AFFAIRE VINCENZO TAIANI c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 8 (respect de la vie privée);Violation de l'art. 13;Violation de P1-3;Partiellement irrecevable;Radiation du rôle (durée de la procédure et effectivité du recours prévu par la loi Pinto);Préjudice moral - réparation pécuniaire;Dommage matériel - demande rejetée;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE VINCENZO TAIANI c. ITALIE (CtEDO, 2006)
SECȚIA A TREIA
CAUZA
VINCENZO TAIANI c. ITALIA
(Cererea nr. 3638/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 iulie 2006
DEFINITIVĂ
13/10/2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite de art. 44 § 2 al Convenției. Ea poate fi supusă unor corecturi de formă.
În cauza Vincenzo Taiani c. Italia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), având sedință în cameră compusă din:
D. B.M. Zupančič, președinte,
J. Hedigan,
L. Caflisch,
V. Zagrebelsky,
D-na A. Gyulumyan,
D. E. Myjer,
D-na I. Ziemele, judecători,
și D. V. Berger, grefier de secție,
După deliberări în camera consultativă din 22 iunie 2006,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 3638/02) împotriva Republicii Italiene și pe care un cetățean al acestui stat, D. Vincenzo Taiani ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 6 septembrie 2001 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").
Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, este reprezentat de dnele Silvio Ferrara și Massimiliano Ricciardi, avocați la Benevento. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, D. Ivo Maria Braguglia, și de coadjunctul acestuia, D. Nicola Lettieri.
La 23 septembrie 2004, Curtea (prima secție) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât ca reclamațiile privind articolele 6, 8 și 13 ale Convenției, art. 1 al Protocolului nr. 1, art. 2 al Protocolului nr. 4 și art. 3 al Protocolului nr. 1 să fie comunicate Guvernului. Invocând art. 29 § 3, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan.
La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiilor sale (art. 25 § 1 al Regulamentului). Prezenta cerere a fost alocată secției a treia astfel reorganizate (art. 52 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1935 și locuiește la Benevento.
Procedura falimentului
Printr-o sentință depusă la 7 martie 1996, tribunalul din Benevento a declarat falimentul societății civile care exista între d-na S.N. și reclamant, precum și falimentul personal al acestora, în calitate de asociați comanditari.
Între 19 noiembrie 1997 și 21 iunie 1999, s-au ținut șase ședințe pentru verificarea pasivului falimentului. La această din urmă dată, pasivul falimentului a fost declarat executabil.
La 27 aprilie 2000, judecătorul delegat ("judecătorul") a autorizat vânzarea unor bunuri care fac parte din pasivul falimentului.
La 24 octombrie 2000, judecătorul a autorizat administratorul falimentului să retragă o sumă din contul curent al falimentului.
La 20 februarie 2001, judecătorul a ordonat un plan de distribuție parțială a activului falimentului.
La 1 iulie 2002, o cerere de admitere în pasivul falimentului a fost depusă la tribunal.
La 19 iulie 2004, administratorul falimentului a depus un raport la judecător. A indicat că, la o dată neprecizată, falimentul a intervenit în alte proceduri executive și a cerut judecătorului să numească un expert pentru a evalua anumite bunuri imobiliare care fac parte din activul falimentului. La 4 august 2004, judecătorul a aprobat această cerere.
Conform informațiilor furnizate de reclamant, procedura era în curs de judecată la 16 martie 2006.
Procedura introdusă în conformitate cu legea Pinto
La 22 noiembrie 2002, reclamantul a introdus o apelație la curtea de apel din Roma în conformitate cu legea Pinto, plângându-se de durata procedurii și de durata incapacităților care decurg din declararea falimentului acestuia.
Printr-o decizie depusă la 20 iunie 2003, curtea de apel, considerând că procedura nu era complexă, a condamnat ministerul justiției la plata sumei de 1.050 euro (EUR) în favoarea reclamantului pentru repararea prejudiciului moral pe care acesta l-a suferit. Această decizie, notificată baroului statului la 27 august 2003, a devenit definitivă la 15 noiembrie 2003, adică șaizeci de zile mai târziu, ținând cont de suspendarea activității judiciare în perioada estivală.
