AFFAIRE SC MAGNA HOLDING SRL c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

13.07.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Non-violation de l'art. 6-1;Non-violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE SC MAGNA HOLDING SRL c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

ROMÂNIA (solicitarea nr. 10055/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 iulie 2006 DEFINIF 13/10/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza SC Magna Holding SRL c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președinte, Hedigan Biersan Zagrebelsky Gyulumyan David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 22 iunie 2006, Rend la l La originea cauzei se află o cale de atac (n 10055/03) îndreptată împotriva României de către SC Magna Holding SRL ( La 5 ianuarie 2004, Curtea (secțiunea a doua) a decis să comunice cererea guvernului. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni reformulate [art. 52 alineatul (1) ], care are sediul social în Ployești, reprezentată de domnul Adrian Șuliacov, asociat unic. Prin hotărârea din 27 iulie 2001, tribunalul departamental din Prahova a dat dreptul la acțiunea recurentei și a condamnat societatea M. ( reclamantă. De asemenea, instanța a ordonat debitoarei să plătească, în cazul refuzului de a semna contractul, o penalitate de 50 000 000 de lei românești (ROL) pe zi de întârziere de la data la care hotărârea ar deveni definitivă, până la semnarea contractului. În cele din urmă, instanța a condamnat societatea să plătească reclamantei cheltuielile de judecată. Această hotărâre a fost confirmată, pe baza recursului societății, printr-o hotărâre definitivă a instanței de apel din 23 octombrie 2001 a Plyguesti, debitoarea a fost, de asemenea, obligată să plătească reclamantei cheltuielile de judecată. La o dată nespecificată, hotărârea din 27 iulie 2001 a fost prevăzută cu formula executorie. Ca urmare a hotărârii din 27 iulie 2001 și după evaluarea proprietății de către societatea debitoare, aceasta și recurenta au inițiat negocieri pentru contractul de vânzare a imobilului. Societatea a făcut o propunere de vânzare la 4 februarie 2002, respinsă de către reclamantă pe motiv că oferta nu a respectat condițiile hotărârii în cauză în ceea ce privește prețul proprietății. La 15 februarie 2002, o nouă întâlnire între cele două părți nu a condus la semnarea contractului, deoarece reprezentanții societății nu aveau dreptul să negocieze prețul. februarie 2002 până la sfârșitul lunii februarie 2002. La 27 februarie 2002, reclamanta a trimis societății propunerea sa de preț. 10. Cu toate acestea, la 8 martie 2002, societatea a informat reclamanta că aceasta a fost deja conformă cu hotărârea din 27 iulie 2002. Ca răspuns, prin scrisorile din 11 martie și 11 aprilie 2002, reclamanta a informat societatea că era încă disponibilă pentru negocierea cu privire la condițiile contractului, în conformitate cu hotărârea din 27 iulie 2001 și că aceasta ar renunța, de îndată ce contractul va fi semnat, la cererile sale de plată a penalității cu titlu cominatoriu. Cerere în vederea executării forțate a hotărârii din 27 iulie 2001 11. Considerând că hotărârea din 27 iulie 2001 rămânea neexecutată în ceea ce privește obligația de a semna contractul de vânzare, recurenta a solicitat, prin intermediul grefierului justiției, plata cheltuielilor de judecată și a unei sume de 13 000 000 000 ROL care reprezintă plata penalității cu titlu cominatoriu, prin confiscarea conturilor debitoarei. Dreptul la plata penalității cu titlu cominatoriu 12. Tribunalul de Primă Instană din Ployești a acceptat cererea recurentei și a dispus confiscarea conturilor societății printr-o hotărâre din 11 aprilie 2002; aceasta a făcut apel la această hotărâre. În fața instanței judecătorești, recurenta își menține cererile, astfel cum au fost formulate în fața Tribunalului de Primă Instanță, reamintind în același timp că, la mai mult de cinci luni după ce a devenit definitivă, hotărârea din 27 iulie 2001 nu a fost încă executată. La 18 iunie 2002, tribunalul departamental din Prahova a dat dreptul la recursul societății și a infirmat hotărârea din 11 aprilie 2002. El a amintit că obligația constituie o sancțiune civilă și a fost atât un mijloc de a obliga debitorul să își îndeplinească obligația, cât și un mijloc de a asigura executarea acestei obligații. Cu toate acestea, se consideră că o decizie prin