ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2063/2006

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța, secția comercială, creditoarea F. Constanța a solicitat obligarea pârâtei SC S.C. Constanța de a adresa o cerere tribunalului pentru declanșarea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului iar în caz de refuz declanșarea procedurii în temeiul acestei legi precum și antrenarea răspunderii reprezentanților societății pârâte pentru prejudiciile suferite de creditoare ca urmare a introducerii tardive a declanșării procedurii prevăzută de Legea nr. 64/1995. Tribunalul Constanța, secția comercială, prin sentința nr. 8584/ Com din 3 decembrie 2004, a respins, ca nefondată, cererea creditoarei, cu motivarea că nu sunt întrunite cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 pentru declanșarea acestei proceduri.

Sentința nr. 8584/2004 a fost recurată de creditoarea F. Constanța, iar Curtea de Apel Constanța, secția comercială, prin decizia nr. 202 din 31 martie 2005, a admis recursul și a trimis cauza pentru rejudecare Tribunalului Constanța, secția comercială. În rejudecare, instanța de fond a pronunțat sentința nr. 2772/2005, prin care a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei cu motivarea că, Legea nr. 64/1995 prin dispozițiile cuprinse în art. 32 alin. (1) cât și Legea nr. 149/2004 prin art. 141 alin. (1), a pus la dispoziția creditorilor o cale specială de constrângere a debitorilor aflați în stare de insolvență fără să prevadă că instanța poate dispune obligarea debitorului la introducerea unei cereri de declanșare a procedurii falimentului.

Pentru aceleași rațiuni a fost respins și capătul de cerere privind răspunderea reprezentanților statutari pentru eventualele prejudicii suferite de reclamantă. Sentința nr. 2772/2005 a fost confirmată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, care, prin decizia nr. 334/2005, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta F.C. Criticile formulate pentru motive de nelegalitate și netemeinicie au fost respinse, Curtea stabilind că prin Legea nr. 149/2004 a fost incriminată starea de pasivitate a debitorului în sensul art. 141 alin. (1) prin care a fost definită bancruta simplă și sancțiunea aplicabilă în cazul în care reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare nu a introdus la timp cererea pentru deschiderea procedurii reorganizării judiciare.

Față de dispozițiile art. 32 alin. (1) și art. 36 din Legea nr. 64/1995 republicată Curtea a reținut că, prin lege, nu s-a creat posibilitatea debitoarei de a introduce o cerere de declanșare a procedurii reorganizării judiciare, rațiune care a dus și la respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat angajarea răspunderii reprezentanților pârâtei debitoare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta F. Constanța pentru motivele prevăzute de art. 304 (8) și (9) C. proc. civ., pe care nu le-a argumentat și dezvoltat separat așa cum dispune art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. În esență, recurenta a susținut că cererea pe care a adresat-o instanței se bazează pe obligația de a face și că instanța civilă, independent de plângerea penală pe care a formulat-o împotriva debitoarei, are posibilitatea să-l oblige în concret să adreseze o asemenea cerere sub sancțiunea daunelor cominatorii pentru fiecare zi de întârziere până la declanșarea procedurii.

În sprijinul susținerilor sale recurenta a citat dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 64/1995. față de aceste susțineri, recurenta a solicitat modificarea hotărârilor pronunțate în cauză și în fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Recursul este nefondat. Primul motiv invocat de recurentă, cu referire la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., privește interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății sau schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al acestuia. Din conținutul criticilor redate mai sus rezultă că recurenta nu a adus nici un argument în legătură cu actul juridic al cărui înțeles a fost schimbat. Prin urmare, simpla afirmație a faptului că un act juridic a fost denaturat nu este suficientă pentru a se dispune modificarea hotărârilor pronunțate în cauză.

Prin cel de-al doilea motiv s-a invocat nelegalitatea deciziei în raport de prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, cărora autoarea le-a dat o interpretare proprie în sensul că instanța are posibilitatea să o oblige pe debitoare să adreseze instanței o astfel de cerere. Critica nu poate fi reținută întrucât instanța de apel a dat o interpretare corectă acestor dispoziții atunci când a stabilit printr-o interpretare sistematică a dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 64/1995 și Legea nr. 149/2004 că dispozițiile normative nu au creat posibilitatea pentru creditoare de a solicita obligarea debitoarei la introducerea cererii de declanșare a procedurii de reorganizare și faliment a propriei societăți.

Riscul neîndeplinirii obligației stabilită de lege este în sarcina debitoarei și în acest sens au fost bine citate dispozițiile art. 32 alin. (4) din Legea nr. 64/1995 prin care se sancționează introducerea prematură sau cu rea credință a unei astfel de cereri. Nu în ultimul rând, creditoarea era în drept, potrivit aceleiași legi să introducă cererea de declanșare a procedurii amintite dacă debitorul, în opinia sa, se află în stare de insolvență. În consecință corect s-a reținut de instanța de apel faptul că nu există temei legal pentru ca instanța să poată dispune obligarea debitorului la introducerea unei cereri de declanșare a procedurii falimentului, câtă vreme asupra stării de insolvență aprecierea îi aparține în totalitate debitorului.

În acest sens art. 32 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 dispune că „Debitorul aflat în stare de insolvență” este obligat să adreseze o astfel de cerere tribunalului, fapt nedemonstrat de recurentă. Nu în ultimul rând de prezumția de insolvență a debitorului său, beneficiază creditoarea care poate să introducă o cerere de deschidere a procedurii dacă deține o creanță certă lichidă și exigibilă. În consecință, întrucât și cea de-a doua critică s-a dovedit nefondată, potrivit art. 312 C. proc. civ, recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F. CONSTANȚA împotriva deciziei civile nr. 334/ COM din 12 decembrie 2005 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2006.