ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3940/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 3233/civ din 3 iulie 2006 (nr. unic 1208/63/2006) reclamanții P.A.C., S.A., P.S.S. și P.G.H. au formulat, în contradictoriu cu Primăria municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova, plângere împotriva Dispoziției nr. 10875 din 27 iunie 2006, solicitând instanței anularea în parte a acestei dispoziții și emiterea unei alte dispoziții prin care să li se restituie în natură, în echivalent, teren pe raza municipiului Craiova. Reclamanții au arătat că prin Notificarea nr. 63061/2001 au solicitat restituirea în natură a terenului situat în Craiova, în suprafață de 8922 m.p., ce a aparținut autorului lor V.P., iar prin dispoziția contestată li s-a răspuns că imobilul nu poate fi restituit în natură.

Reclamanții au susținut că, în situația în care restituirea în natură era imposibilă, ceea ce în cauză nu s-a dovedit cu certitudine, trebuia să li se facă o ofertă de restituire în natură, prin compensare în echivalent, deoarece există suprafețe libere pe raza municipiului Craiova, ei preferând această modalitate reglementată de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. La termenul din 14 ianuarie 2008 s-a adus la cunoștința instanței decesul reclamantei S.A. și au fost introduși în cauză moștenitorii acesteia - S.Ș. și S.C.

Prin Sentința nr. 382 din 5 decembrie 2008, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis acțiunea, a anulat dispoziția contestată și a dispus acordarea în favoarea reclamanților a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, constând în compensarea cu un alt teren ce va fi atribuit în natură, astfel: suprafața de 2.233,58 mp situată în Craiova, str. C., învecinată la N. cu str. C., la E și S - rest proprietate reclamanți, la V - M.Ap.N., delimitată între punctele aaa, conform suplimentului la raportul de expertiză și schiței anexă întocmită de expert P.M.; suprafața de 6.688,15 mp situată în Craiova, str. C., cu vecinii: la N - rest proprietate reclamanți, la E - teren M.Ap.N., la S - teren Consiliul local Craiova, la V - teren M.Ap.N.

și rest proprietate reclamanți, delimitată între punctele bbb, conform suplimentului la raportul de expertiză și schița anexă la aceasta. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, din actele administrate, că reclamanții sunt moștenitorii defunctului P.V., iar acesta a avut în proprietate suprafața de 8.922 m.p. teren, situat în Craiova, astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Dolj din 27 ianuarie 1925 și din testamentul întocmit la 6 august 1942, transcris la Grefa Tribunalului Dolj sub nr. 5063 din 13 septembrie 1947. Terenul este în prezent proprietatea statului, preluarea abuzivă fiind prezumată conform art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Soluționând notificarea prin care reclamanții au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a acestui teren, Primăria municipiului Craiova a emis Dispoziția nr. 10875, contestată în prezenta cauză, prin care a recunoscut reclamanților calitatea de persoane îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu și, constatând că nu este posibilă restituirea în natură, le-a propus acordarea de despăgubiri bănești. Examinând legalitatea acestei dispoziții în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii, prima instanță a constatat că restituirea în natură a terenului nu este, într-adevăr posibilă.

Din raportul de expertiză și celelalte înscrisuri depuse la dosar (procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului încheiat de Primăria municipiului Craiova la 3 august 2004) s-a reținut că terenul nu a putut fi clar individualizat prin dimensiuni și vecinătăți, precum și că, în prezent, zona în care este amplasat acest teren este ocupată de blocuri de locuințe, zona de protecție a blocurilor și alte utilități aferente acestora (alei de acces, parcări betonate). Prin urmare, terenul nefiind liber, reclamanții pot beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent.

Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a scopului reparatoriu al acestui act normativ, prima instanță a apreciat că acordarea în compensare de bunuri și servicii este o măsură reparatorie prin echivalent prioritară celei constând în acordarea de despăgubiri bănești în condițiile legii speciale, și nu o simplă posibilitate lăsată la latitudinea unității deținătoare, devenind chiar o obligație a acesteia ori de câte ori în patrimoniul său există bunuri care pot fi acordate în compensare. În speță, reclamanții și-au exprimat dorința de a primi în compensare o suprafață echivalentă în Craiova, str. C., situată alăturat unui alt teren pe care l-au primit tot ca măsură reparatorie în echivalent, prin Decizia civilă nr. 182 din 13 mai 2008 a Tribunalului Dolj.

Pe baza raportului de expertiză și a înscrisurilor s-a constatat că terenul solicitat în compensare are aceeași categorie de folosință ca cel preluat abuziv de la autorul reclamanților, respectiv intravilan, cu aproximativ aceleași caracteristici urbanistice și valoare, că este liber de construcții și că nu există pentru acesta nici o documentație pentru planuri de urbanism, terenul fiind o parte a domeniului privat al Municipiului Craiova în urma preluării de la Ministerul Apărării Naționale, inițial în domeniul public, iar ulterior în domeniul privat al municipiului. În plus, instanța a reținut că transferul acestui teren de la M.Ap.N. în domeniul public și ulterior privat al localității, s-a realizat tocmai în scopul satisfacerii necesității de terenuri în vederea aplicării legilor speciale reparatorii.

În aceste condiții, prima instanță a apreciat ca nejustificat refuzul pârâtei de a atribui reclamanților o suprafață din terenul situat în str. C. ca măsură reparatorie în echivalent pentru imobilul notificat și a admis contestația, dispunând ca măsurile reparatorii prin echivalent să fie acordate sub forma compensării, conform dispozitivului redat în precedent.

Împotriva acestei hotărâri pârâții Primăria și Primarul municipiului Craiova au declarat apel, ce a fost soluționat de Curtea de Apel Pitești, ca efect al strămutării cauzei dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Încheierea nr. 7676 din 24 septembrie 2009. Apelanții au susținut pe de o parte, că instanța de fond, printr-o greșită aplicare a legii, a dispus restituirea terenului în litigiu, deși acesta este afectat în totalitate de investiții realizate, iar pe de altă parte că solicitarea reclamanților de a li se atribui teren în compensare ar duce la situații de neconceput de natură a rupe echilibrul între interesele particulare ale foștilor proprietari și cele generale ale societății; în nici un caz finalitatea reparatorie a Legii nr. 10/2001 nu poate consta într-o astfel de restituire.

Instanța este ținută să analizeze cauza în limitele învestirii sale, cu respectarea principiului disponibilității, iar în virtutea rolului activ avea îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

Apelanții au mai susținut că nu au fost avute în vedere dispozițiile normelor metodologice ce conferă entităților învestite cu soluționarea notificărilor plenitudine de competență în această materie, precum și că tribunalul a dispus "și restituirea în natură, către reclamanți, sub forma compensării, și a suprafeței de 8922 mp teren intravilan, situat în Craiova, str. C.". Posibilitatea acordării altor bunuri și servicii implică manifestarea unilaterală de voință din partea entității învestită cu soluționarea notificării de a oferi alte bunuri sau servicii, iar existența terenului liber, confirmată de raportul de expertiză, nu este de natură a justifica suplinirea acestei manifestări de voință a entității de către instanța de judecată, au mai susținut apelanții.

Oferirea altor bunuri și servicii a fost apreciată de apelanți ca o dare în plată. Totodată, apelanții au afirmat că a fost încălcată procedura obligatorie premergătoare acordării măsurilor reparatorii, în sensul că a fost atribuit un teren care nu este identificat și în listele afișate la sediul autorității locale cuprinzând terenurile din domeniul privat ce pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel de înscrisuri neexistând, de altfel, la dosarul cauzei. Pe de altă parte, era necesară efectuarea unei expertize tehnice de evaluare sau întocmirea unor rapoarte de evaluare de către un expert - membru ANEVAR în scopul realizării echivalenței valorice a bunurilor ce formează obiectul compensării.