care se impune plata penalității cu titlu cominatoriu, fie, în speță, hotărârea din 27 iulie 2001 nu constituia un titlu valabil pentru plata prejudiciilor dobânzi, în măsura în care, în conformitate cu legea română, obligația de a se pronunța era temporară; prin urmare, aceasta nu era susceptibilă de a fi executată în absența unei noi hotărâri judecătorești prin care obligația de plată ar fi transformată în daune dobânzi compensatorii, care corespund prejudiciului suferit efectiv de creditor ca urmare a executării tardive sau a neexecutării obligației inițiale. Instanța rețin, de asemenea, că executorul justiției nu era competent să calculeze cuantumul astreintei numai pe baza hotărârii din 27 iulie 2001 și că, prin urmare, art. 371 2 din Codul de procedură civilă n a fost aplicabil în cazul de față 14. Această soluție a fost confirmată, la 20 septembrie 2002, printr-o hotărâre definitivă a instanței de apel din Plyguești. În plus, instanța reține că, în fața refuzului societății de a executa sentința din 27 iulie 2001, reclamanta putea forma o nouă acțiune pentru a transforma obligația de a semna contractul de vânzare într-o obligație de a plăti daune. dobânzi compensatorii, astfel cum se prevede în Codul de procedură civilă. 15. Curtea a constatat ulterior că societatea plătise recurentei cheltuielile de judecată prevăzute de hotărârea din 27 iulie 2001. Contestație pentru executarea forțată 16. În paralel, societatea introducea o acțiune în soluționare a executării forțate de instanță la 11 aprilie 2002. 17. Prin hotărârea din 27 mai 2002, Tribunalul de Primă Instană din Ployești a apărut în urma executării forțate a hotărârii din 27 iulie 2001 Apoi, la 17 decembrie 2002, instanța a acceptat această contestație, pe baza acelorași argumente ca și instanțele judecătorești care se pronunță asupra cererii de plată a penalității cu titlu cominatoriu, precum și asupra faptului că confiscarea conturilor societății fusese anulată prin hotărârea definitivă din 20 septembrie 2002. Dezvoltări ulterioare 18. La o dată nespecificată, proprietatea în cauză a fost transferată în patrimoniul societății C.G.C. 19. Din elementele dosarului reiese că hotărârea din 27 iulie 2001 rămâne neexecutată până în prezent în ceea ce privește obligația de a semna contractul de vânzare. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 20. Reglementarea internă relevantă, și anume extrase din codurile civile și de procedură civilă și din Legea nr. 188/2000 privind aprozii de justiție, este descrisă în Decizia Roman și Hogea România 62959/00, 31 august 2004). iulie 2001, în ceea ce privește semnarea contractului de vânzare, precum și refuzul tribunalelor de a autoriza executarea forțată a hotărârii i-a împiedicat dreptul de a avea acces la o instanță care ar judeca în mod echitabil cauza sa, astfel cum se prevede la art. 6 1 din convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 22. Guvernul consideră că reclamanta ar fi trebuit să utilizeze mijloace indirecte pentru a obliga debitoarea să își îndeplinească obligația, în special acțiunea în condamnare a debitoarei la plata în termen de trei ani calendaristici, în măsura în care nu există mijloace de executare forțată a unei obligații precum cea în speță, care necesită intervenția personală a debitorului. 23. Recurenta și-a exprimat dezacordul cu privire la această excepție și susține că a utilizat deja cu succes un alt mijloc indirect, mult mai obligatoriu, împotriva debitoarei, și anume arest cu titlu cominatoriu. 24. Curtea amintește că o excepție similară a guvernului a fost respinsă în cauza Roman și Hogea Mai sus menționat. Ea nu vede nici un motiv pentru a se asigura că, în speță, a ajuns la concluzia la care a ajuns în cauza respectivă. Prin urmare, excepția guvernului nu poate fi reținută. 25. Curtea constată că nu există un motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 26. Guvernul reamintește că executarea unei obligații care necesită intervenția personală a debitorului, așa cum este cazul în speță, nu impune autorităților decât obligația de a crea și de a pune la dispoziția creditorului un sistem judiciar care să permită acordarea de asistență în executarea creanței sale. În cazul în care creditorul apelează la forța publică pentru a obține executarea, autoritățile trebuie să aibă un comportament diligent, luând toate măsurile pe care le poate impune în mod rezonabil. Cu toate acestea, procesul civil fiind reglementat de principiul disponibilității, nu există obligația de a executa ex officio Hotărârea pronunțată în speță. Prin urmare, obligațiile pozitive care decurg din art. 8 din convenție nu se transpun în raport cu art. 6 din convenție. Reamintind că reclamanta ar avea posibilitatea de a utiliza alte mijloace pentru a obliga debitoarea să execute, guvernul consideră că acesta și-a îndeplinit pe deplin obligațiile sub aspectul articolului 6 din convenție. 