ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5106/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5106/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr.

3492 din 9 mai 2001, reclamanta SC A.S. SA Agigea a chemat în judecată pe

pârâții SC V.I. SRL București, SC V. SRL București și SC V.M. SRL București, solicitând

decăderea acestora din drepturile conferite de mărcile nr. 26195 din 9 martie

1994, nr. 26.196 din 9 martie 1994 și respectiv nr. 26.494 din 15 iunie 1994

pentru produsele și serviciile pentru care acestea au fost înregistrate, cu

motivarea că ele nu au făcut obiectul unei folosiri efective într-o perioadă

neîntreruptă de cinci ani.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că deține marcă înregistrată V.M. pentru produsele pe care le fabrică,

le transportă și le comercializează, astfel că este justificată cererea sa față

de pârâtele care dețin o marcă similară înregistrată, dar pe care nu au

folosit-o timp de 5 ani de la înregistrare cu privire la clasele de produse sau

servicii menționate în acțiune.

Cererea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 45 și urm. din Legea nr. 84/1998.

La data de 22 iunie 2001, pârâta SC

V.I. SRL și succesoarea sa în drepturi, prin cesiune SC V.U. SRL au formulat o

cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamantei-pârâtă

reconvențională să înceteze folosirea mărcii V.M., plata sumei de 10 miliarde

lei daune morale și materiale și cheltuieli de judecată.

Cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 84/1998 și a fost motivată pe faptul că reclamanta

reconvențională deține un drept exclusiv de proprietate industrială pe

teritoriul României cu privire la marca V.M. , fiind justificată cererea sa de

a cere instanței să interzică terților folosirea unui semn identic sau

asemănător cu marca înregistrată, conform art. 35 alin. (2) din Legea nr.

84/1998.

Prin sentința nr. 294 din 28

februarie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a respins

acțiunea față de S.C. V. S.R.L. și față de SC V.I. SRL ca fiind formulată

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a respins acțiunea

față de SC V.U. SRL ca prematură și s-a anulat acțiunea față de SC V.M. S.R.L.

pentru lipsa capacității de folosință a acestei pârâte.

Cererea reconvențională a fost

disjunsă și înregistrată sub nr. 2158/2002, fixându-se termen pentru soluționarea

separată la data de 28 martie 2002.

Procedând la judecarea cererii

reconvenționale, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat

sentința nr. 163 din 19 februarie 2004, prin care a respins-o ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că, pretențiile reclamantei reconvenționale privind folosirea fără

drept de către pârâta reconvențională a mărcii al cărei titular exclusiv se

pretinde a fi apar ca nefondate atât față de faptul că ea este titulară asupra

mărcii V.M C., conform certificatului de înregistrare nr. 26494, cât și față de

împrejurarea că folosința mărcii V.M. de către pârâta reconvențională este

legală, conform certificatului de înregistrare nr. 40537 din 12 ianuarie 2000.

Asemănarea între cele două mărci a

fost examinată de O.S.I.M., în cadrul unei proceduri speciale declanșate de

reclamanta reconvențională prin formularea unei opoziții la înregistrare,

opoziție soluționată prin hotărârea nr. 54/2002 a Comisiei de Reexaminare Mărci

din cadrul O.S.I.M., constatându-se că aceste două mărci nu sunt identice și

ele nu pot produce confuzie în rândul consumatorilor.

Prin urmare, folosirea de către

pârâta reconvențională a mărcii V.M. se face în acord cu dispozițiile art. 35

alin. (1) din Legea nr. 84/1998, astfel că nu se poate reține susținerea

reclamantei reconvenționale că utilizarea acestei mărci se face în mod abuziv,

cauzându-i daune morale sau materiale.

Sub aspectul identității între

titularul mărcii înscris în certificatul de înregistrare nr. 40537/2000,

respectiv SC A.S. SRL și pârâta reconvențională din prezenta cauză, instanța a

stabilit că s-au depus dovezi în acest sens constând în certificatul de

înscriere mențiuni nr. 30438 din 4 noiembrie 2002 eliberat de Oficiul

Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța, încheierea nr. 17736

din 6 noiembrie 2002 și adresa nr. 15023/2002 care atestă schimbarea formei de

organizare din societate cu răspundere limitată în societate pe acțiuni.

Apelul declarat împotriva acestei

sentințe de reclamanta reconvențională a fost respins ca nefondat prin decizia

nr. 704/A din 23 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă

și litigii de muncă.

S-a reținut că, din nici unul dintre

considerentele sentinței apelate nu rezultă că instanța de fond ar fi interpretat

actul dedus judecății ca fiind o cale de atac împotriva hotărârii nr. 54/2002 a

O.S.I.M. Cât despre faptul că instanța fondului ar fi omis să conjuge cererea

reconvențională cu acțiunea principală, ultima respinsă printr-o hotărârea

separată irevocabilă, instanța de apel a reținut că nu i se poate imputa faptul

că s-a preocupat numai de soluționarea cererii cu care era efectiv învestită.