La o dată neprecizată, reclamantul a introdus o procedură de sechestrare (pignoramento presso terzi) la tribunalul din Roma pentru a obține executarea deciziei curții de apel din Roma de către ministerul justiției și o ședință a fost fixată pentru 3 noiembrie 2004.
La această dată, judecătorul executării a ordonat ministerului justiției să plătească reclamantului datoria acestuia. La 15 decembrie 2004, ministerul a plătit reclamantului suma de 1.993,38 EUR (inclusiv dobânzi și cheltuieli de judecată).
II. LEGISLAȚIA INTERNĂ RELEVANTĂ
Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârile Campagnano c. Italia (nr. 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia (nr. 77924/01, §§ 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia (nr. 77962/01, §§ 17-20, 23 martie 2006).
ÎN DREPT
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 8 ALE CONVENȚIEI, PRIVIND DREPTUL LA RESPECTAREA CORESPONDENȚEI, 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 ȘI 2 AL PROTOCOLULUI NR. 4
Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului acestuia la respectarea corespondenței din cauza faptului că corespondența falitului este supusă controlului administratorului falimentului. Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, se plânge că declararea falimentului l-a privat de bunuri, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție, reclamantul condamnă limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Aceste articole sunt formulate după cum urmează:
art. 8 al Convenției
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea (...) corespondenței sale.
Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept, cu excepția cazurilor în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
"
art. 1 al Protocolului nr. 1
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu afectează dreptul pe care îl au statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
"
art. 2 al Protocolului nr. 4
"1. Oricine se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber pe acesta și de a-și alege liber reședința.
Orice persoană este liberă să plece din orice țară, inclusiv din a sa.
Exercitarea acestor drepturi nu poate fi supusă decât unor restricții care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
Guvernul susține că reclamantul ar fi putut să se plângă de incapacități prelungite care decurg din declararea falimentului la curtea de apel competentă în conformitate cu legea Pinto. Se referă, printre altele, la hotărârea Curții de Casație nr. 362 din 2003.
Reclamantul observă că legea Pinto nu constituie un recurs efectiv pentru a se plânge de durata incapacităților personale care decurg din declararea falimentului.
Curtea remarcă că, în hotărârea sa nr. 362 din 2003, depusă la 14 ianuarie 2003, Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că despăgubirea morală legată de durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităților care decurg din statutul de falit.
Curtea reamintește că a constatat că, din 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorată de public și că din această dată trebuie să se ceară reclamanților să folosească acest recurs în conformitate cu art. 35 § 1 al Convenției (a se vedea Sgattoni c. Italia, nr. 77132/01, hotărâre din 6 octombrie 2005, § 48).
Decizia curții de apel sesizate de reclamant în conformitate cu legea Pinto fiind devenit definitivă la 15 noiembrie 2003, Curtea consideră că reclamantul ar fi putut efectiv să se récurcă la cep de casație.
Curtea consideră, prin urmare, că această parte a cererii este inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Invocând art. 3 al Protocolului nr. 1, reclamantul se plânge, de asemenea, de limitarea drepturilor sale electorale în măsura în care aceasta constituie o măsură represivă și anacronică, lipsită de o justificare legitimă și vizând să pedepsească și să marginalizeze falitul. Acest articol este formulat după cum urmează:
"Statele părți contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere prin scrutin secret, în condiții care să asigure libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.
"
A. Privind admisibilitatea
Curtea constată că acest grief nu este vădit nefondat conform articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.
B. Privind fondul
Guvernul susține că statele se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a stabili condițiile care înconjoară drepturile electorale garantate de art. 3 al Protocolului nr. 1 și că, în orice caz, limitarea în cauză are o durată de cinci ani de la declararea falimentului.
