ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3367/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2297 din 17 octombrie 2003, Tribunalul Călărași a admis contestația formulată de contestatorul C.H.

A menținut decizia nr. 4 emisă la 1 octombrie 2002 de SC A. Fundeni SA și a constatat că pentru bunurile imobile nerestituite contestatorul are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești în sumă de 6.669.454.500 lei, ce urmează a fi plătite de deținătoarea imobilului SC A. Fundeni SA Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 4 din 1 octombrie 2002, fiind recunoscut dreptul contestatorului asupra imobilelor, s-au restituit în natură următoarele bunuri: o clădire din cărămidă în suprafață de 111,28 mp; o clădire din cărămidă acoperită cu plăci de azbociment în suprafața de 421,51 mp; o clădire din cărămidă în suprafață de 318,7 mp; o construcție din beton în suprafață de 33,95 mp și o altă construcție din beton în suprafață de 11,45 mp.

Bunurile restituite sunt doar o parte din bunurile preluate abuziv, iar o dată cu retrocedarea lor contestatorului i-au fost lăsate în custodie și o serie de alte bunuri imobile, pe care acesta nu înțelege să le primească în contul bunurilor naționalizate. Custodia este limitată pe termen de un an, fără să se facă o ofertă pentru compensarea cu alte bunuri, în sensul art. 9 pct. 2 din lege, iar din conținutul expertizei efectuate în cauză rezultă că la data de 26 martie 1945 de la autorii contestatorului au fost preluate bunuri în valoare de 7.216.204.110 lei. Valoarea construcțiilor restituite prin decizia nr. 4/2002 este de 546.749.610 lei.

La stabilirea valorii s-a avut în vedere să nu fie încălcat principiul consacrat de art. 9 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilele se restituie în starea în care se aflau la data cererii de restituire, însă pentru cele demolate parțial sau total trebuie să se ia în considerare valoarea inițială, cu aplicarea coeficientului de uzură. Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 582 din 7 aprilie 2004, a respins apelul declarat de SC A. Fundeni SA împotriva sentinței tribunalului și a fost obligată apelanta să plătească intimatului suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată. Instanța de apel a reținut că proba cu expertiză a fost încuviințată la data de 22 noiembrie 2002, expertul a fost desemnat să efectueze lucrarea la data de 6 decembrie 2002 și tot la acest termen a fost fixat și onorariul.

Obiectivele expertizei fiind depuse în termen fără să fie pricinuită amânarea nejustificată a cauzei, nu sunt aplicabile prevederile art. 170 alin. (3) C. proc. civ. Pentru nedepunerea onorariului în termen, reclamantul nu putea fi decăzut din proba încuviințată, pentru că nedepunerea în termen s-a datorat unor motive obiective.

Suma a fost expediată din străinătate, iar raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 27 februarie 2003, anterior termenului de judecată din 28 februarie 2003. Se mai reține, că reclamantului nu i s-a acordat mai mult decât a cerut, deoarece la termenul din data de 25 aprilie 2003 acesta a arătat că cere compensarea prin echivalent și nu cu alte bunuri, împrejurare ce rezultă din cuprinsul acțiunii, precum și din concluziile puse în ședința din 17 octombrie 2003, iar cererea apelantei pentru obligarea reclamantului la restituirea bunurilor date în custodie sau la achitarea contravalorii lor este o cerere nouă făcută în apel, pentru că apelanta pârâtă la instanța de fond nu a formulat cerere reconvențională.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC A. Fundeni SA care, invocând art. 304 pct. 5, 6, 8, 9 C. proc. civ., în principal, susține că nu are calitate procesuală pasivă în privința pretențiilor bănești ale reclamantului, deoarece imobilul, care a fost expropriat, a fost preluat de aceasta după 10 ani de la preluarea lui de către stat. Arată recurenta, că despăgubirile trebuiau cerute de la Statul Român prin Ministerul Finanțelor care a dispus exproprierea. În subsidiar, se formulează următoarele critici: - Intimatul trebuia decăzut din proba cu expertiză, pentru că nu a fost respectat termenul pentru depunerea obiectivelor expertizei. - Prin decizia contestată s-a dispus restituirea imobilelor aflate în posesia recurentei în starea în care se aflau la momentul cererii de retrocedare.

