ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6761/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 917 din 19 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în urma declinării competenței soluționării cauzei Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 12545 din 20 septembrie 2007, a fost admisă acțiunea precizată, formulată de reclamantul R.M.V. în contradictoriu cu pârâtul I.Ș.P.. În consecință, s-a dispus obligarea pârâtului să lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 1, compus din: în exclusivitate - 3 camere și o cameră de serviciu și în comun - vestibul, hol, culoar, bucătărie, WC, baie, hol, spălătorie, magazie, pivniță, culoar, în suprafață utilă de 136,72 mp, cota indiviză de 57,06% din părțile de folosință comune ale imobilului și cota indiviză de teren în suprafață de 81,60 mp, teren situat sub construcție.

Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant I.Ș.P.. În motivarea sentinței, s-a reținut că imobilul în litigiu a reprezentat proprietatea numitei M.R., astfel cum rezultă din actul dotal autentificat din 1909, transcris la Tribunalul Ilfov, secția notariat, iar reclamantul este singurul moștenitor al mamei sale R.A., căreia imobilul în litigiu i-a fost transmis, pe cale succesorală, la decesul soțului său, R.C., moștenitor, alături de numitul R.I., al autoarei M.R.. Imobilul în litigiu a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 pe numele R.A., acest act normativ fiind în contradicție cu dispozițiile art. 480 C. civ., ale Constituției din 1948, respectiv ale tratatelor internaționale la care România era parte, acte ce garantau dreptul de proprietate.

Dreptul de proprietate al reclamantului și caracterul abuziv al preluării au fost recunoscute prin emiterea dispoziției din 21 august 2007, prin care au propus măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu. În ceea ce-l privește pe pârât, acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Comparând titlurile de proprietate înfățișate de părți, în baza art. 480 C. civ., tribunalul a constatat că titlul reclamantului este mai puternic, provenind de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul pârâtului provine de la stat, care nu a dobândit proprietatea în mod valabil.

Emiterea în favoarea reclamantului a dispoziției în baza Legii nr. 10/2001 prin care se propune acordarea de despăgubiri nu este de natură să împiedice recunoașterea dreptului reclamantului la formularea acțiunii revendicare prin compararea titlurilor; folosirea căii speciale pentru obținerea reparației nu are valoarea renunțării la dreptul de proprietate, iar caracter imprescriptibil al acțiunii în revendicare nu poate fi paralizat de stabilire a dreptului la despăgubiri. Pentru împiedicarea unei duble reparații, redobândirea dreptului în proprietate se va face doar sub condiția suspensivă a restituirii sumei primite drept despăgubire, actualizată cu indicele de inflație. S-a apreciat că principiul bunei-credințe, invocat de către pârât în susținerea apărării în sensul că titlul său este mai bine caracterizat, are relevanță doar într-un proces prin care s-a solicitat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar nu într-o acțiune în revendicare.

În cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) și (5) Lege nr. 10/2001, acestea fiind incidente doar în situațiile în care se solicită constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat și foștii chiriași. În cadrul acțiunii în revendicare, în ipoteza în care părțile litigante au titluri provenind de la autori diferiți se procedează la compararea titlurilor autorilor părților, iar nu a titlurilor părților, urmând a se da câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul cu un drept preferabil. Or, în cauză, reclamantul a dovedit că imobilul în litigiu este proprietatea sa și a trecut în patrimoniul statului în baza unui titlu nevalabil.

Dreptul real astfel constatat, a apreciat tribunalul, este opozabil erga omnes, deci și chiriașilor cumpărători ai locuinței în litigiu; înstrăinarea locuințelor către chiriași echivalează cu o vânzare a lucrului altuia, situație în care titlul pârâtului nu poate fi apreciat ca fiind preferabil. În legătură cu cererea reconvențională, s-a constatat că nu este îndeplinită prima condiție cerută de art. 1895 C. civ. pentru uzucapiunea de scurtă durată, în sensul inexistenței unei posesii utile de 10 ani, neîntreruptă și netulburată.

