ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6723/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1725 din 28 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 24716/3/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul H.A.L., în contradictoriu cu intimații Municipiul București, prin Primarul General, S.I., V.V. și H.G.. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că prin dispoziția din 5 octombrie 2006, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sector 5, format din teren în suprafață de 760 m.p. și construcție demolată, imposibil de restituit persoanelor îndreptățite S.I.

și V.V., fiind respinsă cererea privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru același imobil, formulată de H.A.L. și H.G., în calitate de moștenitori ai numitei H.E., care a renunțat la succesiunea lui S.A.. Contestatorul H.A.L. a contestat această dispoziție, pe de o parte, sub aspectul efectelor pe care le produce declarația autentică din 9 mai 1963 dată de autoarea acestuia, H.E., iar pe de altă parte, pentru faptul că prin aceeași dispoziție au fost acordate măsuri reparatorii unei persoane (V.V.) care ar fi avut aceeași calitate ca și autoarea contestatorului.

În ceea ce privește declarația autentică din 9 mai 1963 dată de autoarea contestatorului, H.E., în calitate de fiică a defunctului S.A., tribunalul a constatat că prin aceasta s-a declarat în mod expres că nu s-a acceptat sub nicio formă succesiunea defunctului S.A., până la data declarației, iar în conformitate cu dispozițiile art. 700 C. civ., urmează a fi considerată străină de succesiune. Tot prin această declarație, H.E. a solicitat înregistrarea acestui act juridic în registrul de renunțări la succesiuni.

Tribunalul a constatat, în baza dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (3) Legea nr. 10/2001, republicată, precum și ale art. 4.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, că succesibilii renunțători nu beneficiază de prevederile legii, deoarece aceste norme fac referire numai la succesibili neacceptanți, urmând ca de cota ce a făcut obiectul renunțării exprese să profite succesibilii acceptanți notificatori împreună cu cei neacceptanți notificatori, care au fost repuși de drept în termen. Contestatorul a susținut că declarația autentificată din 9 mai 1963 nu întrunește condițiile unei renunțări la succesiune, întrucât nu a fost exercitată în cadrul termenului de opțiune succesorală și nu a fost manifestată sub forma unui act juridic solemn care să cuprindă expres și neechivoc opțiunea de a renunța la succesiune.

Tribunalul a constatat că, într-adevăr, declarația a fost dată după trecerea termenului de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, S.A. decedând în 1962, însă a apreciat că acest aspect nu poate fi analizat pe această cale, câtă vreme declarația a fost dată în fața unui notar și produce toate efectele de care se bucură un act autentic. S-a reținut, de asemenea, că din cuprinsul declarației rezultă în mod expres intenția de a renunța la succesiune, față de mențiunile din acest act potrivit cărora înregistrarea declarației în registrul de renunțări la succesiune, iar orice motiv de nelegalitate din punctul de vedere al condițiilor de formă sau de fond ale declarației de renunțare la succesiune s-ar putea invoca doar pe calea unei acțiuni de drept comun, de constatare a nulității absolute a acestui act juridic, sancțiune ce se aplică retroactiv și care ar determina constatarea calității de moștenitor a contestatorului H.A.L..

În ceea ce privește faptul că prin aceeași dispoziție contestată s-au acordat măsuri reparatorii pârâtei V.V., fiica defunctului S.A., care, la rândul ei, este menționată în această declarație de renunțare autentificată din 9 mai 1963, tribunalul a apreciat că nu poate constitui un motiv de admitere a cererii contestatorului de a fi inclus și el în categoria persoanelor îndreptățite, întrucât nu se poate pronunța o soluție legală argumentată pe un motiv de nelegalitate. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul H.A.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și pe fond admiterea contestației și modificarea în parte a dispoziției din 05 octombrie 2006, în sensul recunoașterii calității de persoană îndreptățită și a apelantului contestator.

