ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6749/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6749/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3034 din 18

decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Sălaj, s-a respins contestația

reclamantei I.E.M. împotriva deciziei nr. 456 din 20 august 2007 emisă de

Centrul de Cercetări Biologice Jibou - Grădina Botanică Jibou, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a

reținut că, la data de 5 februarie 2002, reclamanta a notificat, prin

executorul judecătoresc, solicitarea privind restituirea imobilului înscris în

CF Jibou în natură, constând în 9,0787 ha și conacul „Castelul

Wesselenyi", în calitate de moștenitoare a proprietarei tabulare E.W..

Solicitanta a menționat că, prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, i s-au acordat despăgubiri în cuantum de

230 milioane ROL,

iar

valoarea actuală a terenului și construcțiilor este de 17 miliarde ROL. În

drept, notificarea a fost întemeiată pe prevederile art. 19 Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 456/2007, Centrul de

Cercetări Biologice Jibou, Grădina Botanică Jibou, a admis în parte cererea de

restituire în natură, stabilind restituirea în natură a unei părți din imobil,

compus din teren cu suprafața de

6

.

894

mp, cu 1/2 din construcția conac și construcția cu suprafața de 151 mp denumită

Casa Romană, pe care le deține, diferența fiind deținută de orașul Jibou și

pentru aceasta competența emiterii dispoziției revine primarului.

Restituirea în natură este condiționată

de rambursarea sumei de 229.033.200 ROL, reprezentând valoarea despăgubirii primite

în baza Legii nr. 112/1995, care urmează să fie actualizată cu indicele de inflație

stabilit conform legislației în vigoare, s-a mai arătat prin decizie.

S-a reținut că antecesoarea reclamantei

a fost proprietara tabulară asupra imobilului din CF Jibou, compus din conac și

o suprafață inițială de 94.787 mp.

Expertiza topografică efectuată a reținut

că, în timp, suprafața de mai sus a suferit mai multe dezmembrări, la această dată

imobilele în litigiu fiind înscrise în aceeași carte funciară, teren cu conac în

suprafață de 88.537 mp, din care 79.729 mp se află în folosința Grădinii Botanice

Jibou.

Potrivit mențiunilor CF, terenul și conacul

au intrat în patrimoniul Statului Român prin efectul Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea

reformei agrare și al Decretului nr. 83/1949, de completare a acestei legi.

Prin sentința civilă nr. 5402/1997 a Judecătoriei

Zalău, intrată în puterea lucrului judecat, s-a statuat că reclamanta I.E.M. este

îndreptățită la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 166.665.819 ROL vechi,

pentru conacul înscris în CF Jibou.

Sub condiția restituirii acestei sume,

actualizate, pârâtul a decis restituirea în natură pentru 1/2 parte din edificiul

„conac" și în întregime a construcției „Casa Romană", împreună cu 6.894

mp teren.

Probele dosarului atestă că destinația

dată de stat imobilului expropriat din patrimoniul antecesoarei reclamantei nu contravine

scopului și principiilor Legii nr. 187/1945 și că nicio dispoziție imperativă a

acestei legi nu a fost încălcată în procedura exproprierii, ceea ce atrage concluzia

că preluarea s-a făcut cu titlu valabil, încât nu poate fi restituit în natură solicitantei.

Astfel, prin Ordinul nr. 3092/1974 al Ministerului

Educației și învățământului, a luat ființă Stațiunea Tinerilor Naturaliști din orașul

Jibou, ca instituție în subordinea Consiliului popular al județului Sălaj.

Prin H.G. nr. 565/1990 se înființează Centrul

de Cercetări Biologice Jibou, personalul și baza materială a Stațiunii Tinerilor

Naturaliști fiind preluate de către persoana juridică nou înființată.

Centrul, potrivit actului normativ menționat,

desfășoară „activități de cercetare în domeniul științelor naturale și biologiei,

educație-formare-specializare și producție, activități muzeistice și turistice".

Utilitatea publică a activităților desfășurate

de către pârât, în imobilele litigioase, este de necontestat.

S-a reținut că fac parte din domeniul public

al statului și al unităților administrativ-teritoriale, bunurile dobândite de către

stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în baza unui titlu valabil, cu

respectarea Constituției și a legilor în vigoare la acea dată, în speță, exproprierea

fiind făcută în baza Legii nr. 187/1945. Bunurile din domeniul public, în sensul

enunțat anterior, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Potrivit art. 1 pct. 5 din lista anexă

la Legea nr. 213/1998, constituie domeniu public al statului și terenurile institutelor

și stațiunilor de cercetare științifică, parcurile naționale și rezervațiile naturale.

Chiar dacă amintitele prevederi legale

nu se referă în mod explicit la grădinile botanice este evident că întreaga activitate

a pârâtului este circumscrisă unui interes public.

Expertizele efectuate în cauză au relevat

că, în fiecare dintre edificatele existente pe terenul revendicat, se desfășoară

activități specifice scopului pentru care Centrul de Cercetări Biologice Jibou a

fost înființat, acestea - terenul și clădirile, constituindu-se într-un ansamblu

unic, prin segmentarea căruia acest scop nu ar mai putea fi îndeplinit.

Cu aceste argumente, instanța a constatat

că restituirea în natură a imobilelor menționate în contestație nu este posibilă,

astfel că cererea reclamantei a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta I.E.M., precum și pârâtul Centrul de Cercetări Biologice Jibou-Grădina

Botanică.

Prin decizia civilă nr. 163/A din 15

mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și de familie, s-a dispus admiterea apelului declarat de

reclamanta I.E.M., precum și a apelului declarat de pârâtul Centrul de Cercetări

Biologice Jibou împotriva sentinței civile sus-menționate, pe care Curtea a anulat-o

și a reținut cauza spre rejudecare întrucât încheierea de dezbateri a primei instanțe

nu a fost semnată, ceea ce conduce la încălcarea dispozițiilor art. 147 C.

proc. civ. și la nulitatea hotărârii pronunțate în aceste condiții.

