ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6700/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6700/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 10

decembrie 2007, sub nr. 3005/299/2007, reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S., P.D.

s-au adresat instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâților

P.E., P.A.M., P.A., P.D.S., P.S., A.P. și solicitând, ca prin hotărârea ce se va

pronunța, să se dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul nr. l situat la parterul imobilului din București,

sector 1 compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, culoar, wc, cameră,

boxă, verandă în suprafața utilă de 123,18 mp, cota de 20,79% din părțile de folosință

comuna ale imobilului și 31,35 mp teren situat sub construcție (astfel cum acest

imobil este individualizat în contractul de vânzare-cumpărare din 06 februarie 1997),

precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantele au

arătat că sunt moștenitoarele defunctului R.G., conform certificatului de moștenitor

din 06 mai 1996 eliberat de B.N.P. XXX, iar imobilul situat în București, sector

1 a fost dobândit de autorul lor R.G. în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 31 mai 1945 și transcris din 31 mai 1945. S-a precizat și faptul

că imobilul era avariat de bombardament, iar defunctul, din surse proprii, l-a renovat

și reconstruit.

Imobilul a fost preluat de către stat în

mod abuziv, fără titlu valabil, în baza Decretului nr. 92/1950, defunctul neîncadrându-se

în categoria persoanelor pentru care se putea face naționalizarea imobilelor,deoarece

în anul 1950 era achizitor.

Reclamantele au mai menționat că la data

de 08 iulie 1997 au formulat acțiune în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului

București, prin care au solicitat să se constate calitatea lor de proprietari asupra

terenului în suprafață de 277 mp și asupra apartamentelor de la parter și la etajul

1 și să se dispună lăsarea în deplină proprietate, posesie și folosință a imobilului

din sector 1, acțiune care a fost admisă prin sentința civilă nr. 16947 din 25

noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

După soluționarea cauzei, Primarul General

al Municipiului București a emis dispoziția din 30 martie 1998 de restituire a imobilului,

dispoziție care nu a fost pusă în posesie, întrucât, la data de 13 august 1998,

prin adresa Primăriei Municipiului București le-a înștiințat că în cursul anului

1997 a înstrăinat apartamentele din imobilul revendicat, chiriașilor.

Au mai arătat că au notificat, atât Primăria

Generală a Municipiului București cât și Prefectura, în baza Legii nr. 10/2001,

cu notificarea din 10 iulie 2001 și din 2001 - prin executor judecătoresc, dar nu

au primit niciun răspuns, iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, s-a

constata că familia Petrescu a cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul

nr. 1 de la parterul imobilului din București, sector 1.

S-a susținut că, întrucât atât reclamantele

cât și pârâții dețin acte autentice cu privire la dreptul de proprietate asupra

imobilului, se impune compararea titlurilor autorilor de la care provin cele două

titluri de proprietate, urmând să aibă câștig de cauză cel care a dobândit de la

autorul al cărui drept este preferabil, dreptul de proprietate al reclamantelor

asupra imobilului fiind preferabil titlului de proprietate al pârâților, care emană

de la un neproprietar.

În drept, s-au invocat dispozițiile

art. 480 și următoarele C. civ., art. 6 alin. (1) Legea nr. 213/1998, art. 20 Constituția

României, art. 1 Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

La data de 14 ianuarie 2008, pârâții au

depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamanților,

arătând că defunctul P.D.D. și soția sa, P.E., au dobândit imobilul din, sector

1 prin contractul de vânzare-cumpărare din 06 februarie 1997 încheiat cu Primăria

Municipiului București în baza Legii nr. 112/1995. Vânzarea a fost făcută cu respectarea

prevederilor legale, nefiind administrată nicio dovadă că această convenție ar fi

fost încheiată cu scopul de a frauda interesele reclamantelor.

Pârâții au mai arătat că în temeiul

art. 1854 C. civ., posesia creează o prezumție de proprietate iuris tartium, aceasta

încetând numai când posesorul se dovedește a fi de rea credință. Or, în speță ei

au fost și sunt de bună credință, neavând cunoștință de faptul că reclamantele s-au

judecat cu Consiliul General al Municipiului București pentru restituirea în natură

a imobilului. Totodată Primăria Municipiului

București reprezentată prin mandatar SC

H.N. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 06 februarie 1997 nu

i-a înștiințat de demersurile făcute de reclamante în vederea restituirii în natură

a imobilului, neexistând în acest sens o interdicție de vânzare.