Prin decizia civilă nr. 111A din 2 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis contestația, a anulat în parte dispoziția din 5 octombrie 2006 emisă de Municipiul București, în privința art. 1 alin. (2), sub aspectul respingerii notificării formulate de H.A.L., a constatat îndreptățirea la măsurile reparatorii prin echivalent acordate prin menționata dispoziție și pentru contestatorul H.A.L.. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că problema de drept ce se cere a fi dezlegată în cauza de față este valoarea juridică a declarației date de H.E., autoarea apelantului contestator, cu privire la succesiunea de pe urma defunctului S.A., declarație dată în fața notarului de stat la 9 mai 1963 și care cuprinde mențiunea că H.E.

nu a acceptat sub nicio formă succesiunea tatălui său, decedat la 17 august 1962 și că, în condițiile art. 700 C. civ., urmează a fi considerată ca străină de succesiune. Aceasta întrucât tribunalul a reținut în mod corect (și apelantul nu a contestat această statuare a primei instanțe) că beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii reglementat de art. 4 Legea nr. 10/2001 pentru titularii notificărilor operează numai în cazul celor care nu au acceptat în termen succesiunea și nu în beneficiul celor care au renunțat expres la succesiunea fostului proprietar, caz în care dreptul la măsuri reparatorii nu a luat naștere.

De altfel, o problemă de drept similară, care a primit o aplicare neunitară în materia legilor reparatorii privind fondul funciar, a fost dezlegată de instanța supremă în recurs în interesul legii prin decizia nr. XI din 5 februarie 2007, publicată in M. Of., nr. 733/30.10.2007, în același sens, dispunându-se: „În aplicarea dispozițiilor art. 8 și art. 13 alin. (2) Legea nr. 18/1991, republicată, stabilesc: Beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moștenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., iar nu și cei care au renunțat la moștenire". Unul dintre efectele actului juridic de opțiune succesorală este cel declarativ, astfel că, la momentul acceptării succesiunii, efectele acestei operațiuni se produc retroactiv, de la data deschiderii succesiunii.

De asemenea, renunțarea la succesiune (care nu poate fi decât expresă, spre deosebire de actul acceptării) are efecte retroactive, până în momentul deschiderii succesiunii, considerându-se că succesibilul nu a fost niciodată moștenitor. Atât acceptarea (expresă sau tacită), cât și renunțarea la succesiune, se pot face numai în interiorul termenului de prescripție al dreptului de opțiune succesorală de 6 luni de la data deschiderii succesiunii. În consecință, dacă la momentul declarației analizate în speță declarantul nu mai putea avea calitatea de moștenitor, pentru motivul că termenul de prescripție se împlinise fără ca el să accepte succesiunea, actul juridic nu putea fi interpretat ca o renunțare, deoarece actul de dispoziție al renunțării nu poate privi un bun (sau un drept) ce nu se află în patrimoniul dispunătorului, declarantul neputând renunța la ceea nu a avut niciodată.

În acest sens, curtea a constatat greșit raționamentul primei instanțe, pe de o parte sub aspectul interpretării valorii juridice a actului în discuție ca fiind renunțare la succesiune, și pe de altă parte în sensul că în cadrul procesual de față nu poate aprecia asupra nelegalității acestei declarații, fiind necesar ca cel interesat să o atace cu acțiune în nulitate într-un proces distinct. Dimpotrivă, analiza de față are ca scop calificarea corectă a actului juridic, și nu constatarea (expresă sau implicită) a nulității declarației; în acest demers, curtea are în vedere că în certificatul de moștenitor întocmit pe baza acestei declarații, notarul de stat a menționat că autoarea apelantului, H.E., nu a acceptat în termen succesiunea și nu că a renunțat la succesiune.

Numai în cazul în care certificatul ar fi cuprins mențiunea că autoarea apelantului era renunțătoare se putea pune problema constatării nulității certificatului sub acest aspect, iar simpla împrejurare că notarul public a înscris declarația în registru de renunțări nu poate duce la o altă concluzie cu privire la efectele juridice ale acestuia. Intenția declarantului (constatată de tribunal ca fiind aceea de a renunța la succesiune) a fost consemnată la un moment la care actul juridic al renunțării nu mai era posibil, fiind generic exprimată, în sensul de a nu avea calitatea de moștenitor, nu neapărat în forma particulară a renunțării.

