.

Totodată, au fost

reiterate și susținerile referitoare la faptul că nu s-a avut în vedere obligativitatea

expertizelor tehnice de evaluare sau a rapoartelor de evaluare pentru a se

realiza echivalența valorică a imobilelor. Simpla afirmare a instanțelor că

terenul revendicat are aceeași valoare cu cel acordat în compensare este

nefondată și nesusținută de probe.

Analizând criticile

din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., întrucât dezvoltarea lor nu

permite încadrarea în dispozițiile pct. 8 al art. 304, instanța va respinge

recursul ca nefondat.

În cauză nu se poate

reține excepția prezumției autorității de lucru judecat.

Astfel, în prezenta

cauză a fost contestată Dispoziția nr. 10875 din 27 iunie 2006 prin care a fost

soluționată notificarea ce privea un imobil teren în suprafață de 8922 mp

situat în Craiova, dobândit de autorul reclamanților prin actul de

vânzare-cumpărare din 27 ianuarie 1925.

În cauza soluționată

irevocabil prin Decizia Înaltei Curți nr. 5967 din 26 mai 2009 a fost

contestată Dispoziția nr. 10874 din 27 iunie 2006 prin care a fost soluționată

notificarea ce privea un imobil teren în suprafață de 29768,75 mp situat în

Craiova dobândit de autorul reclamanților prin actul de vânzare-cumpărare din

27 ianuarie 1925.

Prezumția autorității

de lucru judecat nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni

juridice litigioase, permițând ca ceea s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim

litigiu să fie opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces

ulterior. Prin invocarea acestei prezumții se aduc în fața instanței constatări

ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia unei judecăți anterioare, ceea ce

se opune în noua judecată fiind dezlegările anterioare de chestiuni juridice.

Examinând

considerentele Deciziei nr. 5967 din 26 mai 2009, se constată că recurenții au

susținut în mod vădit nefondat că în cauza anterioară s-ar fi reținut, cu

putere de lucru judecat, că suprafața de 8922 mp, revendicată în prezenta

cauză, nu figurează în actul de partaj voluntar, că au fost invocate aceleași

acte de proprietate în ambele cauze și că reclamanții pretind aceeași cauză

juridică a dreptului lor, întrucât în acel litigiu obiectul material l-a

reprezentat o altă suprafață de teren, dobândită printr-un alt act de

vânzare-cumpărare.

Invocarea aceluiași

testament este fără relevanță câtă vreme, în prezenta cauză, pe lângă acesta,

la stabilirea situației de fapt, au fost avute în vedere și alte înscrisuri,

între altele un alt act de vânzare-cumpărare decât cel avut în vedere în primul

litigiu, precum și prezumția legală prevăzută de art. 1 lit. e) din H.G. nr.

250/2007.

În consecință,

dezlegarea dată asupra problemei de drept în cauza anterioară - prin

constatarea inaplicabilității acestei legi de reparație urmare a inexistenței

bunului solicitat în patrimoniul autorului reclamanților la data decesului

acestuia, respectiv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 - a privit

numai situația de fapt referitoare la bunul în litigiu în acea cauză (terenul

de 29768,75 mp situat în Craiova dobândit de autorul reclamanților prin actul

de vânzare-cumpărare din 27 ianuarie 1925), și nu la celelalte bunuri din

testament și actul de partaj voluntar. Asupra situației acestor din urmă

bunuri, deci inclusiv a celui în litigiu în prezenta cauză, instanța nu a fost

chemată să se pronunțe în primul litigiu.

Așa fiind, raportul

juridic dintre părți deja tranșat în litigiul anterior nu poate fi opus în

prezenta cauză cu valoare de lucru judecat.

Cât privește

criticile vizând fondul cauzei, instanța va reține că, soluționându-se

notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, prin

dispoziția contestată în această cauză li s-a propus acordarea despăgubirilor

în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005 pentru terenul revendicat,

imposibil de restituit în natură.