În

evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 25/A din 5 februarie

2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie, a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta I.E.M.

și, în consecință, a anulat art. 4 din decizia nr. 456 din 20 august 2007 emisă

de pârâtul Centrul de Cercetări Biologice Jibou - Grădina Botanică Jibou, a dispus

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Tidului VII din Legea

nr. 247/2005 pentru imobilele construcții, constând în fosta casă a inginerului

agronom, în forma existentă la data preluării, în suprafață de 389,55 mp și grajd,

edificate pe terenul din CF Jibou, precum și pentru terenul în suprafață de 71.712,5

mp, din CF Jibou; a respins acțiunea în ceea ce privește construcțiile pavilionului

„C" spații de cazare și pivniță; a menținut celelalte prevederi ale deciziei

nr. 456 din 20 august 2007 emisă de pârâtul Centrul de Cercetări Biologice Jibou

- Grădina Botanică Jibou și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 9.393,32

ROL cheltuieli de judecată parțiale la fond și în apel.

În

rejudecare, Curtea a reținut următoarele:

Reclamanta a solicitat modificarea, în

parte, a deciziei nr. 456 din 20 august 2007 emisă de pârât, în sensul obligării

acestuia la restituirea tuturor construcțiilor care sunt în posesia și folosința

sa, după cum urmează: pavilionul „C" spații de cazare, grajdul, fosta cantină

a liceului, fosta casă a inginerului agronom (parțial, fără adăugirile executate

de la deposedarea proprietarei) și pivnița, restituirea terenului aferent construcțiilor,

în întregime, cu excepția suprafețelor ocupate de construcțiile edificate în perioada

de la deposedare și până la depunerea notificării, cu cheltuieli de judecată.

La data de 5 februarie 2002, reclamanta

a formulat notificarea, prin executorul judecătoresc, solicitând restituirea imobilului

înscris în CF Jibou în natură, constând în 9,4787 ha și conacul „Castelul Wesselenyi,

în calitate de moștenitoare a proprietarei tabulare E.W..

Prin decizia nr. 456/2007, Centrul de Cercetări

Biologice Jibou, Grădina Botanică Jibou, a admis, în parte, cererea de restituire

în natură, stabilind restituirea în natură a unei părți din imobil, compus din teren

cu suprafața de 6.894 mp, cu 1/2 din construcția conac și construcția cu suprafața

de 151 mp denumită Casa Romană, pe care le deține, diferența fiind deținută de orașul

Jibou și pentru aceasta, competența emiterii dispoziției revine primarului. Restituirea

în natură este condiționată de rambursarea sumei de 229.033.200 ROL, reprezentând

valoarea despăgubirii primite în baza Legii nr. 112/1995.

Prin aceeași decizie s-a respins cererea

de restituire pentru diferența de teren, întrucât nu intră sub incidența Legii

nr. 10/2001.

Pârâtul a mai emis o decizie cu nr.

415 din 01 iulie 2008 pentru soluționarea aceleiași notificări din 5 februarie 2002.

Prin primul articol al acestei decizii

s-a arătat că s-a revocat decizia nr. 456/2007.

Conținutul acestei decizii este parțial

identic cu cel al deciziei nr. 456/2007, în sensul că se dispune restituirea în

natură a aceluiași imobil, dar se mai arată că, pentru terenul intravilan nerestituit

în natură, se propune acordarea de despăgubiri, iar pentru terenul extravilan se

respinge cererea deoarece nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Această decizie, cu nr. 415 din 01

iulie 2008, nu a fost atacată de către reclamantă.

Prin dispoziția din 31 iulie 2009 emisă

de Primarul orașului Jibou, în soluționarea aceleiași notificări din 5 februarie

2002, se restituie în natură reclamantei 1/2 din construcția „Conac", construcție

„Casa Romană" și „ateliere de sport", teren în suprafață de 1.550,5 mp,

curte interioară în suprafață de 4.631 mp, iar pentru 9.999 mp se propune acordarea

de despăgubiri.

Antecesoarea reclamantei a fost proprietara

tabulară asupra imobilului din CF Jibou, compus din conac și o suprafață inițială

de 94.787 mp, imobil adus în această CF din CF Jibou.

Prin sentința civilă nr. 5402/1997, intrată

în puterea lucrului judecat, s-a statuat că reclamanta I.E.M. este îndreptățită

la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 166.665.819 ROL vechi, pentru conacul

înscris în CF Jibou.

Expertiza topografică efectuată de expert

A.N. a reținut că, în timp, suprafața de mai sus a suferit mai multe dezmembrări,

la această dată imobilele în litigiu fiind înscrise în aceeași

carte funciară, teren cu conac în suprafață

de 88.537 mp, din care 79.729 mp se află în folosința Grădinii Botanice Jibou.

Același expert a reținut că, în prezent,

mai precis din 1997, o suprafață de 76.930 mp este situată în intravilan și 17.857

mp în extravilan, iar, în anul 1949, aproximativ 1/3 din teren era situat în intravilan,

iar diferența de 2/3 era situată în extravilan.

Pe acest teren pârâtul a construit mai

multe sere, sediul administrativ, complexul de cazare.

Terenul este traversat de rețele de apă,

canalizare, gaze naturale, termoficare, parte pentru uzul pârâtului, parte pentru

uzul unor terți.

Potrivit mențiunilor din CF, terenul și

conacul au intrat în patrimoniul Statului Român, prin efectul Legii nr. 187/1945

pentru înfăptuirea reformei agrare și al Decretului nr. 83/1949, de completare a

acestei legi.

Imobilul construcție, constând în fosta

casă a inginerului agronom, în forma existentă la data preluării, avea o suprafață

de 389,55 mp, iar grajdul nu a suferit nicio modificare de suprafață de la data

preluării, ambele construcții fiind edificate, la data preluării, pe terenul din

CF Jibou.

Potrivit procesului verbal din data de

07 august 1962, suprafața de 7,22 ha a fost predată, de Ocolul Silvic Jibou, Școlii

Medii Jibou, în vederea constituirii ca parc experimental de științele naturii.

Prin Ordinul nr. 3092/1974 al Ministerului

Educației și învățământului a luat ființă Stațiunea Tinerilor Naturaliști din orașul

Jibou, ca instituție în subordinea Consiliului popular al județului Sălaj.

Prin H.G. nr. 565/1990 s-a înființat Centrul

de Cercetări Biologice Jibou, personalul și baza materială a Stațiunii Tinerilor

Naturaliști fiind preluate de către persoana juridică nou înființată, art. 1 și

6.

Centrul, potrivit actului normativ menționat,

desfășoară „activități de cercetare în domeniul științelor naturale și biologiei,

educație-formare-specializare, microproducție, activități muzeistice și turistice",

art. 2 H.G. nr. 565/1990.

Prin H.G. nr. 748/1990, s-au modificat

art. 3 și 4 din actul normativ anterior menționat, potrivit acestuia, Centrul de

Cercetări Biologice Jibou funcționează în subordinea Direcției generale a cercetării

științifice și dezvoltării tehnologice de pe lângă Ministerul învățământului și

Științei, precum și a Consiliului județean Sălaj, iar unitatea funcționează în regim

de finanțare mixt: autofinanțare pentru activitatea de cercetare-producție și cu

finanțare de la bugetul statului

pentru

activitatea grădinii botanice, muzeului, producției de plante, laboratoarelor, pentru

prestări didactice.

Imobilul „pivniță" a fost cumpărat

de către Centrul de Cercetări Biologice Jibou, de la SC V.S.  SA Sălaj Zalău, cu

prețul de 1.171.270 ROL, fiind identificat ca beci; construcția adiacentă beciului,

compusă dintr-o sală de marmură, terasă și cameră protocol, două camere mansardate;

magazie materiale, potrivit înscrisului intitulat „proces-verbal, din data de 21

octombrie 1991.

Acest imobil construcție se regăsește pe

două terenuri cu numere topografice diferite, acest din urmă teren fiind o enclavă

înconjurată de terenul cu primul nr. top. și nefiind revendicat în procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001, doar primul teren fiind menționat în notificarea formulată

de către reclamantă.

În ce privește terenul extravilan, Curtea

reține că, potrivit art. 35 alin. (2) și (3) Legea nr. 18/1991 „Terenurile proprietate

de stat, administrate de institutele și stațiunile de cercetări științifice, agricole

și silvice, destinate cercetării și producerii de semințe și material săditor din

categorii biologice superioare și a animalelor de rasă, precum și din administrarea

Institutului pentru Testarea și înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultură și

a centrelor sale teritoriale aparțin domeniului public și rămân în administrarea

acestora. Dispozițiile alin. (2) se aplică și terenurilor proprietate de stat folosite,

la data prezentei legi, de unitățile de învățământ cu profil agricol sau silvic

și care trec în administrarea acestora".

Centrul de Cercetări Biologice Jibou are

atât caracterele unui institut de cercetări științifice, cât și pe cele ale unei

unități de învățământ cu profil agricol sau similar, potrivit art. 2 H.G. nr. 565/1990.

Oricum, prin prisma acestui text legal,

al art. 35 alin. (2) și (3) Legea nr. 18/1991, terenul deținut de Centrul de Cercetări

Biologice Jibou nu făcea obiectul Legii nr. 18/1991.

Prin O.U.G. nr. 102/2001, textul art. 31

Legea nr. 1/2000, referitor la restituirea unor imobile reprezentând exploatații

agricole preluate în baza Decretului nr. 83/1949, a fost abrogat. Soluția legislativă

are ca temei ideea că, în cazul reglementat de acest text, sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Rezultă, așadar, că imobilele administrate

de o stațiune de cercetare din agricultură, sau similară, indiferent dacă, la origine,

au fost sau nu exploatații agricole, nu cad sub incidența Legii fondului funciar

nr. 18/1991 (republicată) și nici a Legii nr. 1/2000 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor agricole și forestiere (solicitate potrivit Legii nr. 18/1991

și Legii nr. 169/1997), ci cad sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind admisibile

măsurile reparatorii, prin echivalent, în condițiile art. 10 alin. (2) din această

lege, chiar dacă sunt terenuri extravilane, deoarece intenția legiuitorului a fost

doar de a delimita domeniul de aplicare a celor două legi și, eventual, de a nu

se acorda o dublă despăgubire. În cazul în care un imobil, chiar teren extravilan,

nu face obiectul legilor fondului funciar nimic nu interzice de a se acorda reparație

în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta fiind, până la urmă, și finalitatea legii,

de a fi o lege reparatorie.

Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 8

Legea nr. 10/2001 nu face vorbire despre terenuri intravilane sau extravilane, ci

doar despre terenuri al căror regim juridic este reglementat de legile fondului

funciar.

Mai trebuie menționat că pct. 8.1.

alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003

prevede că: „Ținând seama că legiuitorul a avut în vedere și acele imobile care

nu au fost încă restituite, prin formularea și nerestituite cuprinsă la art. l din

lege, rezultă că domeniul de reglementare al legii are și caracter de complinire

în raport cu celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar,

inclusiv din fondul funciar, în sensul că domeniul de reglementare al acesteia acoperă

și acele terenuri din intravilanul localităților care, până la intrarea în vigoare

a acesteia, respectiv 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral persoanelor

îndreptățite".

Trebuie subliniat că acest caracter de

complinire al Legii nr. 10/2001 se referă și la terenurile extravilane care nu sunt

reglementate de legile fondului funciar, dată fiind formularea art. 8 din Lege,

care nu face vorbire despre terenuri intravilane sau extravilane, ci doar de terenuri

al căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar, dată fiind și

formularea art. 2 alin. (1) lit. h) Legea nr. 10/2001, care vorbește de „orice alte

imobile".