Prin Decizia nr. 157/A din 16 noiembrie 2009 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat. Instanța de apel a reținut că în speță restituirea în natură nu este posibilă, lucru de altfel recunoscut și de către apelanți, situație în care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, ce pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri în condițiile legii speciale. Din dispozițiile Legii nr. 10/2001 rezultă că acordarea în compensare de bunuri și servicii este prioritară în raport cu acordarea de despăgubiri, câtă vreme se prevede că acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale se face numai în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită, a apreciat instanța de apel.

Totodată, s-a constatat că prima instanța a dispus în limitele învestirii sale, prin cererea de chemare în judecată reclamanții solicitând să li se restituie în natură în echivalent teren pe raza municipiului Craiova, astfel încât este neîntemeiată susținerea referitoare la încălcarea principiului disponibilității prin depășirea limitelor investirii instanței. De asemenea, în virtutea rolului activ, tribunalul a administrat dovezi, verificând dacă în patrimoniul municipiului Craiova există teren disponibil de aceeași valoare și cu aceleași caracteristici, liber, neafectat de detalii de sistematizare, pentru a putea fi acordat în compensare. S-a procedat la individualizarea concretă a terenului acordat în compensare și la stabilirea situației juridice.

Așa fiind nu se poate reține nici încălcarea principiului rolului activ. Cât privește natura acestei modalități de reparație, instanța de apel a invocat dispozițiile pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în raport cu care a apreciat că acordarea în compensare de bunuri sau servicii este stabilită de lege, ca o obligație a unității deținătoare, condiționată de existența în patrimoniul său a unor bunuri care să poată fi transmise în acest mod și de acordul persoanei îndreptățite. Nefiind lăsată la aprecierea exclusivă a entității învestită cu soluționarea notificării, este, deci, neîntemeiată susținerea apelanților în sensul că măsura compensării este o manifestare unilaterală de voință din partea unității notificate, care ar avea plenitudine de competență în a stabili modalitatea în care se pot acorda măsurile reparatorii în echivalent.

O astfel de susținere ar lăsa liber arbitrariului, ajungându-se la situația valorificării unui drept, fără ca instanța de judecată să poată verifica legalitatea procedurii și temeiurilor de stabilire a acestui drept. Or, dimpotrivă, instanțele judecătorești au posibilitatea legală de a anula, total sau parțial, dispozițiile emise de unitățile deținătoare, în raport de probatoriile administrate în fiecare cauză, a reținut instanța de apel. Totodată, instanța de apel a apreciat că inexistența mențiunii terenului în listele anexă afișate la sediul primăriei nu este de natură să afecteze legalitatea atribuirii în compensare a acestui bun. Culpa, constând în neafișarea listelor anexe prevăzute de lege, la sediul primăriei, aparține intimatei, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost introdus prin O.U.G.

nr. 209/2005, iar aceasta nu se poate prevala de propria culpă. Și critica referitoare la greșita atribuire a terenului în lipsa evaluării, este neîntemeiată, instanța de fond, reținând pe baza probelor administrate (raportul de expertiză și înscrisuri), că terenul solicitat în compensare de către reclamanți are aceeași categorie de folosință ca și cel care a fost preluat abuziv de la autorul lor, respectiv teren intravilan cu aceleași caracteristice urbanistice și valoare. Împotriva acestei decizii, pârâții Primarul municipiului Craiova și Primăria municipiului Craiova au declarat, în termen legal, prezentul recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