Rezultă că, analizând

solicitarea ce i-a fost adresată, emitentul acestei dispoziții, în prezent

recurent, a verificat toate condițiile de aplicare a legii speciale de

reparație, inclusiv cele referitoare la calitatea reclamanților de persoane

îndreptățite, preluarea abuzivă a terenului revendicat în perioada de referință

a Legii nr. 10/2001, existența imobilului în patrimoniul autorului lor la

momentul preluării și, constatându-le îndeplinite, a propus una din formele de

reparație din cele prevăzute de lege.

Reclamanții au

criticat în instanță exclusiv natura măsurii reparatorii.

Întrucât contestarea

în instanță a unei dispoziții emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 are caracterul

unei căi de atac, principiul non reformatio in pejus se opune înrăutățirii

situației reclamanților în faza judecătorească a procedurii reglementată de

Legea nr. 10/2001, în urma soluționării contestației.

Așa fiind, odată

recunoscute ca întrunite, de către emitentul-recurent însăși, a condițiilor

cerute pentru acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001,

acesta nu mai poate pune în discuție, în instanță, neîndeplinirea lor.

De altfel, litigiul

s-a purtat până în această fază procesuală numai cu privire la modalitatea de

reparație, astfel încât formularea unor astfel de critici pentru prima dată

direct în recurs este inadmisibilă, neputând fi analizate omisso medio.

Analizând critica

vizând greșita aplicare a dispozițiilor ce reglementează măsura compensării, se

va constata că sunt nefondate. Instanța de apel a făcut o corectă interpretare

și aplicare a normelor legale în materie, reținând, justificat, caracterul

prioritar al acestei forme de reparație față de celelalte măsuri reparatorii

prin echivalent.

Astfel, în mod corect

s-a reținut din dispozițiile art. 1 alin. (2), (3) din Legea nr. 10/2001 și

pct. 1.7 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007 că, în

principal, măsurile reparatorii în echivalent constau în compensare cu alte

bunuri sau servicii oferite în echivalent, cu acordul persoanelor îndreptățite

și numai în subsidiar în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale.

Cu alte cuvinte, dacă

măsura compensării nu este obiectiv posibilă ori aceasta nu este acceptată de

reclamanți, se pot propune despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Așa fiind, sunt

nefondate susținerile recurenților în sensul că măsura compensării este lăsată

la aprecierea exclusivă a entității învestită cu soluționarea notificării,

respectiv că reprezintă o manifestare unilaterală de voință din partea

entității, în mod corect apreciindu-se în cauză de către instanțe că reprezintă

o obligație a unității deținătoare.

Cât privește

criticile referitoare la stabilirea situației de fapt, respectiv determinarea

regimului juridic și economic al terenului acordat în compensare, acestea exced

cadrului procesual al recursului, situația de fapt stabilită de instanțe până

la acest moment procesual neputând fi obiect de cercetare în recurs; de altfel,

sunt nefondate, în cauză procedându-se la administrarea dovezilor necesare

pentru a se demonstra atât existența unui bun disponibil, cât și identificarea

acestuia prin individualizare concretă, inclusiv valorizare și situație

juridică.

De asemenea nefondate

sunt și susținerile privind greșita interpretare a prevederilor legale

referitoare la obligația afișării lunare a listelor, în principal pentru că

instanța de apel a apreciat că inexistența mențiunii terenului acordat în

compensare în acele liste nu este de natură să afecteze legalitatea măsurii

dispuse. Pe de altă parte, obligația de a afișa lunar tabelul cu bunurile

disponibile ce pot fi acordate în compensare este stabilită de lege în sarcina

conducătorilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, iar terenul

atribuit reclamanților a fost preluat de la M.Ap.N în anul 2005 tocmai în

scopul aplicării legilor speciale de reparație.

În consecință, față

de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul

ca nefondat.

Totodată, apreciind

asupra cererii formulată de intimatul P.S.S., pe care o găsește întemeiată în

raport cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmează a o admite și

a obliga recurenții la suportarea cheltuielilor de judecată constând în

onorariu de avocat în cuantum de 2380 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Craiova și

Primăria municipiului Craiova împotriva Deciziei nr. 157/A din 16 noiembrie

2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenți

la 2380 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant P.S.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 22 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN