ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3367/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2297 din 17

octombrie 2003, Tribunalul Călărași a admis contestația formulată de

contestatorul C.H. A menținut decizia nr. 4 emisă la 1 octombrie 2002 de

SC A. Fundeni SA și a constatat că

pentru bunurile imobile nerestituite contestatorul are dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești în sumă de

6.669.454.500 lei, ce urmează a fi plătite de deținătoarea imobilului SC A.

Fundeni SA

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 4 din 1 octombrie 2002, fiind

recunoscut dreptul contestatorului asupra imobilelor, s-au restituit în natură

următoarele bunuri: o clădire din cărămidă în suprafață de 111,28 mp; o clădire

din cărămidă acoperită cu plăci de azbociment în suprafața de 421,51 mp; o

clădire din cărămidă în suprafață de 318,7 mp; o construcție din beton în

suprafață de 33,95 mp și o altă construcție din beton în suprafață de 11,45 mp.

Bunurile restituite sunt doar o

parte din bunurile preluate abuziv, iar o dată cu retrocedarea lor

contestatorului i-au fost lăsate în custodie și o serie de alte bunuri imobile,

pe care acesta nu înțelege să le primească în contul bunurilor naționalizate.

Custodia este limitată pe termen de un an, fără să se facă o ofertă pentru

compensarea cu alte bunuri, în sensul art. 9 pct. 2 din lege, iar din

conținutul expertizei efectuate în cauză rezultă că la data de 26 martie 1945

de la autorii contestatorului au fost preluate bunuri în valoare de

7.216.204.110 lei. Valoarea construcțiilor restituite prin decizia nr. 4/2002

este de 546.749.610 lei.

La stabilirea valorii s-a avut în

vedere să nu fie încălcat principiul consacrat de art. 9 pct. 1 din Legea nr.

10/2001, în sensul că imobilele se restituie în starea în care se aflau la data

cererii de restituire, însă pentru cele demolate parțial sau total trebuie să

se ia în considerare valoarea inițială, cu aplicarea coeficientului de uzură.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 582 din 7 aprilie 2004, a respins apelul declarat de SC A.

Fundeni SA împotriva sentinței tribunalului și a fost obligată apelanta să

plătească intimatului suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că proba

cu expertiză a fost încuviințată la data de 22 noiembrie 2002, expertul a fost

desemnat să efectueze lucrarea la data de 6 decembrie 2002 și tot la acest

termen a fost fixat și onorariul.

Obiectivele expertizei fiind depuse

în termen fără să fie pricinuită amânarea nejustificată a cauzei, nu sunt

aplicabile prevederile art. 170 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru nedepunerea onorariului în

termen, reclamantul nu putea fi decăzut din proba încuviințată, pentru că

nedepunerea în termen s-a datorat unor motive obiective. Suma a fost expediată

din străinătate, iar raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 27

februarie 2003, anterior termenului de judecată din 28 februarie 2003.

Se mai reține, că reclamantului nu i

s-a acordat mai mult decât a cerut, deoarece la termenul din data de 25 aprilie

2003 acesta a arătat că cere compensarea prin echivalent și nu cu alte bunuri,

împrejurare ce rezultă din cuprinsul acțiunii, precum și din concluziile puse

în ședința din 17 octombrie 2003, iar cererea apelantei pentru obligarea

reclamantului la restituirea bunurilor date în custodie sau la achitarea

contravalorii lor este o cerere nouă făcută în apel, pentru că apelanta pârâtă

la instanța de fond nu a formulat cerere reconvențională.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta SC A. Fundeni SA care, invocând art. 304 pct. 5, 6, 8, 9

C. proc. civ., în principal, susține că nu are calitate procesuală pasivă în

privința pretențiilor bănești ale reclamantului, deoarece imobilul, care a fost

expropriat, a fost preluat de aceasta după 10 ani de la preluarea lui de către

stat. Arată recurenta, că despăgubirile trebuiau cerute de la Statul Român prin

Ministerul Finanțelor care a dispus exproprierea.

În subsidiar, se formulează

următoarele critici:

- Intimatul trebuia decăzut din

proba cu expertiză, pentru că nu a fost respectat termenul pentru depunerea

obiectivelor expertizei.

- Prin decizia contestată s-a dispus

restituirea imobilelor aflate în posesia recurentei în starea în care se aflau

la momentul cererii de retrocedare. În procesul-verbal s-a consemnat predarea

în custodie și a altor imobile aflate pe terenul restituit reclamantului, care

nu fac obiectul revendicării, iar contestația privește numai predarea în

custodie a acestor bunuri. Pe parcursul procesului intimatul-reclamant a

adoptat „o atitudine contradictorie”, conform consemnărilor din încheierile de

ședință, însă obiectul acțiunii este „retrocedare” și nu „acțiune în

pretenții”.