Pârâții au susținut că naționalizarea imobilului

a fost făcută cu respectarea legislației în vigoare la acel moment, astfel că imobilul

a fost trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, în baza Decretului nr.

92/1950. Astfel, autorul reclamantelor R.G. avea funcția de achizitor (merceolog),

neîncadrându-se în vreuna din funcțiile care potrivit art. 2 Decretul nr. 92/1950

erau exceptate de la naționalizare.

Prin urmare, dreptul lor de proprietate

este preferabil, având în vedere principiul „impari causa possesor potior habere

debet" (într-o cauză egală trebuie ca posesorul să fie considerat mai puternic).

Prin sentința civilă nr. 8195 din 16

septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență

materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 27148/3/2008, la data de 12 iulie 2008.

Prin sentința civilă nr. 1898 din 18

decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea civilă în revendicare formulată de reclamantele R.D.G.,

R.E.M., R.E.S., P.D..

Pentru a pronunța astfel, prima instanță

a reținut că pârâții P.E. și autorul pârâților, P.D.D., au fost de bună-credință,

în favoarea lor operând prezumția consacrată de dispozițiile art. 1899 alin.

(2) C. civ., prezumție care nu a fost răsturnată de către reclamanți.

Împotriva hotărârii respective, au formulat

apel reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S. și P.D., criticând-o ca fiind nelegală

și netemeinică, sub următoarele aspecte: se impunea compararea titlurilor autorilor

de la care provin cele două titluri de proprietate; în cauză era relevant titlul

autorului și nu buna-credință a chiriașului-cumpărător; în cauză se impunea jurisprudența

C.E.D.O. în materie; instanța de fond nu a analizat titlul de proprietate al apelantelor,

valabilitatea titlului impunea concordanța cu legile în vigoare la data preluării

bunului; naționalizarea s-a făcut cu încălcarea Constituției în vigoare la acel

moment; Decretul nr. 92/1950 nu a constituit, în sine, un titlu legal de dobândire

a dreptului de proprietate de către stat; titlul de proprietate al apelantelor este

mai bine caracterizat și are prioritate.

În drept, au invocat dispozițiile art.

282 și următoarele C. proc. civ., art. 480 și următoarele C. civ., art. 20 Constituția

României și art. 1 Primul Protocol C.E.D.O..

Intimații pârâți au formulat întâmpinare,

prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 471A din 8 octombrie

2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele-reclamante și

a respins cererea de cheltuieli de judecată, ca nedovedită.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel

a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de reclamante întrucât,

în mod corect, prima instanță a respins acțiunea civilă în revendicare formulată

de acestea, dând preferabilitate titlului de proprietate al pârâților reprezentat

de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, contract

ce nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.

Astfel, s-a reținut că, criteriile de preferință

consacrate de doctrina și practica judiciară în materia acțiunii în revendicare

nu mai pot fi considerate valabile după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

care are caracterul unei legi speciale, ce derogă de la dreptul comun, dispozițiile

art. 46 alin. (2) din acest act normativ reglementând în mod expres un criteriu

de preferință și un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit

de foștii chiriași, în condițiile Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință.

Dispozițiile art. 46 Legea nr. 10/2001

reprezintă un caz particular de aplicare a principiului validității aparenței în

drept, care presupune întrunirea concomitentă a bunei-credințe a cumpărătorului

și a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă, iar

pentru a produce efecte juridice, este necesar ca buna-credință să fie în afara

oricărei îndoieli culpabile.