Posesia sub nume de proprietar a pârâtului a început la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv la 21 noiembrie 1997, iar acțiunea de față, reprezentând o evidentă tulburare în exercitarea dreptului de proprietate de către acesta, a fost formulată la 07 mai 2007, înainte de împlinirea termenului de 10 ani prevăzut imperativ de lege; în perioada în care a ocupat apartamentul în calitate de chiriaș, pârâtul nu a exercitat o posesie sub numele proprietar, ci a deținut imobilul pentru altă persoană, respectiv statul pe:are îl considera adevăratul proprietar. Apelul declarat de către pârâtul-reclamant I.Ș.P. împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 58A din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că excepția inadmisibilității acțiunii, în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001, a fost corect soluționată în sensul respingerii, dat fiind că actul normativ special se referă la procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat și aflate în posesia (detenția) acestuia, împrejurarea înstrăinării respectivelor imobile către foștii chiriași nefiind de natură să impieteze asupra dreptului fostului proprietar de a promova acțiune pe calea dreptului comun împotriva actualului proprietar (chiriașul dobânditor). Legea specială nu conține dispoziții substanțiale sau de procedură prin care să interzică promovarea acțiunii în revendicare, o interpretare contrară a prevederilor sale având drept consecință nesocotirea principiului liberului acces la justiție al persoanelor interesate.

În cauză nu se pune problema retroactivității legii sau a încălcării supremației legii noi, cum susține apelantul, dată fiind distincția netă între cererea de restituire și acțiunea în revendicare, imprescriptibilă. Existența unei dispoziții de acordare a despăgubirilor, emise în virtutea prevederilor legii speciale, nu atrage de plano inadmisibilitatea promovări unei acțiuni în revendicare, cu atât mai mult cu cât beneficiarul măsurii a formulat contestație în justiție, așa cum din cuprinsul comunicatului ce redă dispozitivul Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în interesul legii, nu se desprinde concluzia neechivocă în raport de care o atare acțiune ar fi fost declarată inadmisibilă.

A fost înlăturată susținerea apelantului referitoare la existența unui singur titlu de proprietate asupra bunului, dat fiind că pentru soluționarea acțiunii pendinte se impune cu necesitate analiza existenței titlului de preluare a bunului în proprietatea statului, iar caracterul abuziv al acestei măsuri, de altfel neîndoielnic, nu poate să aibă drept consecință desființarea titlului fostului proprietar. S-a reținut că reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat și a probat preluarea abuzivă a acestuia ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, concordanța situației juridice reale a bunului cu situația de fapt reieșind și din împrejurarea emiterii dispoziției din 21 august 2007, prin care au fost propuse măsuri reparatorii prin echivalent.

Existența solicitării persoanei îndreptățite privind acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor semnifică intenția manifestă de obținere a unei dezdăunări pentru bunul preluat abuziv, fără a se putea conchide asupra lipsei interesului de a obține restituirea imobilului, după cum susține apelantul. Astfel, în jurisprudența europeană în materie, s-a apreciat, pe de o parte, că statul trebuie să adopte măsurile legislative necesare pentru a se evita apariția situațiilor în care să coexiste două titluri de proprietate asupra aceluiași bun, iar, pe de altă parte, că statul trebuie să adopte măsuri pentru a înlătura obstacolele juridice care împiedică vechii proprietari să obțină restituirea bunurilor, după caz, o despăgubire rapidă și adecvată pentru prejudiciul suferit (cauza Katz c. României).

Totodată, Curtea Europeană a stabilit în cazuri similare că, în prezent, Fondul Proprietatea (organism colectiv de valori mobiliare) nu funcționează într-o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă a foștilor proprietari și că, deși Legea nr. 10/2001 deschide persoanelor îndreptățite accesul la o procedură administrativă, eventual contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu câtă vreme nu este în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură. Or, în speță, reclamantul se plasează în situația dată, iar despăgubirile acordate prin decizie sunt, practic, ineficiente sub aspectul materializării efective, astfel încât demersul acestuia în justiție, pe calea dreptului comun, este pe deplin pertinent.