În

concluzie, reclamantei i se cuvin despăgubiri în condițiile

Legii nr. 10/2001 și pentru terenul extravilan.

Cât privește dispoziția ulterioară,

din 01 iulie 2008, emisă de pârât, prin care se revocă dispoziția din 20 august

2007, Curtea a constatat că aceasta este nelegală și nu produce efecte deoarece

pârâtul nu mai putea emite încă o decizie în soluționarea aceleiași notificări,

atâta timp cât prima decizie încă își produce efectele, dat fiind că aceste efecte

se produc până la anularea acestei decizii de către instanță, în procedura prevăzută

de art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001.

Apoi, potrivit art. 23 alin. (4) Legea

nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură

a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are

forța probantă a unui înscris autentic. În consecință, o anulare (revocare) ulterioară

emiterii dispoziției de restituire în natură nu se mai poate realiza pe cale administrativă.

De menționat că o astfel de dispoziție

există, dar nu în Legea nr. 10/2001, ci în Normele de aplicare a acesteia, anume

la pct. 20.4. H.G. nr. 498/2003, care adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis,

normele de aplicare fiind aprobate printr-o hotărâre de guvern care are o putere

normativă inferioară legii.

Prin urmare, prima decizie a fost analizată,

făcându-se abstracție de faptul că pârâtul a mai emis o decizie cu privire la soluționarea

aceleiași notificări, în timpul în care, pe rolul instanțelor, se afla, spre soluționare,

o plângere ce avea ca obiect chiar prima decizie.

Cât privește restituirea în natură, Curtea

a constatat că aceasta nu se poate dispune deoarece terenul este afectat de amenajări

de utilitate publică, situație în care devin incidente dispozițiile art. 10

alin. (2) Legea nr. 10/2001, ce prevăd că, în cazul imobilelor preluate abuziv,

dacă pe terenuri s-au edificat construcții autorizate sau dacă terenurile sunt afectate

servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților rurale

sau urbane, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

O grădină botanică poate fi considerată,

prin excelență, amenajare de utilitate publică, fiind exceptată chiar dacă este

organizată sub forma unui institut ce are activități de cercetare în domeniul științelor

naturale și biologiei, educație-formare-specializare, microproducție, activități

muzeistice și turistice, aceasta având un scop multiplu, de parc public, în anumite

condiții, pentru recreere și învățare, apoi susține activități de cercetare în domeniul

științelor naturale și biologiei, cât și pentru educație, formare și specializare,

și, nu în ultimul rând, are activități de microproducție în domeniul producerii

de semințe.

În

plus, dispozițiile art. I pct. 5 din Anexa

I

la Legea nr. 213/1998 statuează caracterul

de bunuri aparținând domeniului public în ce privește terenurile institutelor și

stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ agricol și

silvic, destinate cercetării și producerii de semințe și de material săditor din

categoriile biologice, fiind evident încă o dată că acestea au caracterul unor amenajări

de utilitate publică.

Din textul art. 35 alin. (2) și (3) Legea

nr. 18/1991, mai sus menționat, reiese, odată în plus, domenialitatea publică a

acestui imobil, atunci când prevede că terenurile acolo menționate aparțin domeniului

public.

Nu pot fi restituite în natură porțiuni

cu sau fără construcții întrucât textul de lege menționat în cele ce preced,

art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001, nu restrânge doar la suprafețele construite

sau neconstruite categoria terenurilor nerestituibile în natură, ci arată că nu

se restituie terenurile afectate de „amenajări de utilitate publică". Or, nu

doar terenurile construite sau neconstruite au această afectare, ci întreaga grădină

botanică constituie un ansamblu destinat în întregime utilității publice și pentru

o comunitate urbană, fiind o structură bine închegată.

Totodată, este nefondată critica reclamantei

privitoare la restituirea în natură a terenurilor ce aparțin domeniului public după

modificarea Legii nr. 10/2001 deoarece terenul în litigiu nu se circumscrie domeniului

de aplicare a art. 16 din acest act normativ, așa cum a fost modificat prin Legea

nr. 247/2005, neregăsindu-se printre imobilele enumerate în anexa 2 lit. A, decât

printr-o interpretare mai mult decât generoasă, care contravine enumerării limitative,

mai ales având în vedere și că pârâtul are atât caracterele unui institut de cercetări

științifice, cât și pe cele ale unei unități de învățământ cu profil agricol sau

similar.

Rațiunea privind utilitatea publică și

pentru care aceste categorii de terenuri nu au putut fi restituite în temeiul Legii

nr. 18/1991 subzistă și este menționată și în Legea nr. 10/2001.

Acțiunea în ceea ce privește construcțiile

pavilionului „C" spații de cazare și pivniță a fost respinsă, pe lângă considerentele

de mai sus privind utilitatea publică, și pentru că aceste construcții au fost cumpărate,

de către pârât, de la SC V.S. SA Sălaj Zalău, cu prețul de 1.171.270 ROL, imobilul

fiind identificat ca beci, construcția adiacentă beciului compusă dintr-o sală de

marmură, terasă și cameră protocol, două camere mansardate, magazie materiale, potrivit

înscrisului intitulat „proces-verbal" din data de 21 octombrie 1991, act valabil

și în prezent, nefiind anulat.

Mai mult, acest imobil construcție se regăsește

pe două terenuri cu numere topografice diferite, doar primul teren fiind revendicat

de reclamantă în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001; or, nu se poate restitui

o construcție fără teren, dat fiind că terenul de sub o parte a construcției nu

se poate restitui, nefiind revendicat, și, de asemenea, nu se poate restitui pivnița

doar parțial, cu partea de teren

ce

a fost revendicat dat fiind că restul pivniței, cu suprafața majoritară ar rămâne

fără acces și i s-ar pierde utilitatea.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta I.E.M., criticând-o pentru următoarele motive:

că nu se poate dispune restituirea în natură a terenului solicitat de reclamantă,

în suprafața de 68.159 mp, făcând trimitere la dispozițiile art. 10 alin. (2) Legea

nr. 10/2001. Interpretarea dată acestui text de lege este străină obiectului litigiului.