S-a constatat că cele două condiții sunt

îndeplinite în cauză, întrucât pârâții au fost de bună-credință, în favoarea lor

operând prezumția consacrată de dispozițiile art. 1892 alin. (2) C. civ., prezumție

ce nu a fost răsturnată de către reclamanți, iar, pe de altă parte, aceștia au avut

convingerea legitimă că statul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor

în litigiu, având în vedere faptul că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

în baza Legii nr. 112/1995, valabilitatea titlului statului nu fusese contestată

de foștii proprietari, neexistând vreo cerere de restituire în natură formulată

în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici o acțiune în revendicare formulată de aceștia

și aflată pe rolul instanțelor judecătorești.

Distinct de aceste considerații, s-a constatat

că dispozițiile art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001 stabilesc că măsurile reparatorii

se stabilesc numai în echivalent, în situația în care imobilul a fost înstrăinat

cu respectarea dispozițiilor legale, statuându-se obligativitatea menținerii situației

juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și

instituindu-se indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 Legea nr. 112/1995,

criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare, avându-se în vedere

necesitatea asigurării stabilității circuitului civil.

S-a avut în vedere și Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a admis recursul

în interesul legii declarat de Procurorul General și prin care s-a statuat că: „Cu

privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar

de instanțele judecătorești - concursul dintre legea specială și legea generală

se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni

în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

Împotriva deciziei respective, în termen

legal, au declarat recurs reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S. și P.D., criticând-o

ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului

declarat împotriva hotărârii primei instanțe, care să fie schimbată în tot, în sensul

admiterii acțiunii civile în revendicare, așa cum a fost formulată.

Prin motivele de recurs, încadrate în drept

în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamantele au criticat decizia

recurată sub următoarele aspecte:

Astfel, s-a susținut că au învestit instanțele

cu o acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ., astfel că, în aceste condiții, buna-credință a chiriașilor cumpărători

nu are relevanță, câtă vreme, atât recurentele cât și intimații dețin acte autentice

cu privire la dreptul de proprietate al imobilului, iar, drept consecință se impunea

compararea titlurilor autorilor de la care provin cele două titluri de proprietate,

urmând să aibă câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept

este preferabil, în cauză fiind relevant titlul autorului și nu buna-credință a

chiriașului dobânditor, întrucât nu s-a solicitat și constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare a chiriașilor pentru a se analiza buna-credință

a acestora.

În analiza unei astfel de cereri în revendicare,

nu poate fi ignorată jurisprudența constantă și recentă a Curții Europene a Drepturilor

Omului conturată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrată

de art. 1 Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, care face parte din dreptul intern.

Prin prisma acestei aprecieri, trebuia

să se constate că fostul proprietar deține un „bun" în sensul Convenției, înțeles

ca „drept efectiv", chiar în condițiile în care decizia irevocabilă prin care

s-a confirmat dreptul său de proprietate asupra imobilului și s-a dispus restituirea

în natură a acestuia a fost pronunțată ulterior vânzării apartamentului în litigiu

către chiriași.

Atât instanța de fond cât și cea de apel

nu au analizat titlul lor de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 31 mai 1945 și transcris din 31 mai 1945, titlu consolidat prin

sentința civilă nr. 16947 din 25 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București

prin care s-a admis acțiunea în revendicare, în contradictoriu cu Consiliul General

al Municipiului București, precum și dispoziția din 30 martie 1998 emisă de Primarul

General al Municipiului București prin care s-a dispus restituirea în proprietatea

reclamantelor a imobilului situat în municipiul București, imobil format din teren

în suprafață de 277 m.p. și construcție cu destinație de locuit.

Instanțele au interpretate greșit actul

juridic dedus judecății, au schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia, în condițiile în care au făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001,

care nu-și găsesc aplicarea în cauză, în detrimentul dispozițiile art. 480 C.

civ. și art. 1 Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, temeiuri de drept pe baza cărora reclamantele și-au

întemeiat acțiunea în revendicare.

Făcând aplicarea acestor prevederi, se

impunea compararea titlurilor autorilor de la care provin cele două titluri de proprietate,

urmând să aibă câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept

este preferabil.

