ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2438/2006

Susține recurentul, în principal, că sentința e lipsită de temei legal, întrucât acțiunea a fost admisă, deși nu îndeplinea condițiile prevăzute de lege, pentru admisibilitatea ei: era lipsită atât de obiect, cât și de interes. În susținerea lipsei de obiect a cererii, arată recurentul, că două dintre ordine se referă la revocarea din funcție a persoanelor aflate la conducerea spitalului, iar contractul de administrare dintre părți, având natura juridică a unui mandat, efectele revocării s-au produs instantaneu, astfel încât suspendarea nu mai are obiect. În argumentarea lipsei de interes a cererii, arată recurentul că reclamanții au părăsit posturile de conducere ale spitalului, în urma demiterii lor prin ordin al ministrului sănătății, astfel încât folosul practic al cererii de suspendare este inexistent, suspendarea având efect numai pentru viitor, astfel încât ei nu mai pot reveni în funcțiile deținute anterior demiterii.

Arată recurentul, că instanța a admis acțiunea, fără ca reclamanții să justifice paguba iminentă pe care ar fi suferit-o ca urmare a punerii în executare a ordinului atacat. Mai susține recurentul, că dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 leagă riscul producerii unei pagube iminente, de persoana vătămată, în timp ce reclamanții au invocat paguba iminentă care s-ar produce spitalului și pacienților, adică unor terți, neavând, deci, calitatea să o invoce.

În fine, invocă recurentul, necompetența materială a instanței de fond de contencios administrativ, arătând că mecanismul contenciosului administrativ se grefează pe instituția actului administrativ emis de către o autoritate publică, iar în lipsa unui asemenea act nu există contencios administrativ. Susține recurentul că, în aceste condiții, o eventuală vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei, printr-un act al autorității care nu este administrativ, poate fi invocată numai în fața instanțelor civile ori comerciale sau de litigii de muncă, după caz. Ca argument juridic al acestei susțineri invocă recurentul, contractul de administrare dintre părți care are natura unui contract de mandatat, întemeindu-se pe dispozițiile Legii nr. 270/2003 a spitalelor și pe cele ale O.U.G. nr. 206/2005, care a modificat această lege, ceea ce ar atrage competența instanței Tribunalului București, de a soluționa pe fond cererea de anulare a actului administrativ. Pe cale de consecință, consideră recurentul, tot această instanță este competentă a se pronunța și asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ.

În subsidiar, recurentul solicită respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, întrucât instanța a depășit limitele controlului de legalitate a actelor administrative, făcând aprecieri asupra oportunității actelor în discuție, aspect care nu este supus cenzurii instanței de contencios administrativ. Arată recurentul, că reclamanții nu și-au susținut cererea pe nici un motiv de legalitate, discutând doar aplicabilitatea sau neaplicabilitatea O.U.G. nr. 206/2005, care nu a modificat art. 29 alin. (1) din Legea nr. 270/2003 a spitalelor, text care permite implicit și indubitabil Ministerului Sănătății, să demită conducerea spitalelor și să numească alta nouă. Ca urmare, consideră recurentul, că măsura de demitere a fost una de oportunitate, de competența ministerului, astfel încât instanța nu putea să aprecieze asupra ei, sentința fiind ilegală.