27. Interese compensatorii în temeiul articolului 1075 din Codul civil. Instanțele interne au sugerat, de asemenea, o astfel de soluție. 28. În plus, guvernul consideră că a fost legal reclamantă de slâmnă pentru a obține lichidarea obligativității prin transformarea acesteia în daune-interese compensatorii, ținând cont de prejudiciul suferit efectiv ca urmare a neexecutării obligației inițiale. 29. recurenta contestă argumentele guvernului. Aceasta reamintește că, prin deciziile lor ulterioare hotărârii din 27 iulie În 2001, instanțele interne au făcut imposibilă executarea hotărârii. Prin privarea recurentei de cel mai obligatoriu motiv pentru a convinge debitorul să își îndeplinească obligația de a executa obligația, și anume plata penalității cu titlu cominatoriu, tribunalele sunt obligate să opteze pentru executarea prin echivalență, deși aceasta nu a fost niciodată dorită. 30. Curtea reamintește că executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din mai multe cauze, în sensul articolului 6 din Convenție ( Hornsby Grecia , Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., p. 510-511, § 40 și Imobiliar Saffi c. Italia [GC], n 22774/93, § 63 CEDH 1999-V). 31. Cu toate acestea, dreptul de acces la o instanță nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe (Sangier c. Franța, n 50342/99, § 39, 27 mai 2003).În cazul în care autoritățile au obligația de a acționa în executarea unei hotărâri judecătorești și nu omit să o facă, această inerție implică răspunderea pentru statul de pe teren a articolului 6 1 din Convenție (Scollo Italia, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A n 315-C, p. 55, § 44). 32. În orice caz, Curtea nu este chemată să examineze abstracto în cazul în care ordinea juridică internă a statului este capabilă să garanteze executarea hotărârilor pronunțate de instanțe. Într-adevăr, fiecare stat contractant trebuie să aibă un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor sale pozitive. Curtea are doar sarcina de a examina dacă, în speță, măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente (Ruianu România, n 34467/97, § 66, 17 iunie 2003). 33. În cazul în speță, Curtea constată că hotărârea din 27 iulie 2001 obliga societatea să negocieze și apoi să încheie un contract cu recurenta, care nu a fost încă semnat. Cu toate acestea, Curtea consideră, împreună cu guvernul, că, în ceea ce privește o obligație care impune intervenia personală a debitorului, societăii private, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . dispoziții din legislația națională și să apeleze, dacă este cazul, la forța publică pentru a participa la execuție (Ciprofloxacina Republica Cehă (dec.), nr. 33273/03, 22 martie 2005). 34. Curtea nu poate accepta argumentul recurentei potrivit căruia instanțele interne nu au posibilitatea de a obține plata penalității cu titlu cominatoriu, cel mai eficient mod de a forța debitoarea să își îndeplinească obligația. În primul rând, aceasta consideră că, în lumina principiilor care decurg din cauza Ruianu Mai sus, nu este de competența sa să se pronunțe asupra faptului dacă obligația era, într-adevăr, cea mai eficientă modalitate de a utiliza în acest caz. Pentru a verifica respectarea garanțiilor prevăzute în art. 1 în speță, aceasta trebuie să se dedice examinării tuturor mijloacelor puse la dispoziția creditorului de către statul membru (punctul 32 de mai sus). În orice caz, Comisia constată că, departe de a fi privat reclamanta de la plata penalității cu titlu cominatoriu, tribunalele nu au făcut acest lucru: să informeze reclamanta cu privire la procedura care trebuie urmată pentru a obține plata sa. Or, Curtea nu are ca sarcină să se substituie instanțelor naționale în aprecierea și interpretarea legislației interne și a faptelor cauzei ( Brualla Gómez Torre Spania) , Hotărârea din 19 decembrie 1997, Rec., 1997 VIII, p. 2955, § 31 și Hotărârea García