Instanța de apel, când a respins cererea

de restituire în natură a terenului (parcul secular) face referire la sintagma „amenajări

de utilitate publică".

Această sintagmă „amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale" trebuie interpretată conform celor

de mai jos:

a. Art.10 alin. (2) din Lege are în vedere

acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv acele suprafețe

de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, printre

altele, dotări tehnico edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul

blocurilor, parcuri și grădini publice (în acest sens, art. 10.3. din Normele metodologice).

b. Esențial este ca aceste amenajări să

deservească nevoile comunității, în speță, nevoile orașului Jibou, și nu numai nevoile

pârâtului.

c. Prin expertiza depusă pentru termenul

din 20 iunie 2008, ing. A.N. arată că „(...)analiza sistemelor de utilități împreună

cu clădirile pârâtului duce la concluzia că acestea se subordonează funcțiilor Grădinii

Botanice".

Rezultă că nu se poate vorbi, în cazul

rețelelor, conductelor, ca fiind „amenajări de utilitate publică", acestea

deservind, în exclusivitate, nevoile pârâtului.

d. Instanța de apel, la data de 6

octombrie 2009, s-a deplasat la fața locului, fiind întocmit procesului-verbal de

cercetare la fața locului, în care se arată că: „reprezentantul pârâtului menționează

că această parcelă estre traversată de rețele de apă, electrice și termice, care

deservesc activitatea desfășurata de centru(...)"

e. Art. 1 alin. (2) Legea nr. 51/2006 arată

că „utilitățile publice sunt definite ca totalitatea activităților de utilitate

și interes public general în scopul satisfacerii cerințelor comunităților locale

(sunt și enumerate utilitățile publice)".

pentru prima dată de instanțele anterioare, iar Curtea arătă că o gradină botanică

poate fi

considerată „o amenajare

de utilitate publică", lărgind, astfel, nejustificat această noțiune.

Ar însemna că și alte clădiri cu o anumită

destinație (enumerate în cererea de recurs, de natura celor la care face referire

art. 16 Legea nr. 10/2001) nu ar putea să fie revendicate deoarece, în optica instanței

de apel, sunt imobile de utilitate publică. Ar însemna că spitalele, instanțele

judecătorești, instituțiile de învățământ de stat, ministerele, sediile misiunilor

diplomatice nu pot fi considerate instituții care desfășoară o activitate de utilitate

publică.

Imobilele care fac obiectul Legii nr. 10/2001,

dacă este posibil, trebuie restituite în natură, indiferent în posesia cui se află,

potrivit art. 9 din această lege.

Referirea Curții la dispozițiile art. 35

alin. (2) și (3) Legea nr. 18/1991 nu are nicio legătură cu această speță. Pe terenul

revendicat (parcul castelului) nu sunt plantații de material săditor din categorii

biologice superioare, destinația parcului fiind alta.

la fața locului, în data de 6 octombrie 2009, părțile din proces au declarat că

acest parc reprezintă partea cea mai importantă a grădinii botanice și a castelului.

Castelul s-a restituit (împreună cu edificiile

laterale) în întregime. Acest ansamblu arhitectonic nu poate exista, nu poate fi

funcțional fără parcul aferent. Este vorba despre o suprafață de circa 1,2 ha de

teren, Gradina Botanică deținând o suprafață de peste 25 ha din moșia reclamantei.

Acest parc secular (de peste 200 de ani)

nu are nicio tangență și nicio legătură cu construcțiile edificate de către Gradina

Botanică, el a existat cu sute de ani înaintea constituirii Grădinii Botanice

și are vechimea egală cu a Castelului.

Există în cuprinsul său, după cum rezultă

din fotografiile anexate, zeci de arbori, de sute de ani, care constituie adevăratele

valori ale florei parcului.

În

acest parc au fost făcute lucrări neautorizate, cum ar fi

alei betonate, conducte subterane, care deservesc clădirile Grădinii Botanice, lucrări

care au fost continuate și după ce cauza a ajuns pe rolul primei instanțe. Prin

aceste lucrări, aspectul parcului castelului a fost schimbat într-un mod cu totul

contrar și arbitrar, nefiind compatibil cu stilul, arhitectura Castelului construit

in stil baroc, cel mai mare din Ardeal, monument arhitectonic.

Parcul nu este un „parc public" în

sensul Legii nr. 10/2001 deoarece, prin „parc public" se înțelege acea gradină

care este, prin natura sau destinația sa, întotdeauna accesibilă publicului. Un

parc public nu este închis, împrejmuit, păzit de paznici, și este accesibil ziua

și noaptea la dispoziția comunității, pentru recreere și distracție (parcurile sportive),

deservește „comuna" și nu numai o instituție unde intrarea se face pe bază

de bilete (contra cost) eliberate la poarta Grădinii Botanice.

b. Pentru suprafața de 71.712 mp, instanța

de apel acordă despăgubiri în echivalent. La solicitarea reclamantei, s-a efectuat

o expertiză extrajudiciară, pentru evaluarea terenului de peste 7 ha., în care s-a

stabilit o valoare orientativa de 1.434.000 euro.

Recurenta susține că nu este interesată

de modalitatea de reparare în echivalent dispusă de instanță, față de practica Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților, precum și de „solvabilitatea"

și „funcționalitatea" Fondului „Proprietatea".

toate construcțiile solicitate, după cum urmează:

a) casa agronomului, în suprafața de 389,55

mp, care se află pe terenul revendicat și poate fi clar delimitată de construcțiile

pârâtului ridicate fără autorizație, după anii 1990 și 2001. Pentru această construcție

se „acordă" masuri reparatorii în echivalent.

