ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6723/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6723/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1725 din 28 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 24716/3/2008, a fost respinsă

ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul H.A.L., în contradictoriu

cu intimații Municipiul București, prin Primarul General, S.I., V.V. și H.G..

În motivarea sentinței, tribunalul a

reținut că prin dispoziția din 5 octombrie 2006, emisă de Primarul General al

Municipiului București, s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilul situat în București, sector 5, format din teren în suprafață de 760

m.p. și construcție demolată, imposibil de restituit persoanelor îndreptățite S.I.

și V.V., fiind respinsă cererea privind acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru același imobil, formulată de H.A.L. și H.G., în calitate de

moștenitori ai numitei H.E., care a renunțat la succesiunea lui S.A..

Contestatorul H.A.L. a contestat

această dispoziție, pe de o parte, sub aspectul efectelor pe care le produce

declarația autentică din 9 mai 1963 dată de autoarea acestuia, H.E., iar pe de

altă parte, pentru faptul că prin aceeași dispoziție au fost acordate măsuri

reparatorii unei persoane (V.V.) care ar fi avut aceeași calitate ca și

autoarea contestatorului.

În ceea ce privește declarația

autentică din 9 mai 1963 dată de autoarea contestatorului, H.E., în calitate de

fiică a defunctului S.A., tribunalul a constatat că prin aceasta s-a declarat

în mod expres că nu s-a acceptat sub nicio formă succesiunea defunctului S.A.,

până la data declarației, iar în conformitate cu dispozițiile art. 700 C. civ.,

urmează a fi considerată străină de succesiune. Tot prin această declarație, H.E.

a solicitat înregistrarea acestui act juridic în registrul de renunțări la

succesiuni.

Tribunalul a constatat, în baza

dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (3) Legea nr. 10/2001, republicată, precum și

ale art. 4.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, că

succesibilii renunțători nu beneficiază de prevederile legii, deoarece aceste

norme fac referire numai la succesibili neacceptanți, urmând ca de cota ce a

făcut obiectul renunțării exprese să profite succesibilii acceptanți

notificatori împreună cu cei neacceptanți notificatori, care au fost repuși de

drept în termen.

Contestatorul a susținut că declarația

autentificată din 9 mai 1963 nu întrunește condițiile unei renunțări la

succesiune, întrucât nu a fost exercitată în cadrul termenului de opțiune

succesorală și nu a fost manifestată sub forma unui act juridic solemn care să

cuprindă expres și neechivoc opțiunea de a renunța la succesiune.

Tribunalul a constatat că,

într-adevăr, declarația a fost dată după trecerea termenului de 6 luni de la

data deschiderii succesiunii, S.A. decedând în 1962, însă a apreciat că acest

aspect nu poate fi analizat pe această cale, câtă vreme declarația a fost dată

în fața unui notar și produce toate efectele de care se bucură un act autentic.

S-a reținut, de asemenea, că din

cuprinsul declarației rezultă în mod expres intenția de a renunța la

succesiune, față de mențiunile din acest act potrivit cărora înregistrarea

declarației în registrul de renunțări la succesiune, iar orice motiv de

nelegalitate din punctul de vedere al condițiilor de formă sau de fond ale

declarației de renunțare la succesiune s-ar putea invoca doar pe calea unei acțiuni

de drept comun, de constatare a nulității absolute a acestui act juridic,

sancțiune ce se aplică retroactiv și care ar determina constatarea calității de

moștenitor a contestatorului H.A.L..

În ceea ce privește faptul că prin

aceeași dispoziție contestată s-au acordat măsuri reparatorii pârâtei V.V.,

fiica defunctului S.A., care, la rândul ei, este menționată în această

declarație de renunțare autentificată din 9 mai 1963, tribunalul a apreciat că

nu poate constitui un motiv de admitere a cererii contestatorului de a fi

inclus și el în categoria persoanelor îndreptățite, întrucât nu se poate

pronunța o soluție legală argumentată pe un motiv de nelegalitate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel contestatorul H.A.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței

și pe fond admiterea contestației și modificarea în parte a dispoziției din 05

octombrie 2006, în sensul recunoașterii calității de persoană îndreptățită și a

apelantului contestator.

Prin decizia civilă nr. 111A din 2

iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a admis apelul, a schimbat în tot sentința

apelată, în sensul că a admis contestația, a anulat în parte dispoziția din 5

octombrie 2006 emisă de Municipiul București, în privința art. 1 alin. (2), sub

aspectul respingerii notificării formulate de H.A.L., a constatat îndreptățirea

la măsurile reparatorii prin echivalent acordate prin menționata dispoziție și

pentru contestatorul H.A.L..