Sub acest aspect, dreptul de proprietate

al reclamantelor trebuia să fie preferabil, întrucât este anterior titlului pârâților,

iar statul a înstrăinat un drept de proprietate pe care nu-1 deținea în patrimoniul

său, întrucât nu a fost preluat cu titlu valabil, în condițiile în care imobilul

respectiv nu putea face obiectul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

S-a mai susținut faptul că nu s-a făcut

o aplicare unitară a legii și principiul securității raporturilor juridice a fost

încălcat, câtă vreme, prin hotărârea pronunțată în Dosarul nr. 23003/299/2007 al

Judecătoriei sectorului 1 București, s-a admis acțiunea civilă în revendicare formulată

de aceleași reclamante, în contradictoriu cu numita Neagu Elena, chiriașul care

a cumpărat apartamentul de la subsolul aceluiași imobil.

La data de 4 iunie 2010 intimații-pârâți

au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamante,

ca nefondat.

Analizând recursul declarat de reclamante,

prin prisma motivelor invocate și a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că este nefondat și-1 va respinge, ca atare, avându-se în

vedere următoarele considerente:

Reclamantele au solicitat obligarea pârâților

să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe regulile clasice ale comparării titlurilor

exhibate de părți, conform jurisprudenței și doctrinei în materie, create anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Apariția unei legi speciale, în al cărui

domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situația celui din litigiu,

nu poate fi ignorată doar pentru faptul că părțile interesate nu solicită aplicarea

acesteia, ci își întemeiată pretențiile exclusiv pe acte normative preexistente

legii speciale.

În acest sens, art. 6 Legea nr. 213/1998

prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 în condițiile dreptului comun dacă nu există o lege specială

de reparație, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea

principiului de drept „specialia gneralibus cfavgant" („ legea specială derogă

de la legea generală").

De asemenea, decizia în interesul Legii

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat, în

ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:

„Concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice".

Cum imobilul în litigiu face parte din

categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față

a fost introdusă, de reclamante, după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod

corect, Curtea a avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de

reparație.

Nu există posibilitatea pentru recurent

de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul comun deoarece

recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit,

dar și a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și

care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în

forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Prin urmare, nu se poate considera că instanța

de apel ar fi procedat la schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în

judecată, soluționând cauza pe baza dispozițiilor Legii speciale de reparație

nr. 10/2001, cât și a prevederilor art. 1 Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, și nu al prevederilor

art. 480 C. civ..

În ceea ce privește soluționarea în fond

a cauzei, în mod corect, Curtea de Apel, aplicând în mod prioritar dispozițiile

Legii nr. 10/2001, dar și pe cele ale art. 1 Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție,

precum și jurisprudența creată în legătură cu acest text, a dat câștig de cauză

titlului de proprietate al pârâților, cu consecința menținerii soluției de respingere

a acțiunii în revendicare.

Astfel, potrivit legii speciale, în cazul

imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

fostul proprietar al bunului poate obține, fie restituirea în natură a bunului,

fie măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001,

în raport de obținerea sau nu a desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat

de cumpărătorul chiriaș conform art. 45 din același act normativ.

Din aceste reglementări rezultă că legiuitorul

a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași care au cumpărat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, art. 20 alin. (2) din legea specială

dând dreptul persoanei îndreptățite, proprietarul deposedat, la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru valoarea de piața corespunzătoare a imobilului, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare.

În consecință, criteriul de analiză al

acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor potrivit regulilor

clasice, în sensul de a obține câștig de cauză cel al cărui autor are un drept mai

bine caracterizat (în ipoteza în care titlurile provin de la autori diferiți, ca

în speță), ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului

altei persoane, criteriu impus de legiuitor și în considerarea căruia titlul pârâților

este preferabil

Astfel, în cauza de față, reclamantele

deși au atacat în instanță contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii

nr. 112/1995 de către pârâți, prin sentința civilă nr. 15417 din 15 septembrie 2000

a Judecătoriei sectorului 1 București s-a respins acțiunea civilă în constatare

nulitate act, ceea ce înseamnă că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat.

Potrivit celor expuse în precedent, menținerea

titlului de proprietate al pârâților, prin respingerea acțiunii în constatare nulitate

act, ca și atitudinea subiectivă a cumpărătorului chiriaș la încheierea contractului

sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâților, ce nu pot fi puse

în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Cum s-a precizat mai sus, în decizia în

interesul Legii nr. 33/2008, s-a arătat că, în caz de conflict între legea națională

și documentul european, are prioritate cel din urmă. Această prioritate poate fi

dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurității

raporturilor juridice.