Instanța de apel a înlăturat, pentru considerentele deja expuse, criticile relative la scopul dublei reparații, urmărit de petent prin promovarea cererii, respectiv la pretinsa renunțare a titularului la dreptul subiectiv de a mai pretinde retrocedarea imobilului, decurgând din solicitarea expresă a despăgubirilor. În ceea ce privește cererea reconvențională prin care s-a solicitat incidența prescripției achizitive de scurtă durată a fost corect soluționată prin raportare la prevederile art. 1895 C. civ., cerințele imperative ale textului menționat nefiind îndeplinite în cauză. Împotriva deciziei mai sus menționată a declarat recurs, în termen legal, pârâtul I.Ș.P., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4 și 9 C. proc.

civ., susținând următoarele: 1. Înlăturarea, prin decizia de apel, a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, aplicabile cauzei, echivalează cu o abrogare a acestora și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Astfel, în soluționarea prezentei cauze, ambele instanțe de fond au considerat că toate imobilele naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950 trebuie restituite în natură foștilor proprietari și că toate vânzările efectuate în baza art. 9 Legea nr. 112/1995 sunt ilicite, reprezentând o vânzare a lucrului altuia.

2. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau prin aplicarea greșită a legii, respectiv a Legii nr. 10/2001, ce reprezintă legea specială de reglementare a situației juridice a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar instanțele nu pot acorda părților alte drepturi decât cele stabilite prin lege, după cum nu pot refuza recunoașterea drepturilor acordate prin lege, respectiv dreptul chiriașilor de a cumpăra locuința. Soluția recurată nesocotește flagrant dispozițiile Legii nr. 10/2001 și pe cele ale art. 329 alin. (3) teza 2 C. proc. civ., prin care este consacrată obligativitatea respectării deciziilor pronunțate în interesul legii.

Astfel, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, a dezlegat problema de drept a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, pentru cazul special al cererilor în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar decizia pronunțată are caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată. Instanța supremă a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

și, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO. Referitor la raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10 12001 și Convenția europeană a drepturilor omului, Înalta Curte a analizat atât incidența dispozițiilor art. 6 din Convenție, cât și pe cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, concluzionând în sensul că are prioritate Convenția, însă această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare. întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În consecință, în cauză, fiind finalizată procedura administrativă prin admiterea cererii persoanei îndreptățite și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform dispoziției din 21 august 2007, cererea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă. 3. Recurentul a mai susținut că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, trecând la compararea celor două titluri de proprietate purtând, aparent, asupra aceluiași bun.

Astfel, în mod greșit, instanța a apreciat că preluarea imobilului de către stat a operat fără titlu, în condițiile în care Decretul nr. 92/1950 a respectat ordinea constituțională existentă la acea dată, cu consecința că dreptul de proprietate al statului care s-a constituit anterior Constituției din 1991 nu este și nu poate fi negat ca efect al intrării acesteia în vigoare și ca atare instanțele de judecată nu puteau dispune schimbarea titularilor dreptului, o atare atribuție revenind în exclusivitate puterii legislative, în conformitate cu prevederile art. 644 C. civ.. Mai mult, prin art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001 (abrogat prin Legea nr. 1/2009), s-a prevăzut că exercitarea calității de proprietar asupra imobilelor preluate fără titlu valabil se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor legii.

Or, în cazul de față, imobilul a fost preluat cu titlu, iar reclamantul nu a prezentat o decizie administrativă de retrocedare în natură a imobilului, astfel că, fără temei, instanțele de fond au apreciat că există două titluri de proprietate actuale asupra aceluiași imobil și au trecut la compararea lor. La termenul de judecată din 10 decembrie 2010, Înalta Curte a pus în dezbaterea părților incidența hotărârii-pilot pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 12 octombrie 2010 în cauza Atanasiu și alții împotriva României. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Motivele de recurs, astfel cum au fost anterior redate, urmează a fi examinate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin recalificarea juridică a susținerilor părții, operațiune permisă de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., considerându-se că recurentul înțelege să critice modul de interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel, după cum se va arăta în prezenta decizie. Astfel, se reține că recurentul a indicat explicit drept temei al primului motiv de recurs, expus în ordinea cronologică stabilită de acesta, dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., pretinzând că instanța s-a pronunțat cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Cu toate acestea, criticile întemeiate pe cazul de casare menționat vizează, pe de o parte, raportul dintre art. 480 C. civ.

și Legea nr. 10/2001, despre care recurentul arată că instanța de apel a ignorat-o în raționamentul juridic pe care și-a întemeiat soluția iar, pe de altă parte, modul de comparare a titlurilor de proprietate înfățișate de părțile cu interese contrarii asupra aceluiași imobil, instanța pornind de la premisa greșită că vânzarea efectuată în baza Legii nr. 112/1995 este ilicită, reprezentând o vânzare a lucrului altuia, în virtutea faptului că preluarea imobilului de către stat a operat fără titlu valabil; în acest context, evaluarea legalității deciziei de apel se va realiza pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9, și nu ale art. 304 pct. 4 C. proc. civ.. Analiza motivelor de recurs urmează a fi efectuată în ordinea presupusă de continuitatea raționamentului juridic pe care se întemeiază soluția adoptată în cauză, și nu în succesiunea concepută de către recurent, astfel cum este redată prin prezentele considerente.

