ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2438/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 171 din 25

ianuarie 2006 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. 657/2/2006,

au fost admise cererile conexe formulate de reclamanții O.S.M., I.D., B.I. și C.M.,

dispunându-se suspendarea executării Ordinelor nr. 9/2006, nr. 10/2006, nr. 11/2006

și nr. 12/2006, precum și Anexele nr. 1 la acestea, acte emise de pârâtul

Ministerul Sănătății, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de fond.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut: că, prin Ordinele nr. 9 și nr. 10, a căror anulare s-a solicitat prin acțiunea de fond, Ministerul Sănătății a revocat Comitetul director și Consiliul

de administrație al Spitalului Universitar de Urgență București, din care fac

parte reclamanții, iar prin Ordinele nr. 11 și nr. 12 au fost numite pe o

perioadă de 6 luni, un alt comitet director și, respectiv, alt consiliu de

administrație; că cererea îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute

de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, existând un caz bine justificat și

necesitatea prevenirii prejudiciului iminent.

Astfel, a reținut instanța, că

ordine ale pârâtului, anterioare celor atacate, având ca obiect restructurarea Comitetului

director și a Consiliului de administrație ale Spitalului Universitar și de

numire a altora, interimare - nr. 1354, nr. 1374, nr. 1417 și nr. 1418 din 15

și 16 decembrie 2005, au fost deja suspendate în executare prin sentința civilă

nr. 6 din 5 ianuarie 2006, astfel încât prin emiterea altor ordine cu același

conținut, Ministerul Sănătății și-a exercitat în mod abuziv puterea

discreționară, această atitudine a autorității și efectele ei reprezentând un

„caz justificat” în înțelesul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

A considerat instanța că, fără a

antama fondul, este îndreptățită a face aprecieri de oportunitate, deoarece

aceasta exprimă un element al legalității care derivă din capacitatea pe care o

are autoritatea de a emite actul, de a alege, dintre mai multe soluții, pe cea

care corespunde cel mai bine interesului public.

Iar, în legătură cu acest aspect, a

reținut instanța, că actele emise de pârât nu au fost oportune, având ca efect

perturbarea activității spitalului și neîncrederea pacienților în actul

medical, realizat în condiții care nu asigură siguranța deciziilor luate de

organele de conducere, existând, astfel, și dovada prejudiciului iminent.

Împotriva acestei sentințe a

declarat în termen recursul de față, pârâtul Ministerul Sănătății, cererea

fiind legal timbrată.

Recurentul critică sentința, ca

netemeinică și nelegală, solicitând, în principal, modificarea sentinței și

respingerea cererii de ordonanță președințială formulată de reclamanți, ca

inadmisibilă. În subsidiar, solicită respingerea ei, ca neîntemeiată.

că sentința e lipsită de temei legal, întrucât acțiunea a fost admisă, deși nu

îndeplinea condițiile prevăzute de lege, pentru admisibilitatea ei: era lipsită

atât de obiect, cât și de interes.

În susținerea lipsei de obiect a

cererii, arată recurentul, că două dintre ordine se referă la revocarea din

funcție a persoanelor aflate la conducerea spitalului, iar contractul de

administrare dintre părți, având natura juridică a unui mandat, efectele

revocării s-au produs instantaneu, astfel încât suspendarea nu mai are obiect.

În argumentarea lipsei de interes a

cererii, arată recurentul că reclamanții au părăsit posturile de conducere ale

spitalului, în urma demiterii lor prin ordin al ministrului sănătății, astfel

încât folosul practic al cererii de suspendare este inexistent, suspendarea

având efect numai pentru viitor, astfel încât ei nu mai pot reveni în funcțiile

deținute anterior demiterii.

admis acțiunea, fără ca reclamanții să justifice paguba iminentă pe care ar fi

suferit-o ca urmare a punerii în executare a ordinului atacat.

Mai susține recurentul, că

dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 leagă riscul producerii

unei pagube iminente, de persoana vătămată, în timp ce reclamanții au invocat

paguba iminentă care s-ar produce spitalului și pacienților, adică unor terți,

neavând, deci, calitatea să o invoce.

necompetența materială a instanței de fond de contencios administrativ, arătând

că mecanismul contenciosului administrativ se grefează pe instituția actului

administrativ emis de către o autoritate publică, iar în lipsa unui asemenea

act nu există contencios administrativ.

Susține recurentul că, în aceste

condiții, o eventuală vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale

persoanei, printr-un act al autorității care nu este administrativ, poate fi

invocată numai în fața instanțelor civile ori comerciale sau de litigii de

muncă, după caz.

Ca argument juridic al acestei

susțineri invocă recurentul, contractul de administrare dintre părți care are

natura unui contract de mandatat, întemeindu-se pe dispozițiile Legii nr. 270/2003

a spitalelor și pe cele ale O.U.G. nr. 206/2005, care a modificat această lege,

ceea ce ar atrage competența instanței Tribunalului București, de a soluționa

pe fond cererea de anulare a actului administrativ.

Pe cale de consecință, consideră

recurentul, tot această instanță este competentă a se pronunța și asupra

cererii de suspendare a executării actului administrativ.

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, întrucât instanța a depășit limitele

controlului de legalitate a actelor administrative, făcând aprecieri asupra

oportunității actelor în discuție, aspect care nu este supus cenzurii instanței

de contencios administrativ.