În speță, se pune problema conflictului

între legea națională și Convenție deoarece reclamantul are „bun actual" din

perspectiva documentului european, pentru considerentele ce se succed:

Astfel, în hotărârea pilot pronunțată în

cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M.

Of.

nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a

reținut ca:

„134. (...) un reclamant nu poate pretinde

o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care

le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea

„bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie

o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului

alineat al art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea constată că, de la intrarea în vigoare

a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern

prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea

unei despăgubiri.

(...) Curtea apreciază că transformarea

într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute

de aceste legi.

În speță, Curtea observă că nicio instanță

sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru

în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile

invocate de reclamante (...), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil

a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

Rezultă că acest apartament nu reprezintă

un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele

s-ar putea prevala.

Față de aceste considerente, se constată

că, reclamantelor li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară,

dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, ceea ce înseamnă

că un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O. plus jurisprudența

creată în jurul acestui text.

Titlul reclamantelor este reprezentat de

sentința civilă nr. 16947 din 25 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sector 1 București

prin care a fost admisă acțiunea civilă în revendicare formulată de reclamantele

R.D.G., R.E.M., R.E.S. și P.D.,

În contradictoriu cu Consiliul General

al Municipiului București și a fost obligat acesta să le lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul situat în Municipiul București, compus din suprafața

de 277 m.p. și construcție cu destinație de locuit, cu subsol, parter și etaj 1.

În baza acestei hotărâri, prin care s-a

constatat că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv în temeiul Decretului

nr. 92/1950, fiind admisă acțiunea în revendicare împotriva statului roman, s-a

emis, de către Primarul General al Municipiului București dispoziția din 30

martie 1998 prin care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantelor a imobilului

aflat în litigiu.

Pe de altă parte, și parații au un bun

în sensul Convenției pentru argumentele deja arătate, câtă vreme contractul lor

de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (contractul de vânzare-cumpărare

din 6 februarie 2007 încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar

SC H.N. SA., în calitate de vânzător și pârâții P.E. și P.D.D., autorul celorlalți

pârâți) a fost consolidat prin hotărârea judecătorească care a respins acțiunea

civilă în constatare nulitate act formulată de reclamante în contradictoriu cu aceștia..

În decizia nr. 33/2008, evocată mai sus

se arată că "(...) atunci când există neconcordanță între legea internă și

Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare

nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară

prin care i s-a recunoscut dreptul de a i se păstra imobilul; o speranță legitimă

în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență

constanță pe acest aspect".

În aceeași direcție, este relevantă decizia

Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza PincOva și Pine contra Republicii

Cehe, în care s-a menționat că:

„Curtea acceptă că obiectivul general al

legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului

de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea,

consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează

noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă

luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât

persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de

a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul

de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

Cum ambele părți aflate în conflict au

un bun în sensul Convenției, Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel

a dat prioritate titlului pârâților. Această soluție reprezintă respectarea principiului

securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că, în condițiile în care s-a

păstrat valabil contractul de vânzare-cumpărare, chiriașul are o speranță legitimă

de a păstra bunul astfel obținut.

De asemenea, culpa statului care a permis

ca asupra aceluiași imobil să existe concomitent titluri de proprietate ale unor

persoane diferite, nu poate fi transferată către pârât.

Din perspectiva C.E.D.O., aceasta ar însemna

o sarcină exorbitantă transferată persoanei fizice, ceea ce nu este de acceptat.

Cum s-a mai arătat, nu se poate acoperi prejudiciul creat de stat prin preluarea

bunurilor în perioada regimului comunist, prin producerea unor noi nedreptăți actualilor

proprietari.

În consecință, față de cele arătate, se

constată că nu subzistă motivul de modificare prevăzut în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante, menținându-se decizia

recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantele R.D.G., R.E.M., R.E.S. și P.D. împotriva

deciziei civile nr. 471/A din 8 octombrie 2009 a Curții de București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2010.