Pentru aceste considerente, curtea a constatat că se impunea ca entitatea notificată și prima instanță să recunoască apelantului contestator calitatea de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta dobândind calitatea de moștenitor prin beneficiul reglementat de art. 4 din actul normativ citat, respectiv prin formularea notificării în termenul legal. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, recurenții-pârâți S.I. și Municipiul București, prin Primarul General. 1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul S.I. arată că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.. În mod corect, prima instanță a apreciat că nu se poate pronunța asupra nelegalității declarației de renunțare la succesiune autentificate din 09 mai 1963, fiind necesar ca cel interesat să o atace în justiție cu acțiune în nulitate, dar într-un proces distinct, iar în lipsa unei hotărâri irevocabile care să constate nulitatea absolută a acestei declarații, intimatului nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) Legea nr. 10/2001, întrucât pot beneficia de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii doar moștenitorii care nu au acceptat-o, în termenul și condițiile prevăzute de art. 700 C. civ., nu și cei care au renunțat în condițiile art. 696 C. civ.. Or, deși instanța de apel a constatat că cererea dedusă judecății are ca scop calificarea corectă a actului, a considerat că declarația nu produce efectele unei renunțări.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, înregistrarea declarației în registrul de renunțări nu este un simplu fapt, ci produce efectele urmărite prin emiterea actului, în sensul renunțării autoarei contestatorului - intimat la moștenirea de pe urma defunctului său tată. Astfel, în cuprinsul certificatului de moștenitor din 1963, ce a fost întocmit pe baza acestei declarații, notarul de stat a menționat că autoarea intimatului-contestator a renunțat la succesiune, și nu că nu ar fi acceptat-o în termen, așa cum a reținut instanța de apel iar, pe de altă parte, intenția autoarei contestatorului rezultă fără putință de tăgadă, declarația producând toate efectele unui act autentic, chiar dacă este înregistrată ulterior împlinirii termenului de opțiune succesorală dispus de art. 700 C. civ..

Pe acest din urmă aspect, instanța de apel a apreciat greșit faptul că, în situația în care cererea a fost formulată după expirarea termenului de opțiune, succesibilul devine străin de succesiune prin neacceptare în termen, iar nu prin efectul unei eventuale renunțări exprimate ulterior. Din cuprinsul declarației rezultă în mod expres intenția de a renunța la succesiune, în raport de mențiunile din acest act potrivit cărora declaranta a arătat că urmează a fi considerată străină de succesiune și a solicitat înregistrarea declarației în registrul de renunțări la succesiune. Recurentul a arătat și faptul că doctrina civilă a consacrat drept caracter al actului de opțiune succesorală și indivizibilitatea acestuia, în sensul că opțiunea se referă la întregul patrimoniu succesoral, moștenitorul neputând opta diferit pentru părți din moștenire.

Principiul se aplică și în materia Legii 10/2001, în sensul că numai succesibilul care nu a renunțat expres poate beneficia de reconstituire; or, față de dispozițiile art. 696 C. civ., eredele renunțător la moștenire se consideră că nu a fost niciodată moștenitor, astfel încât nu poate justifica un drept succesoral în temeiul căruia să participe la reconstituirea dreptului de proprietate. 2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a formulat critici pe același aspect al efectelor declarației de renunțare date de H.E. (autoarea apelantului contestator) cu privire la succesiunea de pe urma defunctului S.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.. Recurentul a criticat raționamentul instanței de apel privind ineficienta actului de renunțare în raport de momentul încheierii actului juridic, respectiv după expirarea termenului de opțiune succesorală, susținând că prin actul autentic din 09 mai 1963, s-a declarat în mod expres că nu s-a acceptat sub nicio formă succesiunea defunctului S.A., pana la data declarației, și în conformitate cu dispozițiile art. 700 C. civ., urmează a fi considerate străina de succesiune, mai ales ca prin aceasta declarație, H.E. solicitat înregistrarea actului juridic respectiv în registrul de renunțări la succesiuni. Prin urmare, contestator nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, urmând ca de cota ce a făcut obiectul renunțării exprese să profite succesibilii acceptanți notificatori împreună cu cei neacceptanți notificatori, care au fost repuși de drept în termen.

În cursul judecării recursurilor, recurentul S.I. a depus la dosar declarația autentificată din 28 octombrie 2008 de Biroul Notarial Notas, prin care arată că recunoaște calitatea lui H.A.L. de persoană îndreptățită la masuri reparatorii, urmare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate. Recursurile formulate conțin critici similare, ca atare, urmează a fi evaluate împreună, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Motivele de recurs vizează greșita recunoaștere, de către instanța de apel, a calității reclamantului H.A.L.

