ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3003/2006

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2283 din 10

noiembrie 2004, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta S.R. împotriva pârâtei A.N.D.-D.R.D.P. Cluj, precum și

de cererile de intervenție formulate de C.Z.T., C.G. și A.E. și a anulat

decizia nr. 10 din 19 noiembrie 2002 emisă de pârâtă în temeiul Legii 10/2001.

Pârâta a fost obligată să emită în favoarea reclamantei și a intervenienților

decizie motivată pentru stabilirea despăgubirilor bănești în sumă de

3.104.686.000 lei pentru terenul înscris în C.F. Homorog și casa de locuit

existentă pe acest teren, conform raportului de expertiză efectuat de inginer V.V.

și T.N.

Prin aceeași sentință s-au respins

capetele din cererea introductivă și cererile de intervenție, vizând

constatarea calității de persoane îndreptățite a intervenienților și cererea privind

restituirea în natură a imobilelor, precum și excepția tardivității acțiunii,

pârâta fiind obligată să plătească reclamantei și intervenienților suma de

21.957.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că decizia menționată a fost emisă de pârâtă cu încălcarea

cerințelor de fond și de formă prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea 10/2001

și art. 24 alin. (1) și (3) din Normele metodologice de aplicare a legii,

nefiind motivată și necuprinzând, alături de datele de identificare ale

petenților și ale imobilului notificat, motivele de fapt și de drept care au

condus la imposibilitatea restituirii în natură.

S-a apreciat că, în realitate,

decizia reprezintă o parte a hotărârii nr. 10 din 19 noiembrie 2002 a

Comitetului Director al pârâtei, prin care s-a examinat cererea a cinci

persoane care revendică terenul de 10.807 ha și construcția aferentă Pepinierei

Homorog din cadrul S.D.N. Oradea, valoarea despăgubirilor stabilite fiind de

145.649.853 lei.

Imobilul în litigiu a intrat în

proprietatea Statului Român în baza HCM nr. 1634/1953 și se află în

administrarea pârâtei, reprezentând pepinieră productivă în procent de 35,8%.

Întrucât reclamanta și

intervenienții, prin cererile formulate inițial, au înțeles să conteste doar

cuantumul despăgubirilor bănești acordate, nu și măsura propriu zisă, cererea

pentru restituirea în natură a imobilului formulată după efectuarea rapoartelor

de expertiză a fost apreciată ca tardivă raportat la data emiterii dispoziției

și la prevederile art. 132 C. proc. civ.

Excepția tardivității formulării

cererii a fost respinsă cu motivarea că termenul de 30 de zile pentru contestarea

deciziei, a început să curgă la 13 martie 2004, când pârâta le-a comunicat

petenților că au această posibilitate, iar petitul vizând constarea calității

de persoane îndreptățite a intervenienților a fost apreciat ca lipsit de obiect

în condițiile în care pârâta, prin emiterea deciziei, le-a recunoscut această

calitate.

Împotriva sentinței menționate au

declarat apel reclamanta și intervenienții, solicitând schimbarea în sensul

obligării pârâtei la restituirea în natură a imobilului în litigiu.

S-a susținut că prima instanță a

reținut eronat tardivitatea petitului vizând restituirea în natură, necesitatea

completării cererii reieșind din dezbateri, după efectuarea rapoartelor de

expertiză prin care s-a stabilit că o parte din imobile pot fi restituite în

natură, această măsură fiind consacrată în natură, prin dispozițiile art. 1

coroborat cu art. 7 din Legea 10/2001.

Pârâta, la rândul său, a atacat cu

apel aceeași sentință, solicitând menținerea deciziei nr. 10 din 19 noiembrie

2002, cu motivarea că, în mod corect, instanța de fond a reținut că aceasta a

fost contestată de petenți numai sub aspectul despăgubirilor acordate.

S-a susținut că Pepiniera Homorog

este obiectiv de interes național și aparține proprietății publice a statului

și că, la stabilirea despăgubirilor instanța nu a luat în considerare lucrările

de modernizare efectuate de pârâtă, atât la construcții cât și la terenul

aferent.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă

de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins ca nefondate

apelurile.

Cu privire la apelul reclamantei și intervenienților

s-a reținut că, prin notificările formulate aceștia nu au solicitat terenurile

înscrise în C.F. Homorog, în care figurează ca proprietar tabular, alături de

antecesorul lor, V.G. și numitul V.T.

S-a reținut că, pe de altă parte, la

poziția 3 indicată de petenți, sub A+3 din această C.F. apare într-adevăr nr.

top 1559/2 în suprafața de 917 mp, pe care este situată casa solicitată de

reclamantă și intervenienți, însă aceștia nu sunt îndreptățiți la restul

topograficelor înscrise sub A 1-8 din C.F. Homorog, întrucât în afară de

parcela cu nr. top 1561/5 din C.F., nu au solicitat prin notificări restul

parcelelor evidențiate în C.F. Homorog, pe care nejustificat le-a inclus

expertul în lucrarea tehnică întocmită.

Întrucât pârâta nu a adus critici

sentinței sub aspectul întinderii suprafeței în litigiu, s-a apreciat că

petenților nu li se poate înrăutăți situația în propria cale de atac.

În ceea ce privește apelul pârâtei,

prin considerentele deciziei, s-a reținut că pârâta, deși a criticat modul de

stabilire a despăgubirilor pentru că nu s-au luat în considerare lucrările de

modernizare efectuate la construcții și terenul aferent, nu a solicitat

completarea rapoartelor de expertiză în acest sens și nu a indicat în mod

concret în ce constau modernizările, astfel încât criticile acesteia au fost

apreciate ca lipsite de orice suport.