În procesul-verbal s-a consemnat predarea în custodie și a altor imobile aflate pe terenul restituit reclamantului, care nu fac obiectul revendicării, iar contestația privește numai predarea în custodie a acestor bunuri. Pe parcursul procesului intimatul-reclamant a adoptat „o atitudine contradictorie”, conform consemnărilor din încheierile de ședință, însă obiectul acțiunii este „retrocedare” și nu „acțiune în pretenții”. - Notificarea prin care s-au cerut despăgubiri bănești trebuia adresată prefecturii, iar cererea de despăgubiri constând în diferența de valoare este inadmisibilă, dacă se are în vedere faptul că imobilele au o vechime de 74 de ani, că după preluarea lor de către stat recurenta a efectuat reparații și că, potrivit H.G.

nr. 964/1998, durata normală a unei construcții cu destinație de locuință este de 50 de ani. Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente. Întrucât hotărârile pronunțate în cauză au fost atacate cu apel și recurs numai de pârâtă, iar decizia nr. 4 din 1 octombrie 2002 emisă de recurenta-pârâtă a fost menținută, legalitatea hotărârilor atacate va fi analizată doar cu privire la soluția constatării dreptului contestatorului la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești în sumă de 6.669.454.500 lei și obligării pârâtei, ca deținătoare a imobilului, la plata acestor despăgubiri. Criticile formulate fac posibilă încadrarea în prevederile art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc.

civ., iar susținerea recurentei că în cererea privitoare la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele demolate constând în despăgubiri bănești nu are calitate procesuală pasivă este întemeiată. Potrivit actelor depuse la dosar, prin decizia nr. 4 din 1 octombrie 2002, recurenta-pârâtă a retrocedat intimatului reclamant imobilul preluat abuziv de stat, aflat în administrarea sa, în decizie fiind menționate toate clădirile care se restituie. Față de prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

În sentința tribunalului, păstrată prin decizia recurată, pronunțată numai în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, se reține existența dreptului contestatorului la măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru imobilele care au fost demolate parțial sau total și a obligației pârâtei ca unitate deținătoare de a plăti aceste despăgubiri, care reprezintă diferența dintre valoarea bunurilor de la momentul preluării lor de către stat și cea de la data retrocedării, cu aplicarea coeficientului de uzură.

Dreptul la despăgubiri pentru imobilele demolate, la care se referă sentința tribunalului, există pentru persoana îndreptățită, fiind stabilit de art. 10 din Legea nr. 10/2001 care, în alin. (1), prevede că în situația imobilelor preluate abuziv și demolate total sau parțial restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. În privința unității obligată să stabilească măsurile reparatorii pentru imobilele demolate total sau parțial, pentru care se acordă numai măsuri reparatorii în echivalent, anterior modificării prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 prevedea în art. 33 că notificarea trebuia adresată primăriei.

Și art. 32 din Legea nr. 10/2001 republicată prevede că în situația imobilelor construcții demolate, notificarea se soluționează potrivit art. 10 sau art. 11, după caz, prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv a primarului general al municipiului București. Potrivit textelor citate, societatea comercială care deține terenul și restul imobilelor nedemolate, cum este cazul recurentei, nu are obligația să plătească contravaloarea imobilelor demolate total sau parțial, așa cum greșit s-a hotărât prin sentința tribunalului, păstrată prin decizia curții de apel. Prin urmare, dreptul la despăgubiri al intimatului-contestator pentru imobilele demolate nu putea fi stabilit decât în contradictoriu cu autoritatea prevăzută de art. 33 din lege (art. 32 din legea republicată).

Pentru considerentele expuse, constatându-se că recurenta-pârâtă nu are calitate procesuală în cererea privitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești, fără a se analiza celelalte critici, se va admite recursul, va fi casată în tot decizia instanței de apel și în parte sentința tribunalului, se va respinge cererea privind constatarea dreptului contestatorului la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești și se va înlătura obligarea pârâtei la plata acestor despăgubiri. Dispozițiile sentinței privitoare la menținerea deciziei nr. 4 din 1 octombrie 2002 emisă de recurenta pârâtă vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta SC A. Fundeni SA Casează în tot decizia civilă nr. 582 din 7 aprilie 2004 a Curții de Apel București și în parte sentința civilă nr. 2297 din 17 octombrie 2003 a Tribunalul Călărași. Respinge cererea privind constatarea dreptului contestatorului la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești și înlătură obligarea pârâtei la plata acestor despăgubiri. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2006.