Soluția instanței de apel nu este motivată

în legătură cu această construcție.

b) grajdul.

Restituirea acestui obiectiv nu ridică

absolut nicio problemă.

Astfel, există în starea în care a fost

preluat de stat, nu este utilizat de către parat, este pe terenul revendicat, constituie

o anexă a castelului.

Contrar celor de mai sus, fără nicio motivare,

și pentru această construcție se acordă masuri reparatorii în echivalent.

c) beciul Wesselenyi.

Motivarea instanței de apel, în sensul

că acest obiectiv ar fi fost cumpărat de la SC V.S. SA, pentru suma de 1.171.270

ROL., nu poate fi acceptată. Acest presupus contract sub semnătură privată nu este

opozabil reclamantei, nici apt să producă efecte juridice, nici vânzătorul și nici

cumpărătorul nefiind proprietarii terenului sub care a fost construit și, de asemenea,

nici proprietarii construcției.

Împrejurarea

că, parțial, este pe un alt nr. top. învecinat

și care nu a fost revendicat nu este un impediment în calea restituirii in natură.

Respingerea cererii cu privire la revendicarea acestei construcții în natură și,

mai ales, neacordarea nici măcar a masurilor reparatorii în echivalent sunt nelegale

d) spatii de cazare „pavilionul c".

Beciul are o suprafață utilă de 320,48

mp și o suprafață construită de 376,53 mp. Indiferent ce construcții au fost ridicate

deasupra beciului, aceste construcții, în momentul depunerii notificării, nu existau,

au fost ridicate fără autorizație și în mod abuziv.

Potrivit dispozițiilor art. 10.4 din Normele

Metodologice publicate în M. Of. nr. 227/2007, "entitatea învestită cu soluționarea

notificării va analiza regimul juridic al construcțiilor deja edificate și în ipoteza

în care va constata că acestea au fost construite sau, după caz, amplasate fără

autorizațiile legale, va emite decizie de restituire în natură persoanei îndreptățite,

potrivit legii".

Si cu privire la acest obiectiv, recurenta

face referire la procesul verbal dresat la data de 30 august 2006, prin care Directorul

Grădinii Botanice a fost de acord cu restituirea acestui obiectiv.

În

consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei instanței de apel, după cum urmează:

- restituirea în natură a suprafeței de

68.159 mp, teren cu și fără construcții, restituirea în natură a construcțiilor

menționate mai sus, iar, pentru suprafața de 11.750 mp, teren ocupat de construcțiile

pârâtului, acordarea de masuri reparatorii prin echivalent.

Analizând decizia civilă recurată, din

perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 7 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001, dispunând

măsuri reparatorii în echivalent și pentru suprafața de 68.159 mp, solicitată în

natură, de către reclamantă.

Faptul că această suprafață de teren este

traversată de rețele de apă, canalizare, gaze naturale, termoficare este doar un

aspect subsecvent pentru care nu s-a dispus forma de reparație cerută de reclamantă,

elementul principal constituindu-l afectațiunea terenului, destinat utilității publice,

și anume grădină botanică, considerată, în mod corect, de către instanță, „amenajare

de utilitate publică", în sensul art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001 și

art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate

prin H.G. nr. 250/2007, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Prin urmare, chiar dacă aceste rețele ar

folosi doar pârâtului, instituția respectivă fiind, la rândul ei de utilitate publică,

iar terenul aflat în deținerea sa, de asemenea, reprezentând „o amenajare de

utilitate publică", și rețelele care

traversează acest teren sunt de utilitate publică.

Pe de altă parte, instanța a reținut în

fapt, potrivit probelor administrate (raportul de expertiză întocmit de expert A.N.),

că aceste rețele deservesc și nevoile unor terți, în consecință, nu numai pârâtului,

contrar susținerilor recurentei, care nu mai poate critica acest aspect față de

abrogarea motivului de casare ce permitea reevaluarea situației de fapt în funcție

de probele administrate (art. 304 pct. 11 C. proc. civ. abrogat prin art. I

pct. 112 O.U.G. nr. 138/2000).

Oricum, cum deja s-a arătat, faptul că

dotările subterane respective deservesc și alte persoane în afara pârâtului este

nerelevant față de faptul că terenul pe care îl traversează este destinat utilității

publice, la fel ca și instituția pârâtului.

Nu se poate reține, astfel, încălcarea

art. 1 alin. (2) Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006,

din moment ce terenul pe care îl traversează și instituția pârâtă, prin activitatea

desfășurată, astfel cum a fost stabilită de instanțe de apel, sunt afectate unei

utilități și, respectiv, interesului public.

în mod corect, de către instanțele anterioare, deoarece ea rezultă chiar din lege,

și anume din dispozițiile art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care, includ în categoria

„amenajărilor de utilitate publică", printre altele, „(...)parcurile și grădinile

publice(...)".

Cât privește lărgirea nejustificată a categoriei

sus-menționate, prin includerea în aceasta a unui teren cu destinația de „grădină

botanică", susținerile recurentei sunt neîntemeiate.

O grădină botanică este o grădină publică,

destinată a deservi nevoile comunității, prin scopul înființării sale, reținut în

mod corect, de către Curte, atât prin raportare la afectațiunea terenului, cât și

a instituției de care aparține.

Astfel cum deja s-a arătat, instanța de

apel a stabilit că grădina botanică este o amenajare de utilitate publică, chiar

dacă este organizată sub forma unui institut ce are activități de cercetare în domeniu

științelor naturii și biologiei, educație-formare-specializare, microproducție,

activități muzeistice și turistice, aceasta având un scop multiplu, de parc public,

destinat recreerii și învățării, dar și susținerii activității de cercetare în domeniile

amintite, precum și activitatea de microproducție.

