ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2522/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond

după casare, prin sentința civilă nr. 2013 din 30 noiembrie 2005, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC M.T. SRL, a anulat pct. nr. 2 din dispozitivul

deciziei nr. 408 din 17 iulie 2002, emisă de Ministerul Finanțelor Publice,

privind obligarea reclamantei la plata sumei de 54.794.848 lei, reprezentând

majorări de întârziere și a anulat procesul-verbal de control nr. 981 din 20

mai 2002.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut, în esență, că reclamanta nu a procedat la

recalcularea impozitului

pe profit, datorat pentru contractul de leasing

nr. Mal 040 din 15

iunie 1999 și nici nu a înregistrat în luna februarie

2002, în contul contabil „602”, diferențe de rectificare/stornare de cheltuieli

aferente acestui contract de leasing, așa cum au arătat autoritățile fiscale în

actele administrative contestate.

Considerentele reținute de

instanță au rezultat din balanța contabilă întocmită de reclamantă la 28

februarie 2002 și din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză,

potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform celor stabilite prin decizia

nr. 353 din 25 ianuarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs, pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului său,

recurenta-pârâtă Garda Financiară - Comisariatul General a arătat că sentința

atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (5), în

sensul că instanța de fond nu a menționat motivele de fapt și de drept care

i-au format convingerea și nu s-a pronunțat asupra unor dovezi hotărâtoare,

situație care face imposibilă exercitarea controlului judiciar.

De asemenea,

recurenta-pârâtă a arătat că sentința a fost pronunțată cu aplicarea și

interpretarea greșită a legii și a probelor administrate în cauză.

În acest sens,

recurenta-pârâtă a arătat că în faza procedurii administrative prevăzute de O.U.G.

13/2001, intimata-reclamantă nu a invocat argumente de fond privind

nelegalitatea stabilirii majorărilor de întârziere în sumă de 54.794.848 lei,

singurul motiv de anulare a procesului-verbal de control fiind încălcarea art. 19

alin. (2) din O.G. nr. 70/1997, de către organul de control. Susținerile făcute

pentru prima dată în fața primei instanțe nu puteau fi luate în considerare, întrucât

legalitatea deciziei de respingere a contestației se analizează numai în

funcție de motivele și argumentele prezentate în baza procedurii administrative

prealabile.

În fapt, a arătat

recurenta-pârâtă, intimata-reclamată a înregistrat eronat pe cheltuieli

deductibile la calculul profitului impozabil, contravaloarea ratelor de leasing

aferente contractului nr. MAL nr. 040 din 15 iunie 1999, considerându-l leasing

operațional, iar în luna februarie 2002 a procedat la recalcularea impozitului pe profit, prin reconsiderarea contractului ca fiind de leasing financiar.

Pentru suma de 29.509.478

lei, rezultată în plus ca urmare a recalculării impozitului pe profit în luna

februarie 2002, intimata-reclamantă a depus la organul fiscal teritorial,

cererea de compensare cu T.V.A. de rambursat nr. 1080 din 30 aprilie 2002, iar

majorările de întârziere, în sumă de 54.794.848 lei, au fost calculate pentru

perioada în care impozitul pe profit a fost diminuat.

Recurenta-pârâtă a mai

arătat că instanța trebuia să înlăture concluziile raportului de expertiză

contabilă, întrucât expertul a avut în vedere date consemnate în evidența

financiar-contabilă după data încheierii procesului-verbal de control din 20

mai 2002, ceea ce duce la concluzia că la data efectuării controlului, evidența

financiar-contabilă nu era întocmită la zi.

În ceea ce privește

constatarea instanței, că procesul-verbal de control a fost încheiat cu

încălcarea art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 70/1997, în sensul că perioada în

care s-a derulat contractul de leasing, a mai fost verificată de Administrația

Finanțelor Publice a sectorului 3, recurenta-pârâtă a arătat că este eronată,

întrucât controlul Gărzii Financiare a vizat o altă perioadă de timp, decât cea

consemnată în actul de control al organului fiscal teritorial, și anume, dacă

în luna februarie 2002 a fost calculat corect impozitul pe profit.

În drept, acest recurs a

fost întemeiat pe prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea recursului pe

care l-a formulat, recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a

invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în temeiul

prevederilor O.G. nr. 51/1997, republicată, privind operațiunile de leasing și

societățile de leasing, aprobată prin Legea nr. 90/1999 și ale Ordinului Ministerului

Finanțelor nr. 686/1999, pentru aprobarea Normelor privind înregistrările

operațiunilor de leasing, în cazul leasingului financiar, astfel cum a fost

calificat contractul nr. MAL 040/1999, reprezintă cheltuieli deductibile la

stabilirea impozitului pe profit, doar cota de amortizare calculată conform

prevederilor legale și dobânda aferentă derulării contractului de leasing.

Pe de altă parte,

recurenta-pârâtă a arătat că în speță nu sunt incidente prevederile art. 19 alin.