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că problema de drept ce se cere a fi dezlegată în

cauza de față este valoarea juridică a declarației date de H.E., autoarea

apelantului contestator, cu privire la succesiunea de pe urma defunctului S.A.,

declarație dată în fața notarului de stat la 9 mai 1963 și care cuprinde

mențiunea că H.E. nu a acceptat sub nicio formă succesiunea tatălui său,

decedat la 17 august 1962 și că, în condițiile art. 700 C. civ., urmează a fi

considerată ca străină de succesiune.

Aceasta întrucât tribunalul a reținut

în mod corect (și apelantul nu a contestat această statuare a primei instanțe)

că beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii reglementat de

art. 4 Legea nr. 10/2001 pentru titularii notificărilor operează numai în cazul

celor care nu au acceptat în termen succesiunea și nu în beneficiul celor care

au renunțat expres la succesiunea fostului proprietar, caz în care dreptul la

măsuri reparatorii nu a luat naștere.

De altfel, o problemă de drept

similară, care a primit o aplicare neunitară în materia legilor reparatorii

privind fondul funciar, a fost dezlegată de instanța supremă în recurs în

interesul legii prin decizia nr. XI din 5 februarie 2007, publicată in M. Of.,

nr. 733/30.10.2007, în același sens, dispunându-se: „În aplicarea dispozițiilor

art. 8 și art. 13 alin. (2) Legea nr. 18/1991, republicată, stabilesc:

Beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai

moștenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 C.

civ., iar nu și cei care au renunțat la moștenire".

Unul dintre efectele actului juridic

de opțiune succesorală este cel declarativ, astfel că, la momentul acceptării

succesiunii, efectele acestei operațiuni se produc retroactiv, de la data

deschiderii succesiunii.

De asemenea, renunțarea la succesiune

(care nu poate fi decât expresă, spre deosebire de actul acceptării) are efecte

retroactive, până în momentul deschiderii succesiunii, considerându-se că

succesibilul nu a fost niciodată moștenitor.

Atât acceptarea (expresă sau tacită),

cât și renunțarea la succesiune, se pot face numai în interiorul termenului de

prescripție al dreptului de opțiune succesorală de 6 luni de la data

deschiderii succesiunii.

În consecință, dacă la momentul

declarației analizate în speță declarantul nu mai putea avea calitatea de

moștenitor, pentru motivul că termenul de prescripție se împlinise fără ca el

să accepte succesiunea, actul juridic nu putea fi interpretat ca o renunțare,

deoarece actul de dispoziție al renunțării nu poate privi un bun (sau un drept)

ce nu se află în patrimoniul dispunătorului, declarantul neputând renunța la

ceea nu a avut niciodată.

În acest sens, curtea a constatat

greșit raționamentul primei instanțe, pe de o parte sub aspectul interpretării

valorii juridice a actului în discuție ca fiind renunțare la succesiune, și pe

de altă parte în sensul că în cadrul procesual de față nu poate aprecia asupra

nelegalității acestei declarații, fiind necesar ca cel interesat să o atace cu

acțiune în nulitate într-un proces distinct.

Dimpotrivă, analiza de față are ca

scop calificarea corectă a actului juridic, și nu constatarea (expresă sau

implicită) a nulității declarației; în acest demers, curtea are în vedere că în

certificatul de moștenitor întocmit pe baza acestei declarații, notarul de stat

a menționat că autoarea apelantului, H.E., nu a acceptat în termen succesiunea

și nu că a renunțat la succesiune.

Numai în cazul în care certificatul ar

fi cuprins mențiunea că autoarea apelantului era renunțătoare se putea pune

problema constatării nulității certificatului sub acest aspect, iar simpla

împrejurare că notarul public a înscris declarația în registru de renunțări nu

poate duce la o altă concluzie cu privire la efectele juridice ale acestuia.

Intenția declarantului (constatată de

tribunal ca fiind aceea de a renunța la succesiune) a fost consemnată la un

moment la care actul juridic al renunțării nu mai era posibil, fiind generic

exprimată, în sensul de a nu avea calitatea de moștenitor, nu neapărat în forma

particulară a renunțării.

Pentru aceste considerente, curtea a

constatat că se impunea ca entitatea notificată și prima instanță să recunoască

apelantului contestator calitatea de persoana îndreptățită la măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta dobândind calitatea de

moștenitor prin beneficiul reglementat de art. 4 din actul normativ citat,

respectiv prin formularea notificării în termenul legal.