Or, este fără dubiu că o grădină botanică

este o grădină publică și are rolul de a deservi interesul general al comunității

locale respective, dar nu numai, ci și pe cel al turiștilor care tranzitează localitatea

și sunt interesați să o viziteze, în scop, cel puțin, educativ și de recreere.

De asemenea, susținerea activității de

cercetare în domeniul biologiei și științelor naturii este destinată tot interesului

public, depășind limitele interesului privat al pârâtului în exercitarea unor astfel

de activități.

Pe de altă parte, contrar susținerilor

recurentei, nu se poate face o similitudine de regim juridic între dispozițiile

art. 16 Legea nr. 10/2001 și situația terenului afectat unei utilități publice,

din perspectiva formei de reparație.

Textul de lege sus-menționat este de strictă

interpretare și se referă la posibilitatea restituirii în natură a unor imobile

ocupate de anumite unități și instituții (menționate limitativ), într-adevăr, de

utilitate publică, dar în categoria cărora nu sunt enumerate instituțiile de natura

pârâtului.

Terenul în litigiu cade sub incidența unui

alt text de lege, care reprezintă o excepție de la regula prevalentei restituirii

în natură, potrivit art. 9 Legea nr. 10/2001, și anume a art. 10 alin. (2), aplicat

în mod corect, de către Curte, în ceea ce privește forma de reparație.

Referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 35 alin. (2) și (3) Legea nr. 18/1991 deoarece, pe terenul pretins, nu ar exista

plantații de material săditor din categorii biologice superioare, ceea ce l-ar exclude

din categoria terenurilor ce aparțin domeniului public, în primul rând, aceasta

reprezintă o chestiune de fapt, ce nu poate fi analizată de prezenta instanță față

de cele expuse anterior în legătură cu actuala structură a recursului.

Pe de alta parte, simpla încadrare a unui

bun în domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale nu

este de natură, prin ea însăși, să înlăture forma de reparație solicitată de reclamantă,

care, după cum s-a arătat, este prioritară formelor de reparație în echivalent.

Aspectul relevant în forma de reparație

dispusă de instanță îl constituie nu apartenența terenului la domeniul public, ci

destinația lui, de utilitate publică, ceea ce îl face să reprezinte „o amenajare

de utilitate publică" în sensul art. 10 alin. (2) din Lege și, pentru acest

motiv, îl exclude de la posibilitatea restituirii în natură.

cu privire la care însăși recurenta recunoaște că este „un parc secular", reprezintă

partea cea mai importantă a Grădinii Botanice, aceasta îl exclude de la reparația

în

natură, neavând relevanță

că partea din imobil restituită în natură solicitantei nu ar putea funcționa fără

terenul respectiv.

Textul de lege este foarte clar în acest

sens, putându-se dispune restituirea în natură doar a terenului liber în sensul

Legii nr. 10/2001, printre altele, a celui neafectat de „amenajări de utilitate

publică".

Faptul că parcul nu are legătură cu construcțiile

edificate de pârât, de asemenea, nu este o chestiune importantă din punct de vedere

juridic, deoarece terenul nu a fost restituit în natură nu pentru că ar fi ocupat

de construcții sau că ar avea legătură cu cele edificate de pârât, ci din cauza

afectațiunii sale.

În ceea ce privește existența lui, mult

anterioară, înființării Grădinii Botanice, nici acest aspect nu este relevant față

de cele amintite în precedent.

Faptul că, în interiorul parcului, ar fi

fost amenajate anumite lucrări fără autorizație de construire și după declanșarea

prezentului proces, de asemenea, nu este de natură să schimbe forma de reparație

din moment ce terenul ca atare, indiferent de amenajările interioare și chiar dacă

nu ar fi fost realizate, nu era susceptibil de forma de reparație pretinsă de reclamantă.

De asemenea, faptul că aspectul parcului,

prin lucrările efectuate, nu este în consonanță cu stilul arhitectonic al Castelului

nu prezintă relevanță atât timp cât titularii dreptului de proprietate pentru cele

două imobile sunt diferiți, parcul nu este afectat Castelului și nu trebuie să reprezinte

o structură unitară cu acesta, fiecare dintre proprietari având propriul drept de

opțiune în amenajarea imobilelor.

Faptul că parcul este supravegheat și valorificat

prin perceperea unor taxe de intrare, din nou, nu reprezintă aspecte relevante deoarece

nu au nicio importanță în forma de restituire cuvenită reclamantei și nici nu configurează

vreo interdicție legală în activitățile amintite (pază, perceperea taxelor de intrare).

b. În ceea ce privește acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru

terenul imposibil de restituit în natură, instanța de apel a procedat în mod corect

deoarece, pentru această categorie de imobile - terenuri, Legea nr. 10/2001, nici

măcar în forma sa inițială, când erau prevăzute, ca reparație în echivalent, despăgubirile

bănești (în prezent, această modalitate de reparație nu mai este reglementată pentru

nicio categorie de imobile imposibil de restituit în natură), nu prevedea posibilitatea

acordării unor asemenea despăgubiri.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) Legea

nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare, „În cazul imobilelor care

aveau numai altă

destinație

decât aceea de locuință și (...) a căror restituire în natură, în tot sau în parte,

nu este posibilă, restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent se face prin

acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare,

de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital ori prin compensarea

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei

îndreptățite".

În

prezent, potrivit art. l alin. (2) din aceeași lege, „În cazurile

în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii

prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu

alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".

Referitor la acordul reclamantei pentru

forma de reparație în echivalent propusă de instanță, acesta nu este necesar, fiind

prevăzut doar în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, conform textului

de lege sus-menționat.

De asemenea, pretinsa nefuncționalitate

a Fondului „Proprietatea", precum și practica Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților nu pot fi verificate în cadrul soluționării unei contestații

întemeiate pe Legea nr. 10/2001 și nici în contradictoriu cu unitatea deținătoare

a terenului.