Arată recurentul, că reclamanții nu

și-au susținut cererea pe nici un motiv de legalitate, discutând doar

aplicabilitatea sau neaplicabilitatea O.U.G. nr. 206/2005, care nu a modificat art.

29 alin. (1) din Legea nr. 270/2003 a spitalelor, text care permite implicit și

indubitabil Ministerului Sănătății, să demită conducerea spitalelor și să

numească alta nouă.

Ca urmare, consideră recurentul, că

măsura de demitere a fost una de oportunitate, de competența ministerului,

astfel încât instanța nu putea să aprecieze asupra ei, sentința fiind ilegală.

subsidiar, că instanța a ignorat cu desăvârșire probele depuse de el în apărare

și care dovedesc că măsurile luate de el, la 5 ianuarie 2006, se întemeiază pe

constatările Comisiei de control, anexate la ordinele atacate, referitor la

arieratele înregistrate de spital, ceea ce a făcut necesară revocarea

conducerii spitalului, pentru a preveni înregistrarea de noi arierate.

Examinând sentința, sub aspectele

criticate în principal și în subsidiar, Curtea constată că recursul nu se

fondează, pentru următoarele considerente:

instanței de fond fiind o excepție dirimantă, va fi analizată în primul rând.

Sub acest aspect, se constată că,

potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată, o dată cu

sesizarea autorității publice care a emis actul, în condițiile art. 7, poate să

ceară „instanței competente”, să dispună suspendarea actului administrativ.

În speță, emitentul actului este o

autoritate administrativă de nivel central, iar actele emise sunt acte

administrative de autoritate individuale.

Ca urmare, sub incidența art. 3 pct.

1 C. proc. civ., competența de soluționare a cererii de suspendare aparține

curții de apel, iar nu tribunalului.

Raportul juridic civil dintre spital

și organele sale de conducere, întemeiat pe regulile mandatului civil, nu are

relevanță în cauză, întrucât obiectul cererii nu se referă la condițiile

executării contractului și nici la răspunderea părților întemeiată pe acest

contract.

suspendarea unor ordine în ființă la data introducerii cererii prin care s-a

dispus revocarea comitetului director din care făceau parte și, respectiv, s-a

numit un alt comitet director, interimar.

Simpla mențiune din Ordinul nr. 10 din

5 ianuarie 2006, că revocarea este „efectivă” din aceeași dată, nu are ca efect

juridic lipsirea de obiect a cererii, întrucât suspendarea executării actului

operează o blocare a tuturor dispozițiilor sale. În același mod, suspendarea

executării Ordinului nr. 12 din aceeași dată va bloca numirea comitetului

interimar, astfel încât efectul temporar al celor două suspendări va fi

continuarea activității vechiului comitet director, până la pronunțarea unei

soluții irevocabile pe fondul litigiului.

Ca urmare, este vădit și interesul

pe care reclamanții îl au în a formula cererea de suspendare.

Așa fiind, nu se poate socoti că

cererea este inadmisibilă.

admisibilitate în fond a cererii întemeiate pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

textul legii se referă la „cazuri bine justificate” și la scopul măsurii:

„prevenirea unei pagube iminente”.

În speță, instanța de fond a

apreciat corect existența celor două condiții, întrucât calitatea reclamanților,

de membri ai Comitetului director, face ca disfuncționalitățile și perturbarea

activității spitalului, ulterior revocării, să aibă efecte directe și asupra

lor, câtă vreme nu s-a făcut o descărcare de gestiune.

subsidiar al netemeiniciei sentinței, întrucât instanța a analizat

oportunitatea măsurilor luate de recurentă, critica nu se fondează.

Este adevărat că instanța de

contencios trebuie să verifice legalitatea actului atacat, dar sesizată cu o

acțiune, ea are dreptul să verifice și existența împrejurărilor de fapt

invocate de autoritatea administrativă în motivarea actului ei.

Judecătorul are o putere de

apreciere discreționară a proporționalității dintre utilitatea unei măsuri

administrative, pe de o parte și costul său social ori financiar, pe de altă

parte.

Existența motivelor de fapt și

aprecierea lor corectă constituie aspecte de legalitate a actului care trebuie

să fie conforme cu scopul și conținutul legii.

Prin urmare, instanța trebuie să

efectueze acest minim control, iar prima instanță l-a îndeplinit, fără a-și

depăși limitele atribuțiilor, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art.

304 pct. 4 C. proc. civ.

De altfel, recurentul însuși, în

susținerea acestui motiv, antamează fondul, pledând cu argumente de fapt și

dispoziții ale Legii spitalelor nr. 270/2003, pentru oportunitatea și

legalitatea ordinelor emise.

Aceste argumente nu pot fi discutate

în cadrul acestui recurs, câtă vreme ele exced limitelor cauzei, putând fi

invocate în fața instanței învestite cu cererea de anulare a ordinelor.

aprecierea dovezilor depuse de pârât, de către prima instanță, se constată că

aceasta a analizat corect înscrisurile depuse de ambele părți. Este firesc ca

ea să fi reținut numai acele dovezi care ilustrau un „caz bine justificat” și

posibilitatea producerii unei „pagube iminente”.

Or, dovezile la care face referire

recurentul, vizează demonstrarea culpei reclamanților în gestionarea

activității spitalului, ca element care a justificat și revocarea lor. Or, acestea

sunt aspecte de fond care nu puteau fi analizate în procedura specială a

suspendării executării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 171 din 25 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 iunie 2006.