ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9040/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 523 din 25 mai 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția tardivității acțiunii și s-a respins acțiunea promovată de reclamanții C.F. și C.P.P. împotriva pârâților Primarul General al Municipiului București, Primăria Municipiului București, B.A., F.N., F.M., B.M. și B.P., drept tardiv introdusă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, că date fiind solicitările cuprinse în cererea de chemare în judecată, motivele de fapt și de drept invocate, precum și finalitatea urmărită de către reclamanți, acțiunea lor reprezintă o contestație îndreptată împotriva dispoziției nr. 1179 din 16 iulie 2003 a Primarului General, contestație care, conform art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, trebuia introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării dispoziției.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, contestația este singura cale pe care persoana, ce s-a adresat cu o notificare unității deținătoare, o are la dispoziție, nefiind posibilă atacarea dispoziției ori deciziei emisă într-o astfel de procedură, pe calea acțiunii în anulare, de drept comun. Cum comunicarea dispoziției contestată către reclamanți a avut loc la 25 septembrie 2003, ei înșiși recunoscând acest aspect, introducerea acțiunii la 29 martie 2003, este tardivă. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții C.F. și C.P.P., susținând că, în mod greșit instanța de fond, a calificat cererea lor ca reprezentând o contestație împotriva dispoziției emisă de Primarul General, privind restituirea în natură a imobilului ce a aparținut autorului lor comun.

În dezvoltarea motivelor de apel, au arătat că, în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu este prevăzută vreo cale de atac pe care persoanele îndreptățite să o aibă la dispoziție, în cazul în care ar fi nemulțumite de conținutul dispoziției. Calificând greșit cererea de chemare în judecată, instanța a omis să se pronunțe asupra capetelor de cerere privitoare la nevalabilitatea titlului statului și asupra obligării pârâților la restituirea în natură a imobilului situat în sector 1. În opinia apelanților, prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 se aplică strict ipotezei reglementate de textul legal, adică atunci când prin dispoziție se face o ofertă de restituire prin echivalent persoanei îndreptățite, ceea ce nu este cazul în speță.

La data de 29 octombrie 2004, apelanta C.F. a decedat, lăsându-l ca unic moștenitor pe apelantul C.P.P., acesta continuând litigiul în nume propriu și în calitate de succesor în drepturi al apelantei-reclamante. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 268/A din 17 februarie 2005, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.P.P., împotriva sentinței nr. 523 din 25 mai 2004 pronunțată de Tribunalul Bcurești, secția a IV-a civilă, cu motivarea că persoana nemulțumită de modul de apreciere al organului administrativ, are deschisă calea contestației, în condițiile art. 23 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă textul art. 24 din Legea nr. 10/2001, se referă doar la ipoteza în care persoanei îndreptățite i s-a făcut în mod total sau parțial o ofertă de restituire prin echivalent pe care a refuzat-o (ipoteză care corespunde, de altfel, situației în care se află reclamanta C.F.), pentru identitate de rațiune trebuie acceptat că aceeași cale procedurală o are la dispoziție și persoana căreia pentru varii motive, i s-a respins cererea de acordare a oricărei forme de măsuri reparatorii. Calea acțiunii de drept comun de a contesta o dispoziție sau decizie emisă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, o au doar terții vătămați în drepturile lor prin aceste acte, nu și persoanele pe care acestea le vizează.

A mai reținut instanța de apel, că în cauză, nu poate fi vorba de cereri distincte, cu o individualitate proprie și un regim juridic diferit de cel al căii contestației reglementat de Legea nr. 10/2001, ci de solicitări proprii acestei căi, supuse acelorași exigențe. Împotriva acestei decizii, reclamantul C.P.P. a declarat recurs invocând cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând în esență următoarele: În mod greșit ambele instanțe au calificat cerere de chemare în judecată ca fiind o contestație împotriva dispoziției primarului privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Dezvoltând acest motiv, recurentul-reclamant a arătat că, în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu este menționată vreo cale de atac pe care ar avea-o la îndemână persoanele nemulțumite de conținutul dispoziției de punere în posesie sau persoanele cărora le este respinsă cererea de restituire; concluzia care se impune este aceea că, în asemenea cazuri sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun. Analizând cererea de chemare în judecată ca fiind o contestație împotriva dispoziției de restituire, instanța de fond a apreciat greșit că, celelalte capete de cerere privind nevalabilitatea titlului statului și obligarea pârâților la restituirea imobilului în litigiu, ar fi accesorii ale capătului de cerere principal, respectiv constatarea nulității absolute a dispoziției primarului.