Reclamantul consideră că limitarea drepturilor electorale ale falitului se bazează pe ideea că acesta este responsabil penal pentru falimentul acestuia. Această măsură, care nu are alt scop decât acela de a sancționa falitul, apare astazi ca antidemocratică și reprezintă o atingere la demnitatea umană a falitului.
Curtea reamintește că art. 3 al Protocolului nr. 1 implică drepturile subiective de vot și de eligibilitate (Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgia, hotărâre din 2 martie 1987, seria A nr. 113, pp. 22-23, § 51), și consideră că aceste drepturi sunt cruciale pentru stabilirea și menținerea fundamentelor unei democrații adevărate guvernate de statul de drept (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2), GC, nr. 74025/01, § 58). Curtea reamintește, de asemenea, că, oricât de importante ar fi, aceste drepturi nu sunt cu toate acestea absolute. În ordinele juridice respective, statele contractante înconjoară drepturile de vot și de eligibilitate cu condiții pe care art. 3 nu se opune în principiu. Se bucură de o marjă largă de apreciere în această materie, dar revine Curții să pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Protocolului nr. 1; trebuie să se asigure că aceste condiții nu reduc drepturile în cauză la punctul în care le afectează în substanța lor și le lipsesc de eficacitate, că urmăresc un scop legitim și că mijloacele folosite nu se dovedesc disproportionate (a se vedea Gitonas și alții c. Grecia, hotărâre din 1 iulie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-IV, § 39, Aziz c. Cipru, hotărâre din 22 iunie 2004 nr. 69949/01, § 25, și Hirst, precitat, § 62).
În cauza de față, Curtea remarcă că măsura litigioasă este prevăzută de lege, și anume de art. 2, alineatul 1, litera a) al decretului prezidențial nr. 223 din 20 martie 1967, modificat prin legea nr. 15 din 16 ianuarie 1992, care prevede în esență suspendarea drepturilor electorale ale falitului pe durata procedurii de faliment și, în orice caz, pentru o perioadă de no mai mult de cinci ani de la declararea falimentului.
Cu evidentă, această măsură constituie o ingerință în drepturile electorale ale reclamantului garantate de art. 3 al Protocolului nr. 1. Cu toate acestea, alte incapacități personale decurg din limitarea drepturilor electorale, cum ar fi, de exemplu, imposibilitatea de a ocupa funcții civile pentru stat.
Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a suferit o limitare a drepturilor sale electorale pentru cinci ani de la 7 martie 1996 și că alegeri politice (la Camera Deputaților și la Senat) s-au ținut în Italia la 21 aprilie 1996.
Cât privește scopul urmărit de această măsură, Curtea reamintește că, spre deosebire de alte dispoziții ale Convenției, art. 3 al Protocolului nr. 1 nu specifică și nu limitează scopurile pe care o restricție trebuie să le urmărească. Prin urmare, o mare varietate de scopuri pot fi compatibile cu aceasta (a se vedea Hirst, precitat, § 74 și, de exemplu, Podkolzina c. Letonia, nr. 46726/99, § 33, CEDO 2002-II). Curtea observă, de asemenea, că în cauza Hirst (precitată, § 74), Marea Cameră a Curții a constatat că restricția dreptului de vot al deținuților ar putea viza scopul de a preveni crima, de a întări conștiința civică și respectul pentru statul de drept. Curtea dorește să sublinieze că procedura de faliment în cauză nu cade sub domeniul dreptului penal ci sub domeniul dreptului civil. De aceea, orice noțiune de intenție vinovată sau fraudă a persoanei declarate falit este străină faptelor cauzei, cu excepția cazului în care s-ar cădea sub incidența infracțiunilor de faliment simplu sau fraudulos, reglementate de articolele 216 și 217 ale legii falimentului. Curtea subliniază, de asemenea, că limitarea drepturilor electorale ale falitului urmărește un scop de natură esențial afflictivă, vizând să devalorizeze și să pedepsească falitul ca individ nedemn și acoperit de infamie doar din cauza faptului că a fost supus unei proceduri de faliment civil.