Susține recurentul, tot în subsidiar, că instanța a ignorat cu desăvârșire probele depuse de el în apărare și care dovedesc că măsurile luate de el, la 5 ianuarie 2006, se întemeiază pe constatările Comisiei de control, anexate la ordinele atacate, referitor la arieratele înregistrate de spital, ceea ce a făcut necesară revocarea conducerii spitalului, pentru a preveni înregistrarea de noi arierate. Examinând sentința, sub aspectele criticate în principal și în subsidiar, Curtea constată că recursul nu se fondează, pentru următoarele considerente: 1. Necompetența materială a instanței de fond fiind o excepție dirimantă, va fi analizată în primul rând. Sub acest aspect, se constată că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată, o dată cu sesizarea autorității publice care a emis actul, în condițiile art. 7, poate să ceară „instanței competente”, să dispună suspendarea actului administrativ. În speță, emitentul actului este o autoritate administrativă de nivel central, iar actele emise sunt acte administrative de autoritate individuale. Ca urmare, sub incidența art. 3 pct. 1 C. proc. civ., competența de soluționare a cererii de suspendare aparține curții de apel, iar nu tribunalului. Raportul juridic civil dintre spital și organele sale de conducere, întemeiat pe regulile mandatului civil, nu are relevanță în cauză, întrucât obiectul cererii nu se referă la condițiile executării contractului și nici la răspunderea părților întemeiată pe acest contract. 2. Reclamanții au solicitat suspendarea unor ordine în ființă la data introducerii cererii prin care s-a dispus revocarea comitetului director din care făceau parte și, respectiv, s-a numit un alt comitet director, interimar. Simpla mențiune din Ordinul nr. 10 din 5 ianuarie 2006, că revocarea este „efectivă” din aceeași dată, nu are ca efect juridic lipsirea de obiect a cererii, întrucât suspendarea executării actului operează o blocare a tuturor dispozițiilor sale. În același mod, suspendarea executării Ordinului nr. 12 din aceeași dată va bloca numirea comitetului interimar, astfel încât efectul temporar al celor două suspendări va fi continuarea activității vechiului comitet director, până la pronunțarea unei soluții irevocabile pe fondul litigiului. Ca urmare, este vădit și interesul pe care reclamanții îl au în a formula cererea de suspendare. Așa fiind, nu se poate socoti că cererea este inadmisibilă. 3. În ceea ce privește condițiile de admisibilitate în fond a cererii întemeiate pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, textul legii se referă la „cazuri bine justificate” și la scopul măsurii: „prevenirea unei pagube iminente”. În speță, instanța de fond a apreciat corect existența celor două condiții, întrucât calitatea reclamanților, de membri ai Comitetului director, face ca disfuncționalitățile și perturbarea activității spitalului, ulterior revocării, să aibă efecte directe și asupra lor, câtă vreme nu s-a făcut o descărcare de gestiune. 4. În ceea ce privește motivul subsidiar al netemeiniciei sentinței, întrucât instanța a analizat oportunitatea măsurilor luate de recurentă, critica nu se fondează. Este adevărat că instanța de contencios trebuie să verifice legalitatea actului atacat, dar sesizată cu o acțiune, ea are dreptul să verifice și existența împrejurărilor de fapt invocate de autoritatea administrativă în motivarea actului ei. Judecătorul are o putere de apreciere discreționară a proporționalității dintre utilitatea unei măsuri administrative, pe de o parte și costul său social ori financiar, pe de altă parte. Existența motivelor de fapt și aprecierea lor corectă constituie aspecte de legalitate a actului care trebuie să fie conforme cu scopul și conținutul legii. Prin urmare, instanța trebuie să efectueze acest minim control, iar prima instanță l-a îndeplinit, fără a-și depăși limitele atribuțiilor, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. De altfel, recurentul însuși, în susținerea acestui motiv, antamează fondul, pledând cu argumente de fapt și dispoziții ale Legii spitalelor nr. 270/2003, pentru oportunitatea și legalitatea ordinelor emise. Aceste argumente nu pot fi discutate în cadrul acestui recurs, câtă vreme ele exced limitelor cauzei, putând fi invocate în fața instanței învestite cu cererea de anulare a ordinelor. 5. În fine, în ceea ce privește aprecierea dovezilor depuse de pârât, de către prima instanță, se constată că aceasta a analizat corect înscrisurile depuse de ambele părți. Este firesc ca ea să fi reținut numai acele dovezi care ilustrau un „caz bine justificat” și posibilitatea producerii unei „pagube iminente”. Or, dovezile la care face referire recurentul, vizează demonstrarea culpei reclamanților în gestionarea activității spitalului, ca element care a justificat și revocarea lor. Or, acestea sunt aspecte de fond care nu puteau fi analizate în procedura specială a suspendării executării.