- Recurenții au invocat, pe de o parte, excepția prezumției autorității de lucru judecat în raport cu Decizia nr. 5967 din 26 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 1226/63/2006, în motivarea căreia au susținut următoarele: Prin decizia menționată, pronunțată într-un litigiu care a avut ca obiect tot acordarea în compensare către aceeași reclamanți a unui teren în suprafață de 16.402 mp situat în Craiova, str. C., s-a statuat, irevocabil, în sensul că: - pentru a avea calitatea de persoană îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001 petenții trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, calității de moștenitor al titularului dreptului de proprietate, iar preluarea abuzivă a imobilului să fi avut loc în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; - testamentul întocmit în august 1942 și transcris la 13 septembrie 1947, invocat de reclamanți, în ambele litigii, în dovedirea dreptului de proprietate al autorului lor la data de 6 martie 1945 nu face această dovadă, iar transcrierea actului nu face dovada că bunurile referitor la care testatorul a dispus mai există în patrimoniul său la data decesului (10 septembrie 1947) ori la cea a transcrierii; - suprafața de teren solicitată de 8922 mp nu figurează în actul de partaj voluntar prin care a încetat starea de coproprietate asupra bunurilor proprietatea autorului;

- petenții nu au dovedit că bunurile din testamentul întocmit în anul 1942 se aflau în proprietatea autorului lor la data de 6 martie 1945; - pentru aceste considerente raportate la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile în speță. Recurenții au mai menționat și că împotriva Deciziei nr. 5967/2009 a fost formulată contestație în anulare, ce a fost respinsă prin Decizia nr. 10100/2009. Totodată, în susținerea excepții menționate, recurenții au arătat că reclamanții au invocat în ambele litigii același autor și acte de proprietate, același testament, fără a dovedi existența bunurilor solicitate în patrimoniul autorului la data decesului acestuia, a transcrierii testamentului sau la data de 6 martie 1945 ori preluarea abuzivă de către stat a terenurilor notificate în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, în motivarea excepției menționate recurenții au făcut distincția între cele două manifestări procesuale ale autorității de lucru judecat, respectiv cea de excepție, căreia îi corespunde un efect negativ și cea de prezumție, mijloc de probă, ce presupune un efect pozitiv. Recurenții au arătat că invocă, în speță, autoritatea de lucru judecat sub aspectul efectului său pozitiv, și anume cu privire la modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. Astfel, în Dosarul nr. 1226/63/2006 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că testamentul nu dovedește dreptul de proprietate la 6 martie 1945 și nici preluarea de către stat, iar bunurile din testament și din actul de partaj voluntar nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.

În prezentul dosar, reclamanții pretind aceeași cauză juridică a dreptului lor bazată pe aceleași apărări și acte, asupra cărora instanța s-a pronunțat irevocabil, avându-le în vedere la pronunțarea Deciziilor nr. 5967/2009 și nr. 10100/2009. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat împiedică în acest al doilea proces a se statua diferit, se opune stabilirii contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior, interzicând aducerea în fața instanței a chestiunilor litigioase deja rezolvate.

- Pe fondul cauzei, recurenții au susținut că reclamanții nu au dovedit că terenul revendicat a fost preluat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, face obiectul acestei legi și se afla în patrimoniul autorului lor la 6 martie 1945. De asemenea, reclamanții nu au dovedit că sunt persoane îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere că autorul lor nu mai avea calitatea de proprietar în anul 1945, întrucât imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul acestuia printr-un act de voință. Totodată, recurenții au susținut și că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile legale în ceea ce privește măsura compensării, și anume Capitolul I pct. 1 lit. a), pct. 1.7 și 9.3 din H.G.

nr. 250/2007 și art. 1, art. 9 din Legea nr. 10/2001. Recurenții au reluat susținerile în sensul că măsura compensării este lăsată la aprecierea exclusivă a entității învestită cu soluționarea notificării în raport și de existența unor eventuale bunuri în patrimoniul său, respectiv că reprezintă o manifestare unilaterală de voință din partea entității de a oferi, în măsura în care deține, alte bunuri sau servicii. Recurenții au mai susținut că au fost interpretate greșit și prevederile legale referitoare la obligația afișării lunare a listelor, că la dosar nu există nici o listă de afișare la sediul primăriei care să cuprindă terenul atribuit în compensare, precum și că instanța a greșit considerând că neafișarea terenului din str. C. este o culpă a primarului.