(2) din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, pentru că

intimata-reclamantă nu a adus nici un argument din care să rezulte că impozitul

pe profit aferent lunii februarie 2002 a fost verificat anterior, iar alte motive de nelegalitate nu au fost invocate în contestație, conform art. 3 alin.

(1) lit. c) din O.U.G. 13/2001.

Examinând cauza, în raport cu

motivele de recurs invocate și cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama de înscrisurile depuse la dosarul de fond și de

prevederile legale aplicabile în cauză, Curtea constată că recursurile nu sunt

fondate.

Sentința atacată cuprinde

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

cele pentru care s-au înlăturat argumentele pârâtelor, conform art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ.

Judecătorul nu este obligat

să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient

ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod

implicit, prin raționamente logice.

În consecință, Curtea

constată neîntemeiată critica vizând nemotivarea sentinței, încadrată în

prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cuprinsă în recursul Gărzii

Financiare - Comisariatul General.

Potrivit art. 315 alin. (1)

C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Obiectivele expertizei

contabile efectuate în cauză au fost stabilite conform indicațiilor cuprinse în

decizia de casare nr. 353 din 25 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, iar la soluționarea cauzei a

fost avut în vedere și răspunsul la obiecțiunile formulate de intimata-pârâtă

Garda Financiară Centrală.

În procesul-verbal nr. 991

încheiat la data de 20 mai 2002, organul de control a reținut că în luna

februarie 2002, societatea reclamantă a reconsiderat contractul de leasing nr. MAL

040, procedând la recalcularea impozitului pe profit, dar această afirmație,

reluată și în cererile de recurs, nu este susținută de nici unul dintre

înscrisurile depuse la dosar și este infirmată de concluziile raportului de

expertiză contabilă întocmit pe baza verificării documentelor și evidențelor de

specialitate, conform art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au făcut

referire la o cerere de compensare a impozitului pe profit stabilit în plus cu

T.V.A. de rambursat (cererea nr. 1080 din 30 aprilie 2002), dar nu au depus

această cerere la dosar, pentru a se verifica dacă există vreo legătură între

suma pentru care s-ar fi solicitat compensarea și pretinsa sumă stabilită în

plus cu titlu de impozit pe profit în urma unei reconsiderări a contractului de

leasing nr. MAL 040 din 15 iunie 1999, reconsiderare care s-ar fi făcut din

inițiativa intimatei-reclamante și care ar fi putut fi interpretată drept o împrejurare

nouă care să justifice controlul.

Potrivit art. 19 alin. (1)

din O.G. nr. 70/1997, aprobată prin Legea 64/1999, privind controlul fiscal, în

vigoare în perioada supusă analizei, controlul fiscal se efectua o singură

dată, pentru fiecare impozit și pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

Alin. (2) al aceluiași

articol prevedea, prin excepție de la alin. (1), că reverificarea unei anumite

perioade era permisă dacă de la data încheierii controlului fiscal și până la

împlinirea termenului de prescripție apăreau date suplimentare, necunoscute

organului de control fiscal la data efectuării controlului, de natură să

influențeze sau să modifice rezultatele acestuia.

În procesul-verbal nr. 991

din 20 mai 2002 se prevede expres că obiectivul controlului îl constituie

verificarea derulării, evidențierii și înregistrării în contabilitate a

contractelor de leasing nr. AFIVPRO/112/1998 și MAL nr. 040 din 15 iunie 1999

și nicidecum verificarea impozitului pe profit pe luna februarie 2002, așa cum

se susține în cererile de recurs, majorările de întârziere fiind calculate

pentru perioada derulării contractului.

Modul de calcul al

impozitului pe profit și legalitatea înregistrărilor efectuate în contabilitate

cu privire la contractul de leasing în discuție mai fuseseră, însă, verificate,

prin procesele-verbale depuse la dosarul de fond, astfel încât organul de

control fiscal nu mai putea proceda, din oficiu, la recalificarea naturii

contractului de leasing.

În aceste condiții, instanța

de fond a reținut în mod corect încălcarea prevederilor art. 19 din O.G. nr. 70/1997,

întrucât nu s-a făcut dovada existenței unor date suplimentare pentru perioada

deja controlată.

Susținerile reclamantei,

privind inexistența unei recalculări a impozitului pe profit în luna februarie

2002, ca efect al reconsiderării contractului de leasing nr. MAL nr. 040 din 15

iunie 1999, nu sunt motive noi de nelegalitate cu privire la actele

administrativ-fiscale, neinvocate în contestația administrativă, ci argumente

în sprijinul ideii că procesul-verbal de control atacat a fost întocmit fără să

existe date suplimentare ulterioare controalelor deja efectuate, în sensul art.

19 alin. (2) din O.G. nr. 70/1997.

În raport cu aceste

considerente, Curtea constată că sentința instanței de fond a fost pronunțată

cu interpretarea corectă a probelor administrative în cauză și cu aplicarea

corespunzătoare a prevederilor legale invocate, neexistând motive de modificare

sau casare a hotărârii, conform art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât recursurile vor fi respinse ca nefondate, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Garda Financiară - Comisariatul General și Ministerul Finanțelor Publice

- Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 2013

din 30 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2006.