Că însăși formularea distinctă a acestor capete de cerere exclude posibilitatea calificării cererii de chemare în judecată, ca fiind o contestație. A mai susținut că, art. 24 din Legea nr. 10/2001, vizează situația în care prin decizie se face persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului. Or, din conținutul dispoziției a cărei nulitate a solicitat instanței să o constate, nu se face vorbire despre o ofertă de restituire prin echivalent. În acest caz, au înțeles să solicite instanței să constate nulitatea dispoziției, invocând drept cauză de nulitate fraudarea dispozițiilor legii de restituire. În lipsa vreunui termen expres prevăzut de Legea nr. 10/2001, se înțelege că sunt aplicabile dispozițiile art. 2 ale Decretului nr. 167/1958, nulitatea unui act (dispoziția de restituire) putând fi invocată oricând pe cale de acțiune sau pe cale de excepție.

Recurentul-reclamant a mai susținut, că instanța de apel nu a făcut o interpretare sistematică a Legii nr. 10/2001, căci rezultatul unei asemenea interpretări nu ar fi putut fi decât unul singur și anume că Legea nr. 10/2001, are caracter derogatoriu de la dreptul comun, deci un caracter de excepție. Practic, instanța a „adăugat la lege” atunci când a conchis că are la dispoziție exclusiv calea procedurală a contestației împotriva dispoziției primarului, în condițiile în care Legea nr. 10/2001, nu prevede vreo cale de atac. Recursul nu este întemeiat pentru considerentele ce succed: Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a prevăzut o procedură judiciară derogatorie sub anumite aspecte de la procedurile judiciare comune, printre care aceea de contestare a deciziilor ori dispozițiilor emise de unitățile deținătoare.

Obiectul acțiunii l-a constituit conform precizărilor scrise ale reclamantului din cererea introductivă: constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 1179 din 16 iulie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București; constatarea că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu și restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului.

Este adevărat că acțiunea are două capete de cerere distincte, însă nu se poate susține că acestea ar putea constitui un petit principal al acțiunii și pe acest considerent ar determina competența materială a instanțelor de drept comun, câtă vreme scopul și finalitatea acțiunii au vizat restituirea în natură a imobilului, consecința anulării dispoziției nr. 1179 din 16 iulie 2003. În raport de modul de formulare a acțiunii și de finalitatea urmărită de recurent, ambele instanțe în mod corect au calificat juridic acțiunea ca fiind o contestație împotriva dispoziției nr. 1179 din 16 iulie 2003, emisă de Primarul General al Municipiului București, fiind incidente dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001.

Din conținutul dispoziției nr. 1179 din 16 iulie 2003 rezultă că s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea reclamantei C.F., a imobilului situat în București, format din teren în suprafață de 264,97 mp, precum și construcțiile edificate pe teren (mai puțin apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995). A fost respinsă notificarea formulată de recurentul-reclamant, pentru lipsa calității de persoană îndreptățită la restituire. Potrivit art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă până la 4 aprilie 2005, persoana care se pretinde îndreptățită poate ataca în justiție decizia în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia. Potrivit alin. următor al aceluiași text, competența de soluționare revine secției civile în a cărei circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare.

În raport cu aceste dispoziții, corect interpretate și aplicate de cele două instanțe, critica recurentului că în legea specială nu este menționată vreo cale de atac și că instanța a „adăugat la lege” este nefondată și neargumentată științific. Alta ar fi fost concluzia dacă recurentul ar fi investit instanța cu o acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Pentru aceste considerente, recursul declarat de către recurentul C.P.P. este nefondat și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.P.P. împotriva deciziei nr. 268/A din 17 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, pentru minori și familie. Obligă pe recurentul C.P.P. să plătească intimatei B.A. suma de 500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2006.