Eficiența Fondului „Proprietatea"

reprezintă una dintre obligațiile Statului în asigurarea unei reparații corespunzătoare

pentru cei ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, în perioada regimului

comunist, și care nu pot fi restituite în natură, iar eventuala răspundere pentru

nefuncționarea acestuia revine tot celui obligat.

Responsabilitatea Statului nu poate fi

verificată, însă, în procedura Legii nr. 10/2001 și nici în contradictoriu cu pârâtul

din litigiul de față, ci cu persoana care reprezintă, în general, Statul în procese,

în cazul în care nu există dispoziție specială contrarie, respectiv Ministerul Finanțelor

Publice.

în natură sau, cel puțin, în echivalent, susținerile recurentei nu sunt întemeiate.

a. și b. Referitor la casa agronomului

și la grajd, chiar dacă, în decizie, nu se menționează, cu referire concretă la

aceste construcții, argumentele pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii prin

echivalent, iar nu restituirea în natură, acestea rezultă din ansamblul considerentelor

prezentate în hotărâre.

Astfel, Curtea arată, pe de o parte, faptul

că „întreaga grădină botanică constituie un ansamblu destinat în întregime utilității

publice și pentru o comunitate urbană, fiind o structură bine închegată" și,

pe de altă parte, face referire la terenurile cu sau fără construcții din acest

ansamblu, menționând că „nu pot fi restituite porțiuni cu sau fără construcții întrucât

(...) art 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001 (...) arată că nu se restituie în natură

terenurile afectate de amenajări de utilitate publică".

Prin urmare, nu se poate reține că soluția

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cele două construcții

nu este motivată și că, în aceste condiții, instanța ar fi încălcat dispozițiile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligația, pentru organul judiciar, de

a prezenta motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea în adoptarea

soluției, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cadrul

motivelor de apel, reclamanta nu a formulat niciun fel de critică în legătură cu

construcțiile solicitate prin acțiune, iar, prin cererea de chemare în judecată,

avută în vedere de Curte la evocarea fondului, reclamanta a pretins aceste construcții,

fără să detalieze argumentele de fapt și de drept pentru care este îndreptățită

la restituirea lor în natură. Partea a arătat, în legătură cu aceste imobile,

nr. topografic al terenului pe care sunt situate, faptul că se află în deținerea

pârâtului, precum și că există acordul acestuia la restituirea lor conform procesului-verbal

din 30 august 2006.

Cât privește legalitatea deciziei de acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcțiile sus-menționate, soluția

este corectă din perspectiva art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001, având în vedere

că acestea sunt necesare pârâtului, făcând parte din ansamblul Grădinii Botanice

și fiind, astfel, destinate utilității publice.

De asemenea, faptul că, inițial, pârâtul,

prin reprezentanții săi, ar fi fost de acord cu restituirea grajdului (nu și a casei

inginerului agronom, cu privire la care a arătat că la aceasta este anexată o nouă

construcție, cu o suprafață probabil mai mare decât cea veche, caz în care se vor

urma dispozițiile Legii nr. 10/2001) nu prezintă relevanță atât timp cât, ulterior,

prin decizia emisă și atacată în prezenta cauză, a respins solicitarea reclamantei

cu privire la restituirea în natură a construcțiilor respective.

c. și d. Referitor la beciul Wesselenyi

și la spațiile de cazare „pavilion C", instanța a reținut, în fapt, că acestea

au fost cumpărate de pârât, de la SC V.S. SA, potrivit înscrisului încheiat la 21

octombrie 1991, pentru prețul de 1.171.270 ROL.

În

mod corect, Curtea a considerat că, atât timp cât convenția

părților nu a fost anulată, în condițiile art. 45 Legea nr. 10/2001 în forma actuală

(art. 46 în forma inițială), nu se poate dispune restituirea în natură a construcțiilor

respective.

Neatacarea actului juridic încheiat între

părți conform textului de lege sus-menționat, cu consecința implicită a păstrării

valabilității lui, are ca efect păstrarea bunului de către cumpărător, el fiind

opozabil oricărui terț, în consecință și reclamantei, ca fapt juridic lato sensu

(în sens larg), ca realitate juridică, ce nu poate fi ignorată de nicio persoană.

Argumentele privind lipsa calității de

proprietar a vânzătorului asupra construcției și terenului ar fi putut fi examinate

doar în cazul atacării actului cu acțiune în nulitate și în termenul de prescripție

reglementat de Legea nr. 10/2001, astfel încât nu pot face obiect de verificare

al prezentei instanțe.

În

ceea ce privește obligarea pârâtului la propunerea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru aceste bunuri, susținerile reclamantei nu sunt

întemeiate deoarece acesta a cumpărat construcțiile plătind un preț pentru ele și

nu este un deținător în sensul art. 21 Legea nr. 10/2001. Pentru aceste construcții,

pârâtul are poziția similară a unui cumpărător persoană fizică, în consecință, nu

poate face el propunerea de acordare a despăgubirilor în echivalent.

Reținând că spațiile de cazare au fost

cumpărate, de pârât, în anul 1991, situație de fapt care nu mai poate fi reexaminată

în recurs, pentru argumentele expuse în precedent, prezenta instanță nu poate primi

susținerile reclamantei în sensul că acestea au fost ridicate ulterior depunerii

notificării.

De altfel, cum beciul deasupra căruia au

fost edificate nu va fi restituit în natură, nu se poate pune problema restituirii

spațiilor edificate deasupra lui, către reclamantă, deoarece acestea nu s-au aflat

niciodată în proprietatea autoarei sale.

Pentru aceste motive, nu prezintă relevanță

nici chestiunea referitoare la edificarea lor cu sau fără autorizație.

Având în vedere aceste considerente,

Înalta Curte constată că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate, astfel încât,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de aceasta,

ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de modificare prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta I.E.M. împotriva deciziei civile nr. 25/A din 5 februarie 2010 a Curții

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

15 decembrie 2010.