- Notificarea prin care s-au cerut

despăgubiri bănești trebuia adresată prefecturii, iar cererea de despăgubiri

constând în diferența de valoare este inadmisibilă, dacă se are în vedere

faptul că imobilele au o vechime de 74 de ani, că după preluarea lor de către

stat recurenta a efectuat reparații și că, potrivit H.G. nr. 964/1998, durata

normală a unei construcții cu destinație de locuință este de 50 de ani.

Recursul va fi admis, pentru

următoarele considerente.

Întrucât hotărârile pronunțate în

cauză au fost atacate cu apel și recurs numai de pârâtă, iar decizia nr. 4 din

1 octombrie 2002 emisă de recurenta-pârâtă a fost menținută, legalitatea

hotărârilor atacate va fi analizată doar cu privire la soluția constatării

dreptului contestatorului la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma

despăgubirilor bănești în sumă de 6.669.454.500 lei și obligării pârâtei, ca

deținătoare a imobilului, la plata acestor despăgubiri.

Criticile formulate fac posibilă

încadrarea în prevederile art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ., iar susținerea

recurentei că în cererea privitoare la acordarea de măsuri reparatorii pentru

imobilele demolate constând în despăgubiri bănești nu are calitate procesuală

pasivă este întemeiată.

Potrivit actelor depuse la dosar,

prin decizia nr. 4 din 1 octombrie 2002, recurenta-pârâtă a retrocedat

intimatului reclamant imobilul preluat abuziv de stat, aflat în administrarea

sa, în decizie fiind menționate toate clădirile care se restituie.

Față de prevederile art. 9 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, imobilele se restituie în starea în care se află la data

cererii de restituire și libere de orice sarcini.

În sentința tribunalului, păstrată

prin decizia recurată, pronunțată numai în contradictoriu cu recurenta-pârâtă,

se reține existența dreptului contestatorului la măsuri reparatorii constând în

despăgubiri bănești pentru imobilele care au fost demolate parțial sau total și

a obligației pârâtei ca unitate deținătoare de a plăti aceste despăgubiri, care

reprezintă diferența dintre valoarea bunurilor de la momentul preluării lor de

către stat și cea de la data retrocedării, cu aplicarea coeficientului de

uzură.

Dreptul la despăgubiri pentru

imobilele demolate, la care se referă sentința tribunalului, există pentru

persoana îndreptățită, fiind stabilit de art. 10 din Legea nr. 10/2001 care, în

alin. (1), prevede că în situația imobilelor preluate abuziv și demolate total

sau parțial restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru

construcțiile rămase nedemolate, urmând să se respecte documentațiile de

urbanism legal aprobate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile

ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În privința unității obligată să

stabilească măsurile reparatorii pentru imobilele demolate total sau parțial,

pentru care se acordă numai măsuri reparatorii în echivalent, anterior

modificării prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 prevedea în art. 33 că

notificarea trebuia adresată primăriei. Și art. 32 din Legea nr. 10/2001

republicată prevede că în situația imobilelor construcții demolate, notificarea

se soluționează potrivit art. 10 sau art. 11, după caz, prin dispoziția

motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a

aflat imobilul, respectiv a primarului general al municipiului București.

Potrivit textelor citate, societatea

comercială care deține terenul și restul imobilelor nedemolate, cum este cazul

recurentei, nu are obligația să plătească contravaloarea imobilelor demolate

total sau parțial, așa cum greșit s-a hotărât prin sentința tribunalului,

păstrată prin decizia curții de apel.

Prin urmare, dreptul la despăgubiri

al intimatului-contestator pentru imobilele demolate nu putea fi stabilit decât

în contradictoriu cu autoritatea prevăzută de art. 33 din lege (art. 32 din

legea republicată).

Pentru considerentele expuse,

constatându-se că recurenta-pârâtă nu are calitate procesuală în cererea

privitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri

bănești, fără a se analiza celelalte critici, se va admite recursul, va fi

casată în tot decizia instanței de apel și în parte sentința tribunalului, se

va respinge cererea privind constatarea dreptului contestatorului la măsuri

reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești și se va înlătura

obligarea pârâtei la plata acestor despăgubiri.

Dispozițiile sentinței privitoare la

menținerea deciziei nr. 4 din 1 octombrie 2002 emisă de recurenta pârâtă vor fi

menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

SC A. Fundeni SA

Casează în tot decizia civilă nr. 582 din

7 aprilie 2004 a Curții de Apel București și în parte sentința civilă nr. 2297

din 17 octombrie 2003 a Tribunalul Călărași. Respinge cererea privind

constatarea dreptului contestatorului la măsuri reparatorii prin echivalent sub

forma despăgubirilor bănești și înlătură obligarea pârâtei la plata acestor

despăgubiri. Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2006.