Ținând seama de aceste considerații, Curtea estimează că măsura prevăzută de art. 2 al decretului prezidențial nr. 223 din 20 martie 1967 nu are decât scop de a diminua falitul și constituie o mustrare morală pentru acesta doar pentru faptul că este insolvabil și independent de orice culpabilitate (a se vedea, mutatis mutandis, Sabou și Pircalab c. România, nr. 46572/99, § 48, 28 septembrie 2004). Prin urmare, nu urmărește un obiectiv legitim. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, departe de a fi un privilegiu, votul constituie un drept garantat de Convenție (a se vedea Hirst, precitat, § 75). Această concluzie dispensa Curtea de a verifica în cauza de față dacă mijloacele folosite pentru a realiza scopul urmărit se dovedesc disproportionate. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 3 al Protocolului nr. 1.
III. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENȚIEI, PRIVIND DREPTUL LA RESPECTAREA VIEȚII PRIVATE
Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul se plânge de o atingere la dreptul acestuia la respectarea vieții private în măsura în care, din cauza înscrierii numelui acestuia în registrul falților, nu poate exercita nicio activitate profesională sau comercială. În plus, condamnă faptul că, conform articolului 143 al legii falimentului, reabilitarea sa, care pune capăt acestor incapacități personale, nu poate fi cerută decât cinci ani după închiderea procedurii falimentului. art. 8 este formulat după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private (...).
Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept, cu excepția cazurilor în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
"
A. Privind admisibilitatea
Curtea constată că grieful nu este vădit nefondat conform articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.
B. Privind fondul
Curtea consideră că ansamblul incapacităților care decurg din înscrierea numelui falitului în registru determină în sine o ingerință în dreptul la respectarea vieții private al reclamantului care, ținând seama de natura automată a acestei înscrierii, de absența unei evaluări și a unui control jurisdictional cu privire la aplicarea incapacităților conexe, precum și de perioada de timp prevăzută pentru obținerea reabilitării, nu este "necesară într-o societate democratică" în sensul articolului 8 § 2 al Convenției. Curtea estimează, prin urmare, că s-a constatat o încălcare a articolului 8 al Convenției.
IV. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6 § 1, PRIVIND DURATA PROCEDURII, ȘI 13 ALE CONVENȚIEI
Printr-o scrisoare din 30 iulie 2003, reclamantul a indicat Curții că curtea de apel din Roma, printr-o decizie depusă la 20 iunie 2003, i-a acordat 1.050 EUR în repararea prejudiciului moral cauzat de durata procedurii. Invoca articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției referindu-se la "decizia Scordino c. Italia" și se rezerva "dreptul de a argumenta aceste grief-uri în cursul procedurii". Aceste articole sunt formulate după cum urmează:
art. 6 § 1
"1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil (...) de către un tribunal (...) care va judeca (...) litigiile privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...).
art. 13
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
"
La 23 septembrie 2004, Curtea a comunicat aceste grief-uri Guvernului.
În observațiile sale, Guvernul susține că curtea de apel a acordat reclamantului repararea prejudiciului moral pe care acesta considera că l-a suferit.
Reclamantul susține că "prezenta cerere nu se referă la durata procedurii de faliment, ci la prelungirea incapacităților care decurg din declararea falimentului acestuia".
Curtea consideră, prin urmare, că, deoarece reclamantul nu intenționează să mai mențină aceste grief-uri, această parte a cererii trebuie radiată din rol în conformitate cu art. 37 § 1 a) al Convenției.
V. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI
Invocând art. 13 al Convenției, reclamantul se plânge că nu dispune de un recurs efectiv pentru a se plânge de incapacități patrimoniale și personale care îl afectează ca urmare a declarării falimentului. Acest articol este formulat după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
"
A. Privind admisibilitatea
Cât privește partea griefului reclamantului referitoare la limitarea prelungită a dreptului acestuia la respectarea bunurilor sale (art. 1 al Protocolului nr. 1), a corespondenței (art. 8 al Convenției) și a libertății sale de circulație (art. 2 al Protocolului nr. 4), Curtea reamintește că a concluzionat asupra inadmisibilității acestor grief-uri. De aceea, estimează că, neagitând "grief-uri sustinabile" în conformitate cu Convenția, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondat conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Cât privește partea griefului referitoare la incapacități personale care decurg din înscrierea numelui falitului în registrul falitor și care persistă până la obținerea reabilitării civile, Curtea constată că nu este vădit nefondat conform articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.