Împotriva acestei decizii, au declarat

recurs, în termen legal, recurenții-pârâți S.I. și Municipiul București, prin

Primarul General.

formulate, pârâtul S.I. arată că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea

greșită a legii, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În mod corect, prima instanță a apreciat

că nu se poate pronunța asupra nelegalității declarației de renunțare la

succesiune autentificate din 09 mai 1963, fiind necesar ca cel interesat să o

atace în justiție cu acțiune în nulitate, dar într-un proces distinct, iar în

lipsa unei hotărâri irevocabile care să constate nulitatea absolută a acestei

declarații, intimatului nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (2) și

(3) Legea nr. 10/2001, întrucât pot beneficia de repunerea în termenul de

acceptare a succesiunii doar moștenitorii care nu au acceptat-o, în termenul și

condițiile prevăzute de art. 700 C. civ., nu și cei care au renunțat în

condițiile art. 696 C. civ..

Or, deși instanța de apel a constatat

că cererea dedusă judecății are ca scop calificarea corectă a actului, a

considerat că declarația nu produce efectele unei renunțări.

Contrar celor reținute de către

instanța de apel, înregistrarea declarației în registrul de renunțări nu este

un simplu fapt, ci produce efectele urmărite prin emiterea actului, în sensul

renunțării autoarei contestatorului - intimat la moștenirea de pe urma

defunctului său tată.

Astfel, în cuprinsul certificatului de

moștenitor din 1963, ce a fost întocmit pe baza acestei declarații, notarul de

stat a menționat că autoarea intimatului-contestator a renunțat la succesiune,

și nu că nu ar fi acceptat-o în termen, așa cum a reținut instanța de apel iar,

pe de altă parte, intenția autoarei contestatorului rezultă fără putință de

tăgadă, declarația producând toate efectele unui act autentic, chiar dacă este

înregistrată ulterior împlinirii termenului de opțiune succesorală dispus de

art. 700 C. civ..

Pe acest din urmă aspect, instanța de

apel a apreciat greșit faptul că, în situația în care cererea a fost formulată

după expirarea termenului de opțiune, succesibilul devine străin de succesiune

prin neacceptare în termen, iar nu prin efectul unei eventuale renunțări

exprimate ulterior.

Din cuprinsul declarației rezultă în

mod expres intenția de a renunța la succesiune, în raport de mențiunile din

acest act potrivit cărora declaranta a arătat că urmează a fi considerată

străină de succesiune și a solicitat înregistrarea declarației în registrul de

renunțări la succesiune.

Recurentul a arătat și faptul că

doctrina civilă a consacrat drept caracter al actului de opțiune succesorală și

indivizibilitatea acestuia, în sensul că opțiunea se referă la întregul

patrimoniu succesoral, moștenitorul neputând opta diferit pentru părți din

moștenire.

Principiul se aplică și în materia

Legii 10/2001, în sensul că numai succesibilul care nu a renunțat expres poate

beneficia de reconstituire; or, față de dispozițiile art. 696 C. civ., eredele

renunțător la moștenire se consideră că nu a fost niciodată moștenitor, astfel

încât nu poate justifica un drept succesoral în temeiul căruia să participe la

reconstituirea dreptului de proprietate.

formulate, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a formulat

critici pe același aspect al efectelor declarației de renunțare date de H.E.

(autoarea apelantului contestator) cu privire la succesiunea de pe urma

defunctului S.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Recurentul a criticat raționamentul

instanței de apel privind ineficienta actului de renunțare în raport de

momentul încheierii actului juridic, respectiv după expirarea termenului de

opțiune succesorală, susținând că prin actul autentic din 09 mai 1963, s-a

declarat în mod expres că nu s-a acceptat sub nicio formă succesiunea

defunctului S.A., pana la data declarației, și în conformitate cu dispozițiile

art. 700 C. civ., urmează a fi considerate străina de succesiune, mai ales ca

prin aceasta declarație, H.E. solicitat înregistrarea actului juridic respectiv

în registrul de renunțări la succesiuni.

Prin urmare, contestator nu poate

beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, urmând ca de cota ce a făcut

obiectul renunțării exprese să profite succesibilii acceptanți notificatori

împreună cu cei neacceptanți notificatori, care au fost repuși de drept în

termen.

În cursul judecării recursurilor,

recurentul S.I. a depus la dosar declarația autentificată din 28 octombrie 2008

de Biroul Notarial Notas, prin care arată că recunoaște calitatea lui H.A.L. de

persoană îndreptățită la masuri reparatorii, urmare a notificării formulate în

baza Legii nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursurile sunt fondate.