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, alături de pârâții persoane fizice, în condițiile în care autoarea reclamantului a renunțat la succesiunea defunctului S.A., prin declarația autentificată din 09 mai 1963 și înscrisă în registrul de renunțări la succesiuni. Analiza efectelor juridice ale declarației autentificate implică cercetarea, în primul rând, a posibilității evaluării, în cadrul procesual presupus de cererea formulată de reclamant, a conținutului declarației din punctul de vedere al unui act de opțiune succesorală, precum și a calificării sale juridice. Instanța de apel a considerat că această evaluare este posibilă, dat fiind că partea nu are interes în a formula o acțiune separată în constatarea nulității certificatului de moștenitor întocmit de pe urma lui S.A., în condițiile în care, în conținutul acestui act, s-a menționat că autoarea reclamantului, H.E., nu a acceptat în termen succesiunea, și nu că ar fi renunțat la succesiune.

Această mențiune reflectă, însă, tocmai conținutul declarației autentificate, ce reprezintă un act juridic distinct de certificatul de moștenitor și evaluabil ca atare sub aspectul întrunirii cerințelor de fond și de formă impuse de lege pentru existența valabilă a acestuia. Numai în absența unui înscris care să materializeze voința succesibilului de a rămâne străin de succesiune, mențiunea din certificatul de moștenitor ar fi fost relevantă în sensul calității succesibilului de neacceptant al moștenirii, ceea ce ar fi făcut inutilă o solicitare de constatare a nulității actului succesoral notarial.

Or, cât timp respectiva declarație a fost autentificată și înscrisă în registrul de renunțări la succesiuni, conform art. 2 Decretul nr. 40/1953, în vigoare la acea dată (registrul în care se consemnau și acceptările sub beneficiu de inventar), având aparența unui act de renunțare la succesiune, pentru verificarea cerințelor unui asemenea act de opțiune succesorală, inclusiv infirmarea caracterului de act de renunțare, era necesară promovarea unei acțiuni distincte în constatarea nulității acestui act juridic, după cum, în mod corect, susțin recurenții în prezenta cauză. În condițiile în care nu s-a făcut dovada obținerii unei hotărâri judecătorești irevocabile privind constatarea nulității declarației autentificate, se consideră că acest act juridic și-a produs efectele pentru care a fost încheiat, cu îndeplinirea formalităților prescrise de lege pentru renunțarea la succesiune, autoarea reclamantului rămânând străină de succesiune.

În al doilea rând, instanța de apel a constatat că, la momentul întocmirii respectivei declarații, se împlinise termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, de 6 luni de la data deschiderii succesiunii (17 august 1962), apreciind că actul juridic în discuție nu putea fi interpretat drept o renunțare, deoarece declarantul nu putea renunța la un bun ce nu se afla în patrimoniul titularului actului de dispoziție al renunțării. Faptul că imobilul ce face obiectul notificării nu se afla în masa succesorală la momentul exercitării dreptului de opțiune de către succesibil nu împiedică efectele renunțării la succesiune, care operează și pentru viitor, pentru bunurile ce urmează a intra în patrimoniul succesoral, condiționat de exercițiul dreptului la repunerea în termenul de acceptare, precum în speță.

De altfel, însăși instanța de apel a arătat, în mod corect, în considerentele deciziei, faptul că beneficiul măsurilor reparatorii nu este acordat succesibililor renunțători, care nu au dobândit niciodată calitatea de moștenitor. Semnificația constatării intervenirii prescripției dreptului de opțiune succesorală este aceea a ineficacității actului de opțiune succesorală realizat peste termenul legal de prescripție. În condițiile în care succesibilul și-a exprimat explicit poziția față de succesiune, printr-un act juridic care are, după cum s-a arătat, aparența unui act de renunțare, ieșind din pasivitatea caracteristică unei atitudini de neacceptare a succesiunii, nu este posibilă simpla înlăturare a acestui act, ca neavând efecte juridice, deoarece nu poate fi ignorată existența actului de voință al părții.

Îndeplinirea actului de opțiune succesorală după expirarea termenului de prescripție ridică problema validității acestui act juridic, din perspectiva cerințelor legale pentru încheierea sa valabilă. Așadar, ineficacitatea unui asemenea act reprezintă doar consecința eventualei sale nulități, care nu operează de drept, ci trebuie constatată pe cale judecătorească.