Se reține că susținerile recurentului-pârât se referă, în primul rând, la raportul dintre legea specială cu caracter reparator, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul comun, reprezentat de C. civ., susțineri având ca finalitate respingerea cererii, ca inadmisibilă, respectiv ca neîntemeiată, prin prisma modului greșit de aplicare a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Excepția inadmisibilității cererii în revendicare imobiliară formulate pe temeiul art. 480 C. civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost respinsă ca neîntemeiată în cauză, de către prima instanță, prin încheierea de ședință din 18 februarie 2008, dispoziție menținută în apel.

Din perspectiva acestei excepții, se constată că decizia recurată este legală, pornindu-se de la premisa că Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale. Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii, anterior menționată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Rezultă, așadar, că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse. În virtutea acestor dispoziții ale Deciziei nr. 33/2008, cu caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată, în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. civ., se constată că, în mod corect, excepția inadmisibilității cererii în revendicare a fost respinsă, în condițiile în care reclamantul pretinde că deține un „bun” în sensul Convenției, iar instanța de apel a analizat exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

În ceea ce privește, însă, fondul cererii, se constată că motivele de recurs sunt fondate. În evaluarea întrunirii cerințelor normei europene, a cărei analiză este obligatorie în cadrul cererii de natura celei de față, conform deciziei de interpretare unitară a legii - analiză ce a fost efectuată de către instanța de apel -, este relevant dacă reclamantul deține un „bun” în sensul Convenției și în ce măsură eventuala admitere a cererii în revendicare nu ar priva, în același timp, pe pârâtul persoană fizică de bunul său. Este de menționat că recurentul-pârât s-a prevalat, la rându-i, de existența unui bun, susținerile referitoare la respectarea Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu unitatea administrativ-teritorială având valoarea juridică a unei asemenea apărări, relevante în contextul comparării titlurilor.

În acest context, se apreciază că reclamantul, deși are un drept de creanță recunoscut prin hotărârea administrativă emisă în procedura Legii nr. 10/2001, nu deține un „bun” care să intereseze acțiunea în revendicare, cerință - premisă care să permită ulterior compararea titlului reclamantului cu cel al pârâtului, ținând cont de principiul securității raporturilor juridice, potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008. Doar aparent paradoxală, această apreciere corespunde întocmai conținutului noțiunii de „bun”, astfel cum a fost explicitată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât din perspectiva unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 ( cauza Străin, cauza Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, pentru a da un exemplu recent).

S-a apreciat că reclamanții au chiar un “bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un “interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui “bun”, ca “drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, precum și în cauza Porțeanu).

Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze în speță că recunoașterea, în cauza de față, a preluării fără titlu a imobilului de către stat - în baza Decretului nr. 92/1950, constatat neconstituțional de către prima instanță, criticile din recurs pe acest aspect fiind formulate omisso medio, în absența unor motive de apel cu atare obiect - este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamantului, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună restituirea bunului. Distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.

Astfel, se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului “Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță, deja stabilit în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut de către Curtea Europeană independent de nefuncționalitatea Fondului “Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinței existenței unui „bun”, la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite petenților din cauze similare celei soluționate de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate până la acest moment.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâtului, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat și îl va admite ca atare, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința modificării în tot a deciziei atacate, a admiterii apelului declarat de pârâtul I.Ș.P. împotriva sentinței civile nr. 917 din 19 mai 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și, conform art. 296 C. proc. civ., a schimbării în parte a sentinței, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii principale formulate de reclamantul R.M.V., astfel cum a fost precizată. Urmează a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la respingerea cererii reconvenționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul I.Ș.P. împotriva deciziei nr. 58/A din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în tot decizia recurată și, în consecință, admite apelul declarat de pârâtul I.Ș.P. împotriva sentinței civile nr. 917 din 19 mai 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că: Respinge ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamantul R.M.V., astfel cum a fost precizată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 decembrie 2010.