Ruiz Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999 I. 35. În plus, pe lângă faptul că au indicat procedura care trebuie urmată pentru conversia penalității cu titlu cominatoriu în despăgubiri, instanțele interne au informat, de asemenea, reclamanta cu privire la posibilitatea de a solicita în justiție transformarea obligației de a semna contractul într-o obligație de plată a unei despăgubiri în fața refuzului debitorului de s mail. Or, dacă nu se poate considera că un astfel de consiliu este o imposibilitate obiectivă de executare a hotărârii din 27 iulie 2001 (a se vedea mutatis mutandis Sabin Popescu c. România, nr 48102/99, § 72, 2 martie 2004), nu este mai puțin adevărat că, având în vedere caracterul inteligent al obligației de a semna contractul, refuzul vădit al debitoarei de s Astfel, Curtea consideră că, în circumstanțele concrete din speță, statul, prin intermediul instanțelor interne, a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea hotărârii favorabile recurentei, în special în măsura în care aceste instanțe au indicat căile care trebuie urmate de recurentă, atât pentru a obliga debitorul, cât și pentru a transforma obligația inițială într-o obligație de plată a daunelor-interese. 37. Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că autoritățile nu și-au încălcat nici obligația de a asigura un acces efectiv la instanță și nici obligația de a judeca în mod echitabil cauza reclamantei, după cum dorește art. 1 din PROTOCOLUL nr. 38. Recurenta denunță o încălcare a dreptului său de proprietate din cauza refuzului autorităților de a participa la demersurile sale pentru a obliga societatea să semneze contractul de vânzare în conformitate cu hotărârea din 27 iulie 2001. Aceasta se referă la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional (...) 39. Guvernul contestă această teză, considerând că hotărârea definitivă pronunțată în speță nu constituie un bun În sensul articolului 1 menționat anterior, nici în raport cu obligația principală, nici în raport cu plata astrei. S 1 de a dobândi proprietatea în cauză. În cele din urmă, el susține că reclamanta nu a avut nici o speranță legitimă de a fi achitată cu titlu cominatoriu, hotărârea din 27 iulie 2001 nu constituia în favoarea sa o creanță certă, lichidă și exigibilă. 40. În speță, recurenta contestă poziția guvernului, Õ că nu este vorba despre un bun viitor și că creanța sa pentru plata penalității cu titlu cominatoriu este sigură, lichidă și exigibilă. 41. Curtea arată că acest aspect este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 42. Cu privire la fondul plângerii, Curtea amintește că, în ceea ce privește clădirea Õ, aceasta a constatat deja că hotărârea din 27 iulie 2001 care a condamnat societatea să semneze un contract de vânzare cu reclamanta a rămas neexecutat. Or, în temeiul acestei hotărâri, recurenta ar trebui să obțină proprietatea asupra imobilului. Prin urmare, în speță, există o valoare patrimonială în temeiul căreia reclamanta putea pretinde că are speranță legitimă de a obține dreptul de proprietate asupra imobilului. un bun a se vedea art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea, printre altele, Kopecky c. Slovacia [GC], nr 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004 și Jasiuniene c. Lituania , nr 4550/98, § 44, 6 martie 2003). Cu toate acestea, Curtea reamintește că este vorba despre un litigiu patrimonial între persoane private care nu, în principiu, În orice caz, din motive similare celor expuse cu privire la declarația de încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, Curtea consideră, având în vedere cele menționate anterior, că nu se poate concluziona că încălcarea drepturilor garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 43 este o încălcare a dreptului comunitar. În plus, în ceea ce privește plata penalității cu titlu cominatoriu, Curtea constată că reclamanta nu poate pretinde că are un bun, având în vedere în special caracterul provizoriu al penalității cu titlu cominatoriu, astfel cum a fost constatat de instanțele interne (punctul 13 de mai sus). 44. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. Detașează cererea admisibilă A se vedea hotărârea nr. n a fost încălcată la art. 6 alineatul (1) din Convenție A se vedea nota de subsol 3 din Protocolul nr. în limba franceză, iar apoi comunicat în scris la 13 iulie 2006 în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președinte