Or, în condițiile absenței unei hotărâri judecătorești cu acest conținut și a manifestării de voință a părții interesate de a învesti această instanță de judecată cu o cerere în constatarea nulității actului de opțiune succesorală (cerere cu un regim de judecată distinct de cel al contestației împotriva dispoziției administrative emise în baza Legii nr. 10/2001, cu a cărei soluționare a fost învestită instanța în cauză), se consideră că declarația de renunțare și-a produs pe deplin efectele, nefiind relevantă, în acest cadru procesual, nerespectarea termenului de prescripție al dreptului de opțiune succesorală. În consecință, se constată că, în mod greșit, instanța de apel a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, urmând ca recursul împotriva acesteia să fie admis.

Este de precizat faptul că, în cursul judecării recursului, s-a depus la dosar declarația autentificată din 28 octombrie 2010, prin care recurentul S.I. a învederat că recunoaște calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Cu toate că se menționează în conținutul său că această declarație a fost dată pentru stingerea eventualelor litigii existente între părți, nu echivalează cu un act de renunțare la judecata recursului, deoarece atare manifestare de voință trebuie să fie expresă și neechivocă, cerințe pe care respectiva declarație nu le întrunește. De altfel, nici apărătorul ales al recurentului, cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, nu a solicitat a se lua act de renunțarea la judecarea recursului, ci a se da eficiență declarației de recunoaștere a calității reclamantului de persoană îndreptățită.

Or, actul de renunțare la judecată nu poate fi dedus din alte susțineri ale părții, constatându-se intactă voința părții de continuare a judecării căii extraordinare de atac promovate. Nu se poate susține nici faptul că recursul nu mai are obiect, urmare a declarației autentificate a recurentului, deoarece obiectul căii de atac este reprezentat de decizia recurată, și nu de motivele de recurs. Este de precizat și faptul că reclamantul a invocat, drept argument în recunoașterea calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, și împrejurarea că, prin dispoziția contestată în cauză, atare statut a fost recunoscut notificatoarei V.V., cu toate că aceasta se afla într-o situație similară celei a autoarei sale, H.E., menționată fiind ca renunțătoare în certificatul de moștenitor întocmit de pe urma defunctului S.A..

Se observă, din actele dosarului, inclusiv cele depuse în faza recursului, că imobilul a reprezentat coproprietatea soților S.A. și Alexandrina, în baza unui contract de vânzare-cumpărare datat 1923. Chiar dacă V.V., fiica acestora, a renunțat la succesiunea tatălui, are vocație la măsuri reparatorii în considerarea cotei - parte ce a aparținut mamei sale din dreptul de proprietate asupra imobilului (este menționată drept moștenitor legal, alături de S.I., în actul succesoral notarial întocmit în anul 1979 de pe urma mamei lor), urmând ca desocotirea moștenitorilor cărora li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii să aibă loc după finalizarea prezentului proces. Reclamantul nu se află în aceeași situație ca cea a intimatei V.V., deoarece autoarea sa, H.E., nu a fost fiica și a coproprietarei imobilului, S.(născută R.)A., ci a primei soții a lui S.A., numită tot S.A.

(născută C.). H.E. s-a născut în anul 1913 din căsătoria acesteia cu S.A., încheiată chiar în anul 1913, în timp ce a doua căsătorie a autorului părților, cu R.A., a avut loc în anul 1918, după decesul primei soții. Rezultă, astfel, că reclamantul nu este în măsură să-și legitimeze calitatea de persoană îndreptățită pe cota - parte a coproprietarului, precum în cazul intimatei V.V., aceste părți neaflându-se în situații similare, contrar susținerilor reclamantului. Considerentele expuse anterior pornesc de la premisa recunoașterii necontestate a dreptului la măsuri reparatorii al intimatei V.V., ceea ce înseamnă că nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) Legea nr. 10/2001 în prezentul proces, iar această instanță de control judiciar nu este învestită cu cercetarea incidenței normei menționate.

În consecință, Înalta Curte va admite recursurile și, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot decizia recurată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantul H.A.L. împotriva sentinței civile nr. 1725 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții S.I. și Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 111A din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică în tot decizia recurată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantul H.A.L. împotriva sentinței civile nr. 1725 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2010.