Pe de o parte, se afișează amplasamente aflate în proprietatea privată a municipiului, ce pot face obiectul compensării, în măsura în care sunt identificate și nu sunt cuprinse în planurile urbanistice ale municipiului, iar pe de altă parte legea nu instituie obligația autorităților locale de a afișa amplasamente indicate de petenți direct în faza de judecată, fără a se solicita informații referitoare la regimul juridic sau economic și fără a avea certitudinea că sunt sau nu solicitate de foștii proprietari. Totodată, au fost reiterate și susținerile referitoare la faptul că nu s-a avut în vedere obligativitatea expertizelor tehnice de evaluare sau a rapoartelor de evaluare pentru a se realiza echivalența valorică a imobilelor.

Simpla afirmare a instanțelor că terenul revendicat are aceeași valoare cu cel acordat în compensare este nefondată și nesusținută de probe. Analizând criticile din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., întrucât dezvoltarea lor nu permite încadrarea în dispozițiile pct. 8 al art. 304, instanța va respinge recursul ca nefondat. În cauză nu se poate reține excepția prezumției autorității de lucru judecat.

Astfel, în prezenta cauză a fost contestată Dispoziția nr. 10875 din 27 iunie 2006 prin care a fost soluționată notificarea ce privea un imobil teren în suprafață de 8922 mp situat în Craiova, dobândit de autorul reclamanților prin actul de vânzare-cumpărare din 27 ianuarie 1925. În cauza soluționată irevocabil prin Decizia Înaltei Curți nr. 5967 din 26 mai 2009 a fost contestată Dispoziția nr. 10874 din 27 iunie 2006 prin care a fost soluționată notificarea ce privea un imobil teren în suprafață de 29768,75 mp situat în Craiova dobândit de autorul reclamanților prin actul de vânzare-cumpărare din 27 ianuarie 1925. Prezumția autorității de lucru judecat nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase, permițând ca ceea s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu să fie opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior.

Prin invocarea acestei prezumții se aduc în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia unei judecăți anterioare, ceea ce se opune în noua judecată fiind dezlegările anterioare de chestiuni juridice. Examinând considerentele Deciziei nr. 5967 din 26 mai 2009, se constată că recurenții au susținut în mod vădit nefondat că în cauza anterioară s-ar fi reținut, cu putere de lucru judecat, că suprafața de 8922 mp, revendicată în prezenta cauză, nu figurează în actul de partaj voluntar, că au fost invocate aceleași acte de proprietate în ambele cauze și că reclamanții pretind aceeași cauză juridică a dreptului lor, întrucât în acel litigiu obiectul material l-a reprezentat o altă suprafață de teren, dobândită printr-un alt act de vânzare-cumpărare.

Invocarea aceluiași testament este fără relevanță câtă vreme, în prezenta cauză, pe lângă acesta, la stabilirea situației de fapt, au fost avute în vedere și alte înscrisuri, între altele un alt act de vânzare-cumpărare decât cel avut în vedere în primul litigiu, precum și prezumția legală prevăzută de art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007. În consecință, dezlegarea dată asupra problemei de drept în cauza anterioară - prin constatarea inaplicabilității acestei legi de reparație urmare a inexistenței bunului solicitat în patrimoniul autorului reclamanților la data decesului acestuia, respectiv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 - a privit numai situația de fapt referitoare la bunul în litigiu în acea cauză (terenul de 29768,75 mp situat în Craiova dobândit de autorul reclamanților prin actul de vânzare-cumpărare din 27 ianuarie 1925), și nu la celelalte bunuri din testament și actul de partaj voluntar.

Asupra situației acestor din urmă bunuri, deci inclusiv a celui în litigiu în prezenta cauză, instanța nu a fost chemată să se pronunțe în primul litigiu. Așa fiind, raportul juridic dintre părți deja tranșat în litigiul anterior nu poate fi opus în prezenta cauză cu valoare de lucru judecat. Cât privește criticile vizând fondul cauzei, instanța va reține că, soluționându-se notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziția contestată în această cauză li s-a propus acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005 pentru terenul revendicat, imposibil de restituit în natură.