Se mai reține că, atâta vreme cât

intimata este titulara drepturilor exclusive asupra mărcii individuale

figurative V.M. ea este îndreptățită să utilizeze în activitatea sa comercială

această marcă pentru clasele de produse și servicii cu privire la care a

obținut protecție pe teritoriul României. De asemenea, instanța a reținut că,

nu se poate considera că reclamanta reconvențională ar fi prejudiciată în vreun

fel prin faptul că pârâta reconvențională folosește în activitatea ei marca

pentru care beneficiază de protecție deoarece marca pe care i-o opune,

respectiv V.M C. se referă la alte clase de produse și servicii și, oricum este

diferită.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs SC V.U. SRL prin administrator judiciar SC C. 99 S.R.L. București,

criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10

C. proc. civ.

În susținerea acestor motive de

recurs se arată, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 3

lit. c), art. 6 lit. a) și e) și respectiv ale art. 35 alin. (2) din Legea nr.

84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Recurenta reiterează motivele de

apel, criticând respingerea lor.

Astfel, critică lipsa de rol activ a

instanței în examinarea neunitară a cauzei, respectiv examinarea neconjugată a

cererii reconvenționale cu cererea principală, fapt care ar fi condus la

constatarea recunoașterii de către intimată a paternității mărcii în persoana

recurentei.

Se susține că instanța nu a examinat

data la care marca recurentei a fost înregistrată la O.S.I.M. și nici clasa de

produse, care a fost identică cu cea înregistrată de intimată.

De asemenea se impută faptul că nu a

fost examinată chestiunea esențială în cauză, respectiv modul în care

consumatorul obișnuit poate face distincție între cele două mărci

inscripționate pe produs sau dacă cele două mărci sunt de natură să creeze

confuzie în rândul consumatorilor.

Reluând un alt motiv de apel,

recurenta critică respingerea cererii cu privire la daune, invocând probatoriul

administrat în acest sens și ignorat de instanța de apel.

În final, recurenta susține că nu

există identitate între titulara mărcii rezultată din actele de înregistrare și

societatea intimată în cauză, precum și faptul că instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra unor dovezi administrate, respectiv înscrisuri care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Recurenta a solicitat modificarea în

tot a deciziei instanței de apel în sensul admiterii cererii reconvenționale,

cu cheltuieli de judecată în toate instanțele.

La data de 7 octombrie 2005 s-a

depus de către recurentă o petiție prin care a invocat un motiv suplimentar de

recurs, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., respectiv necompetența

materială a Tribunalului București, secția a III-a civilă, de a soluționa

litigiul în raport de natura comercială a cauzei.

Intimata-pârâtă reconvențională a

depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează.

Referitor la prima critică din

recurs în sensul examinării neunitare a cauzei, respectiv fără conjugarea

cererii reconvenționale cu cererea principală, rezolvarea dată de instanța de

apel este corectă. Strict formal, instanța de fond și cea de apel nu aveau

obligația să examineze cererea reconvențională corelat cu cea principală. Pe de

altă parte, chiar dacă s-ar fi realizat o astfel de examinare, ea nu era

relevantă în sensul pretins de reclamantă. Cererea principală s-a respins

irevocabil prin sentința nr. 294/2002 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, ca prematură, pe considerentul că Legea nr. 84/1998 a intrat în vigoare

abia la data de 23 iulie 1998, când începea să curgă termenul de 5 ani prevăzut

de art. 45, text pe care s-a întemeiat cererea principală care avea ca obiect

decăderea recurentei din drepturile de marcă prin nefolosire timp de 5 ani.

Prematuritatea acestei cereri nu are nici o relevanță juridică în raport cu

cererea reconvențională prin care se tinde la obligarea intimatei de a înceta

folosirea mărcii în discuție.

De asemenea este corectă aprecierea

instanței de apel în sensul că instanța fondului a calificat corect obiectul

litigiului și s-a pronunțat în cadrul procesual cu care a fost învestită.

Celelalte critici ample din recurs

privind faptul că instanțele nu au examinat înscrisurile depuse de recurentă,

precum și celelalte probe administrate de aceasta în susținerea cererii

reconvenționale, ignorând faptul că recurenta este titulara mărcii de la o dată

anterioară celei la care intimata și-a înregistrat-o pe a ei, pentru clase de

produse identice, precum și faptul că s-au încălcat prevederile art. 35 alin.

(2) din Legea nr. 84/1998 sunt de asemenea nefondate.

Instanțele au reținut în mod corect,

chiar dacă au accentuat forța probantă a hotărârii nr. 54 din 29 ianuarie 2002

a O.S.I.M., Comisia de Reexaminare Mărci, că mărcile ale căror titulare sunt

fiecare dintre cele două părți, deși au elemente de asemănare, acestea nu sunt

de natură să producă pentru consumatori o confuzie a lor.