Recursurile formulate conțin critici

similare, ca atare, urmează a fi evaluate împreună, din perspectiva cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Motivele de recurs vizează greșita

recunoaștere, de către instanța de apel, a calității reclamantului H.A.L. de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, alături de pârâții persoane

fizice, în condițiile în care autoarea reclamantului a renunțat la succesiunea

defunctului S.A., prin declarația autentificată din 09 mai 1963 și înscrisă în

registrul de renunțări la succesiuni.

Analiza efectelor juridice ale

declarației autentificate implică cercetarea, în primul rând, a posibilității

evaluării, în cadrul procesual presupus de cererea formulată de reclamant, a

conținutului declarației din punctul de vedere al unui act de opțiune

succesorală, precum și a calificării sale juridice.

Instanța de apel a considerat că

această evaluare este posibilă, dat fiind că partea nu are interes în a formula

o acțiune separată în constatarea nulității certificatului de moștenitor

întocmit de pe urma lui S.A., în condițiile în care, în conținutul acestui act,

s-a menționat că autoarea reclamantului, H.E., nu a acceptat în termen

succesiunea, și nu că ar fi renunțat la succesiune.

Această mențiune reflectă, însă, tocmai

conținutul declarației autentificate, ce reprezintă un act juridic distinct de

certificatul de moștenitor și evaluabil ca atare sub aspectul întrunirii

cerințelor de fond și de formă impuse de lege pentru existența valabilă a

acestuia.

Numai în absența unui înscris care să

materializeze voința succesibilului de a rămâne străin de succesiune, mențiunea

din certificatul de moștenitor ar fi fost relevantă în sensul calității

succesibilului de neacceptant al moștenirii, ceea ce ar fi făcut inutilă o solicitare

de constatare a nulității actului succesoral notarial.

Or, cât timp respectiva declarație a

fost autentificată și înscrisă în registrul de renunțări la succesiuni, conform

art. 2 Decretul nr. 40/1953, în vigoare la acea dată (registrul în care se consemnau

și acceptările sub beneficiu de inventar), având aparența unui act de renunțare

la succesiune, pentru verificarea cerințelor unui asemenea act de opțiune

succesorală, inclusiv infirmarea caracterului de act de renunțare, era necesară

promovarea unei acțiuni distincte în constatarea nulității acestui act juridic,

după cum, în mod corect, susțin recurenții în prezenta cauză.

În condițiile în care nu s-a făcut

dovada obținerii unei hotărâri judecătorești irevocabile privind constatarea

nulității declarației autentificate, se consideră că acest act juridic și-a

produs efectele pentru care a fost încheiat, cu îndeplinirea formalităților

prescrise de lege pentru renunțarea la succesiune, autoarea reclamantului

rămânând străină de succesiune.

În al doilea rând, instanța de apel a

constatat că, la momentul întocmirii respectivei declarații, se împlinise

termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, de 6 luni de la

data deschiderii succesiunii (17 august 1962), apreciind că actul juridic în

discuție nu putea fi interpretat drept o renunțare, deoarece declarantul nu

putea renunța la un bun ce nu se afla în patrimoniul titularului actului de

dispoziție al renunțării.

Faptul că imobilul ce face obiectul

notificării nu se afla în masa succesorală la momentul exercitării dreptului de

opțiune de către succesibil nu împiedică efectele renunțării la succesiune,

care operează și pentru viitor, pentru bunurile ce urmează a intra în

patrimoniul succesoral, condiționat de exercițiul dreptului la repunerea în termenul

de acceptare, precum în speță.

De altfel, însăși instanța de apel a

arătat, în mod corect, în considerentele deciziei, faptul că beneficiul

măsurilor reparatorii nu este acordat succesibililor renunțători, care nu au

dobândit niciodată calitatea de moștenitor.

Semnificația constatării intervenirii

prescripției dreptului de opțiune succesorală este aceea a ineficacității

actului de opțiune succesorală realizat peste termenul legal de prescripție.

În condițiile în care succesibilul

și-a exprimat explicit poziția față de succesiune, printr-un act juridic care

are, după cum s-a arătat, aparența unui act de renunțare, ieșind din

pasivitatea caracteristică unei atitudini de neacceptare a succesiunii, nu este

posibilă simpla înlăturare a acestui act, ca neavând efecte juridice, deoarece

nu poate fi ignorată existența actului de voință al părții.

Îndeplinirea actului de opțiune

succesorală după expirarea termenului de prescripție ridică problema

validității acestui act juridic, din perspectiva cerințelor legale pentru

încheierea sa valabilă.