B. Privind fondul
Curtea a examinat deja cauze care ridică întrebări similare celor din cauza prezentă și a constatat o încălcare a articolului 13 al Convenției (a se vedea Bottaro c. Italia, nr. 56298/00, §§ 41-46, 17 iulie 2003).
Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat nici un fapt și nici un argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. De aceea, Curtea concluzionează că s-a constatat o încălcare a articolului 13 al Convenției.
VI. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Conform articolului 41 al Convenției, "Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă legea internă a Statului Parte contractant permite ca consecințele acestei încălcări să fie șterse doar în mod imperfect, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamantul prezintă o evaluare care cuantifică la 88.068 euro (EUR) prejudiciul material pe care susține că l-a suferit. Această sumă corespunde pensiei minime (pensione sociale) pe care ar fi primit-o din declararea falimentului. Reclamantul cere, de asemenea, 200.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit.
Guvernul contestă aceste pretenții.
Curtea nu vede o relație de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material invocat și respinge cererea. Cât privește prejudiciul moral, consideră că reclamantul a suferit cu siguranță o vătămare morală, datorată în special privării dreptului de vot al acestuia. Statuând pe cale de echitate, îi acordă 1.500 EUR la acest titlu.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamantul cere, de asemenea, 29.927,40 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții și 1.813,02 EUR pentru cheltuielile de evaluare.
Guvernul contestă aceste pretenții.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În cauza de față și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.000 EUR pentru cheltuielile și costurile procedurii în fața Curții și o acordă reclamantului.
C. Dobânzi de întârziere
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Hotărăște să radiere din rol grief-urile privind articolele 6 § 1, privind durata procedurii, și 13 al Convenției, privind eficacitatea remediului furnizat de legea Pinto pentru a se plânge de durata procedurii;
Declară cererea admisibilă privind grief-urile privind art. 8 al Convenției, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private a reclamantului, art. 13 al Convenției, în ceea ce privește absența unui recurs pentru a se plânge de incapacități care decurg din înscrierea numelui falitului în registru, și art. 3 al Protocolului nr. 1, și inadmisibilă în rest;
Constată că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției;
Constată că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției;
Constată că a existat o încălcare a articolului 3 al Protocolului nr. 1;
Hotărăște:
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru prejudiciul moral și 2.000 EUR (doi mii de euro) pentru cheltuielile și costurile, plus orice sumă datorată la titlu de impozit;
b) că, de la expirarea acestei perioade și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 iulie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului.
Vincent Berger
Boštjan M. Zupančič
Greffier
Președinte
La prezenta hotărâre se află atașată, în conformitate cu articolele 45 § 2 ale Convenției și 74 § 2 ale Regulamentului, declarația de opinie concordantă a D. Caflisch și D-na Ziemele.
B.M.Z.
V.B.
OPINIE CONCORDANTĂ COMUNĂ
A D. JUDECĂTORULUI CAFLISCH ȘI D-NA JUDECĂTORULUI ZIEMELE
Noi subscriu hotărârii cu excepția paragrafulul 52 al acesteia, în care Curtea constată că reclamantul "a suferit cu siguranță o vătămare morală, datorată în special limitării dreptului de vot al acestuia" și "îi acordă 1.500 EUR la acest titlu".
După opinia noastră, prejudiciul moral rezultat dintr-o limitare a dreptului de vot nu este cuantificabil. Curtea ar fi trebuit să judece că constatarea unei încălcări a articolului 3 al Protocolului nr. 1 ar fi constituit în sine o satisfacție echitabilă corespunzătoare.