Nu este lipsit de importanță faptul

că hotărârea menționată s-a pronunțat într-o procedură specială de contestare a

cererii de înregistrare a mărcii de către intimată, respectiv în rezolvarea

contestațiilor ambelor părți la o decizie de admitere parțială a opoziției

recurentei la înregistrarea mărcii intimatei, stabilindu-se cu autoritate de

lucru judecat că riscul de asociere între titularii celor două mărci nu există.

Astfel, sub aspect vizual, cele două

mărci sunt diferite deoarece V.M. cu element figurativ nr. 40537 are o scriere

în semicerc și ca element o corabie care plutește pe mare, față de marca opusă

de recurentă, respectiv V.M C. nr. 26494 cu element figurativ, care prin partea

verbală sugerează un club sau discotecă.

Riscul de confuzie nu există pentru

că intimata are propriile sale rețele de distribuție, iar recurenta are

magazine și discoteci proprii.

Împrejurarea că intimata a

comercializat produse cu marca a cărei titulară este, la o valoare stabilită

parțial prin expertiza efectuată în cauză nu poate fi interpretată în sensul că

aceasta s-a produs numai datorită confuziei cu produsele pentru care este

titulară de marcă recurenta.

Simpla asemănare verbală dintre cele

două mărci nu justifică admiterea cererii recurentei.

Faptul că marca recurentei a fost

înregistrată anterior, precum și notorietatea ei nu sunt elemente suficiente

pentru a face aplicabile prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

În cauză nu s-a dovedit că asemănarea verbală a produs confuzie între

consumatori și, prin aceasta, daune materiale și de imagine recurentei.

Notorietatea unei mărci, chiar

anterioară nu poate justifica interdicția înregistrării unei mărci similare și,

cu atât mai puțin, utilizarea ei pentru produse sau servicii diferite. Este

evident că marca V.M.C. înregistrată cu certificatul nr. 26494/1994 vizează

clasele de produse și servicii 29, 30, 31, 32, 41 și 42, în timp ce marca V.M.

a intimatei, înregistrată cu certificatul nr. 40537/2000 privește clasele de

produse și servicii 33, 35 și 39, neexistând identitatea pretinsă de recurentă.

Celelalte condiții prevăzute de art.

3 lit. c) și de art. 6 lit. a) și e) din Legea nr. 84/1998 au fost examinate cu

ocazia înregistrării și contestării înregistrării mărcii intimatei, conform

celor arătate.

Împrejurarea că instanțele nu au

admis cererea reconvențională nu justifică critica recurentei privind

neexaminarea tuturor probelor administrate de aceasta, ci dimpotrivă, pentru a

ajunge la soluțiile pronunțate a fost necesară examinarea și evaluarea

acestora. Este adevărat că înscrisurile depuse de recurentă nu au fost

menționate expres în considerentele hotărârilor, dar aceasta nu echivalează cu

omisiunea examinării lor care, în opinia recurentei, ar fi trebuit să conducă

numai la soluția admiterii cererii sale. Instanțele au argumentat temeinic

soluțiile pe care le-au pronunțat.

Nefondată este și critica în sensul

că titulara mărcii este SC A. SRL și nu SC A.S. SA. Societatea a avut inițial

denumirea și forma de organizare ce apare în certificatul de înregistrare dar,

ulterior au fost operate modificările pe care le-a suferit în denumire și formă

de organizare, inclusiv la O.S.I.M. care a emis decizia din 10 iulie 2002, modificarea

fiind publicată în BOPI, secțiunea mărci nr. 7 /2002. De altfel, chestiunea a

fost menționată în sentința instanței de fond, iar recurenta nu a invocat-o în

apel, astfel că nu o poate invoca în recurs.

În ce privește necompetența

materială a secțiilor civile ale Tribunalului București, și, respectiv, a

Curții de Apel București de a judeca litigiul, care are o natură comercială,

critica este nefondată.

Este adevărat că părțile în cauză

sunt societăți comerciale, iar marca este un element al fondului de comerț,

ceea ce face operantă prezumția de comercialitate recunoscută de art. 4 C. civ.

Dar la acest moment, având în vedere

că prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară s-au creat în cadrul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 19 alin. (2), precum și în

cadrul Curții de Apel București, conform art. 35 alin. (2), secții civile cu

competență în materia proprietății intelectuale, ceea ce este posibil și în

cadrul Tribunalului București și cum dreptul de marcă este un drept de proprietate

intelectuală, solicitarea recurentei de a trimite cauza spre soluționare

secțiilor comerciale ale instanțelor inferioare ierarhic apare ca lipsită de

fundament.

În acest context se va respinge și

excepția necompetenței materiale invocate în cauză.

Pentru toate considerentele ce

preced, recursul reclamantei reconvenționale va fi respins ca nefondat [art.

312 alin. (1) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta-reconvențională SC V.U. SRL prin administrator judiciar SC C. SRL,

împotriva deciziei nr. 704/A din 23 iunie 2004 a Curții de Apel București,

secția a VII-a civilă și litigii de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2006.