Rezultă că, analizând solicitarea ce i-a fost adresată, emitentul acestei dispoziții, în prezent recurent, a verificat toate condițiile de aplicare a legii speciale de reparație, inclusiv cele referitoare la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, preluarea abuzivă a terenului revendicat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, existența imobilului în patrimoniul autorului lor la momentul preluării și, constatându-le îndeplinite, a propus una din formele de reparație din cele prevăzute de lege. Reclamanții au criticat în instanță exclusiv natura măsurii reparatorii. Întrucât contestarea în instanță a unei dispoziții emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 are caracterul unei căi de atac, principiul non reformatio in pejus se opune înrăutățirii situației reclamanților în faza judecătorească a procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001, în urma soluționării contestației.

Așa fiind, odată recunoscute ca întrunite, de către emitentul-recurent însăși, a condițiilor cerute pentru acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta nu mai poate pune în discuție, în instanță, neîndeplinirea lor. De altfel, litigiul s-a purtat până în această fază procesuală numai cu privire la modalitatea de reparație, astfel încât formularea unor astfel de critici pentru prima dată direct în recurs este inadmisibilă, neputând fi analizate omisso medio. Analizând critica vizând greșita aplicare a dispozițiilor ce reglementează măsura compensării, se va constata că sunt nefondate. Instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor legale în materie, reținând, justificat, caracterul prioritar al acestei forme de reparație față de celelalte măsuri reparatorii prin echivalent.

Astfel, în mod corect s-a reținut din dispozițiile art. 1 alin. (2), (3) din Legea nr. 10/2001 și pct. 1.7 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007 că, în principal, măsurile reparatorii în echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, cu acordul persoanelor îndreptățite și numai în subsidiar în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale. Cu alte cuvinte, dacă măsura compensării nu este obiectiv posibilă ori aceasta nu este acceptată de reclamanți, se pot propune despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Așa fiind, sunt nefondate susținerile recurenților în sensul că măsura compensării este lăsată la aprecierea exclusivă a entității învestită cu soluționarea notificării, respectiv că reprezintă o manifestare unilaterală de voință din partea entității, în mod corect apreciindu-se în cauză de către instanțe că reprezintă o obligație a unității deținătoare.

Cât privește criticile referitoare la stabilirea situației de fapt, respectiv determinarea regimului juridic și economic al terenului acordat în compensare, acestea exced cadrului procesual al recursului, situația de fapt stabilită de instanțe până la acest moment procesual neputând fi obiect de cercetare în recurs; de altfel, sunt nefondate, în cauză procedându-se la administrarea dovezilor necesare pentru a se demonstra atât existența unui bun disponibil, cât și identificarea acestuia prin individualizare concretă, inclusiv valorizare și situație juridică. De asemenea nefondate sunt și susținerile privind greșita interpretare a prevederilor legale referitoare la obligația afișării lunare a listelor, în principal pentru că instanța de apel a apreciat că inexistența mențiunii terenului acordat în compensare în acele liste nu este de natură să afecteze legalitatea măsurii dispuse.

Pe de altă parte, obligația de a afișa lunar tabelul cu bunurile disponibile ce pot fi acordate în compensare este stabilită de lege în sarcina conducătorilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, iar terenul atribuit reclamanților a fost preluat de la M.Ap.N în anul 2005 tocmai în scopul aplicării legilor speciale de reparație. În consecință, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat. Totodată, apreciind asupra cererii formulată de intimatul P.S.S., pe care o găsește întemeiată în raport cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmează a o admite și a obliga recurenții la suportarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 2380 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Craiova și Primăria municipiului Craiova împotriva Deciziei nr. 157/A din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurenți la 2380 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant P.S.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2010. Procesat de GGC - NN