Împotriva deciziei menționate au

declarat recurs pârâta D.R.D.P. Cluj la 11 mai 2005 și reclamanta R.S. și

intervenienții în interes propriu A.E., C.Z. și C.G. la 17 mai 2005.

Recursul pârâtei nu a fost motivat

în fapt și în drept.

Prin recursul declarat, reclamanta

și intervenienții au criticat decizia ca nelegală pentru motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că imposibilitatea restituirii în

natură a imobilului în litigiu nu a fost motivată, fiind astfel încălcată

dispoziția art. 24 alin. (1) din Legea 10/2001. Recurenții au arătat că,

necunoscând motivele respingerii cererii de restituire în natură, nu au putut

ataca modalitatea de restituire, astfel că, în mod eronat, s-a considerat ca

tardivă completarea petitului din cererea de chemare în judecată, fiind

încălcate și dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., deși necesitatea completării

obiectului cererii inițiale a reieșit din dezbateri.

Recurenții au criticat decizia

menționată și pentru încălcarea principiului instituit de art.1 coroborat cu

art. 7 alin. (1) și (2) din Legea 10/2001, potrivit căruia imobilele preluate

în mod abuziv de stat se restituie, de regulă, în natură, situațiile de

excepție prevăzute în art. 16 neregăsindu-se în speță.

S-a învederat că, așa cum a rezultat

din raportul de expertiză efectuat în cauză, imobilele în litigiu nu fac parte

din domeniul public, nefiind aplicabile dispozițiile O.G. 43/1997 și ale Legii

213/1998.

În faza recursului nu s-au

administrat probe noi.

Analizând actele și lucrările

dosarului, raportat la criticile invocate prin recursul declarat de reclamantă

și intervenienți, Înalta Curte de Casație și Justiție va aprecia că acesta este

nefondat având în vedere următoarele considerente:

Prin notificările formulate în

termen legal în temeiul Legii 10/2001, numai intervenienta C.G. a solicitat

restituirea în natură a clădirii Pepinierei Homorog și a terenului aferent

acesteia, evidențiat în C.F. top 1561/5, ce a aparținut defunctului V.G.,

ceilalți intervenienți și reclamanta R.S. solicitând exclusiv restituirea

clădirii ce a aparținut defunctului, înscrisă în aceeași C.F.

Reclamanta și intervenienții au

investit inițial instanța ca acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (7)

din Legea 10/2001, arătând că înțeleg să conteste valoarea despăgubirilor

bănești stabilite la suma de 145.649.875 lei.

În conformitate cu prevederile art. 24

alin. (1), dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă,

după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz

prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1), să facă persoanei

îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii

imobilului.

Din cuprinsul cererii de chemare în

judecată și al cererilor de intervenție rezultă că, la momentul înregistrării

acestora, persoanele îndreptățite nu au contestat măsura restituirii prin

echivalent, litigiul vizând exclusiv cuantumul despăgubirilor bănești stabilite

de unitatea deținătoare.

Raportat la situația menționată

cererea de restituire în natură formulată după efectuarea rapoartelor de expertiză,

este, așa cum corect au stabilit instanțele de fond și apel, o modificare de

acțiune, ce contravine prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Față de împrejurarea că prin

acțiunea inițială reclamanții au contestat doar cuantumul despăgubirilor

bănești și nu măsura reparatorie propriu-zisă, s-a apreciat corect, față de

data emiterii deciziei contestate, că o asemenea cerere este tardivă, nefiind

înregistrată în termenul de 30 de zile prevăzut art. 24 alin. (7) din Legea

10/2001.

Împrejurarea că necesitatea

completării obiectului cererii de chemare în judecată ar fi reieșit în

dezbateri, respectiv urmare a efectuării expertizei nu se suprapune nici uneia

dintre situațiile prevăzute în art. 132 alin. (2) C. proc. civ., în care

cererea nu se socotește modificată.

Susținerea recurenților în sensul că

nu au putut ataca înseși măsura reparatorie stabilită prin decizie este

nefondată, în condițiile în care au înțeles să o atace exclusiv sub aspectul

cuantumului despăgubirilor acordate. Pentru același considerent împrejurarea că

decizia emisă de pârâtă nu a fost motivată în ce privește refuzul restituirii

în natură este irelevantă în privința termenului în care petenții puteau ataca

măsura reparatorie acordată.

Pe cale de consecință nici critica

referitoare că încălcarea principiului restituirii în natură reglementat de

art. 1 din Legea 10/2001 nu este fondată.

Pentru aceste considerente se va

aprecia că nu sunt îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și se va

respinge recursul declarat de reclamantă și intervenienți ca nefondat.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâta C.N.A.D.N. SA, D.R.D.P. Cluj, Înalta Curte de Casație și

Justiție va reține că acesta nu a fost motivat în fapt și în drept conform

dispozițiilor art. 303 C. proc. civ. în termenul legal de 15 zile prevăzut de

art. 301 C. proc. civ., deși decizia recurată a fost comunicată acestei pârâte

la 28 aprilie 2005 conform dovezii de la fila 37 (dosar apel).

În consecință, conform art. 306 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va constata nul recursul

pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de R.S., A.E., C.Z.T. și C.G. împotriva deciziei nr. 380/A din 1

aprilie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Constată nul recursul declarat de C.N.A.D.N.

SA, D.R.D.P. Cluj împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 21 martie 2006.