Așadar, ineficacitatea unui asemenea

act reprezintă doar consecința eventualei sale nulități, care nu operează de

drept, ci trebuie constatată pe cale judecătorească.

Or, în condițiile absenței unei

hotărâri judecătorești cu acest conținut și a manifestării de voință a părții

interesate de a învesti această instanță de judecată cu o cerere în constatarea

nulității actului de opțiune succesorală (cerere cu un regim de judecată

distinct de cel al contestației împotriva dispoziției administrative emise în

baza Legii nr. 10/2001, cu a cărei soluționare a fost învestită instanța în

cauză), se consideră că declarația de renunțare și-a produs pe deplin efectele,

nefiind relevantă, în acest cadru procesual, nerespectarea termenului de

prescripție al dreptului de opțiune succesorală.

În consecință, se constată că, în mod

greșit, instanța de apel a constatat calitatea reclamantului de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, urmând ca recursul împotriva acesteia să

fie admis.

Este de precizat faptul că, în cursul

judecării recursului, s-a depus la dosar declarația autentificată din 28

octombrie 2010, prin care recurentul S.I. a învederat că recunoaște calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Cu toate că se menționează în

conținutul său că această declarație a fost dată pentru stingerea eventualelor

litigii existente între părți, nu echivalează cu un act de renunțare la

judecata recursului, deoarece atare manifestare de voință trebuie să fie

expresă și neechivocă, cerințe pe care respectiva declarație nu le întrunește.

De altfel, nici apărătorul ales al

recurentului, cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, nu a solicitat a se lua

act de renunțarea la judecarea recursului, ci a se da eficiență declarației de

recunoaștere a calității reclamantului de persoană îndreptățită.

Or, actul de renunțare la judecată nu

poate fi dedus din alte susțineri ale părții, constatându-se intactă voința

părții de continuare a judecării căii extraordinare de atac promovate.

Nu se poate susține nici faptul că

recursul nu mai are obiect, urmare a declarației autentificate a recurentului,

deoarece obiectul căii de atac este reprezentat de decizia recurată, și nu de

motivele de recurs.

Este de precizat și faptul că

reclamantul a invocat, drept argument în recunoașterea calității sale de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, și

împrejurarea că, prin dispoziția contestată în cauză, atare statut a fost

recunoscut notificatoarei V.V., cu toate că aceasta se afla într-o situație

similară celei a autoarei sale, H.E., menționată fiind ca renunțătoare în

certificatul de moștenitor întocmit de pe urma defunctului S.A..

Se observă, din actele dosarului,

inclusiv cele depuse în faza recursului, că imobilul a reprezentat

coproprietatea soților S.A. și Alexandrina, în baza unui contract de

vânzare-cumpărare datat 1923.

Chiar dacă V.V., fiica acestora, a renunțat

la succesiunea tatălui, are vocație la măsuri reparatorii în considerarea cotei

- parte ce a aparținut mamei sale din dreptul de proprietate asupra imobilului (este

menționată drept moștenitor legal, alături de S.I., în actul succesoral notarial

întocmit în anul 1979 de pe urma mamei lor), urmând ca desocotirea moștenitorilor

cărora li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii să aibă loc după finalizarea

prezentului proces.

Reclamantul nu se află în aceeași situație

ca cea a intimatei V.V., deoarece autoarea sa, H.E., nu a fost fiica și a coproprietarei

imobilului, S.(născută R.)A., ci a primei soții a lui S.A., numită tot S.A. (născută

C.).

H.E. s-a născut în anul 1913 din căsătoria

acesteia cu S.A., încheiată chiar în anul 1913, în timp ce a doua căsătorie a autorului

părților, cu R.A., a avut loc în anul 1918, după decesul primei soții.

Rezultă, astfel, că reclamantul nu este

în măsură să-și legitimeze calitatea de persoană îndreptățită pe cota - parte a

coproprietarului, precum în cazul intimatei V.V., aceste părți neaflându-se în situații

similare, contrar susținerilor reclamantului.

Considerentele expuse anterior pornesc

de la premisa recunoașterii necontestate a dreptului la măsuri reparatorii al intimatei

V.V., ceea ce înseamnă că nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4)

Legea nr. 10/2001 în prezentul proces, iar această instanță de control judiciar

nu este învestită cu cercetarea incidenței normei menționate.

În consecință, Înalta Curte va admite recursurile

și, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica

în tot decizia recurată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de

reclamantul H.A.L. împotriva sentinței civile nr. 1725 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții

S.I. și Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile

nr. 111A din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică în tot decizia recurată, în sensul

respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantul H.A.L. împotriva sentinței

civile nr. 1725 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

10 decembrie 2010.