Vincenzo Taiani împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 3638/02) împotriva Republicii Italiene și pe care un cetățean al acestui stat, D. Vincenzo Taiani ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 6 septembrie 2001 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, este reprezentat de dnele Silvio Ferrara și Massimiliano Ricciardi, avocați la Benevento. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, D. Ivo Maria Braguglia, și de coadjunctul acestuia, D. Nicola Lettieri.

La 23 septembrie 2004, Curtea (prima secție) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât ca reclamațiile privind articolele 6, 8 și 13 ale Convenției, art. 1 al Protocolului nr. 1, art. 2 al Protocolului nr. 4 și art. 3 al Protocolului nr. 1 să fie comunicate Guvernului. Invocând art. 29 § 3, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiilor sale (art. 25 § 1 al Regulamentului). Prezenta cerere a fost alocată secției a treia astfel reorganizate (art. 52 § 1). ÎN FAPT

Printr-o sentință depusă la 7 martie 1996, tribunalul din Benevento a declarat falimentul societății civile care exista între d-na S.N. și reclamant, precum și falimentul personal al acestora, în calitate de asociați comanditari.

Între 19 noiembrie 1997 și 21 iunie 1999, s-au ținut șase ședințe pentru verificarea pasivului falimentului. La această din urmă dată, pasivul falimentului a fost declarat executabil.

La 27 aprilie 2000, judecătorul delegat ("judecătorul") a autorizat vânzarea unor bunuri care fac parte din pasivul falimentului.

La 24 octombrie 2000, judecătorul a autorizat administratorul falimentului să retragă o sumă din contul curent al falimentului.

La 20 februarie 2001, judecătorul a ordonat un plan de distribuție parțială a activului falimentului.

La 1 iulie 2002, o cerere de admitere în pasivul falimentului a fost depusă la tribunal.

La 19 iulie 2004, administratorul falimentului a depus un raport la judecător. A indicat că, la o dată neprecizată, falimentul a intervenit în alte proceduri executive și a cerut judecătorului să numească un expert pentru a evalua anumite bunuri imobiliare care fac parte din activul falimentului. La 4 august 2004, judecătorul a aprobat această cerere.

Conform informațiilor furnizate de reclamant, procedura era în curs de judecată la 16 martie 2006. 2. Procedura introdusă în conformitate cu legea Pinto

La 22 noiembrie 2002, reclamantul a introdus o apelație la curtea de apel din Roma în conformitate cu legea Pinto, plângându-se de durata procedurii și de durata incapacităților care decurg din declararea falimentului acestuia.

Printr-o decizie depusă la 20 iunie 2003, curtea de apel, considerând că procedura nu era complexă, a condamnat ministerul justiției la plata sumei de 1.050 euro (EUR) în favoarea reclamantului pentru repararea prejudiciului moral pe care acesta l-a suferit. Această decizie, notificată baroului statului la 27 august 2003, a devenit definitivă la 15 noiembrie 2003, adică șaizeci de zile mai târziu, ținând cont de suspendarea activității judiciare în perioada estivală.

La o dată neprecizată, reclamantul a introdus o procedură de sechestrare (pignoramento presso terzi) la tribunalul din Roma pentru a obține executarea deciziei curții de apel din Roma de către ministerul justiției și o ședință a fost fixată pentru 3 noiembrie 2004.

La această dată, judecătorul executării a ordonat ministerului justiției să plătească reclamantului datoria acestuia. La 15 decembrie 2004, ministerul a plătit reclamantului suma de 1.993,38 EUR (inclusiv dobânzi și cheltuieli de judecată).

Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului acestuia la respectarea corespondenței din cauza faptului că corespondența falitului este supusă controlului administratorului falimentului. Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, se plânge că declararea falimentului l-a privat de bunuri, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție, reclamantul condamnă limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Aceste articole sunt formulate după cum urmează: art. 8 al Convenției "1. Orice persoană are dreptul la respectarea (...) corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept, cu excepția cazurilor în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. " art. 1 al Protocolului nr. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu afectează dreptul pe care îl au statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. " art. 2 al Protocolului nr. 4 "1. Oricine se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber pe acesta și de a-și alege liber reședința. 2. Orice persoană este liberă să plece din orice țară, inclusiv din a sa. 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi supusă decât unor restricții care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.

Guvernul susține că reclamantul ar fi putut să se plângă de incapacități prelungite care decurg din declararea falimentului la curtea de apel competentă în conformitate cu legea Pinto. Se referă, printre altele, la hotărârea Curții de Casație nr. 362 din 2003.

Reclamantul observă că legea Pinto nu constituie un recurs efectiv pentru a se plânge de durata incapacităților personale care decurg din declararea falimentului.

Curtea remarcă că, în hotărârea sa nr. 362 din 2003, depusă la 14 ianuarie 2003, Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că despăgubirea morală legată de durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităților care decurg din statutul de falit.

Curtea reamintește că a constatat că, din 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorată de public și că din această dată trebuie să se ceară reclamanților să folosească acest recurs în conformitate cu art. 35 § 1 al Convenției (a se vedea Sgattoni c. Italia, nr. 77132/01, hotărâre din 6 octombrie 2005, § 48).

Decizia curții de apel sesizate de reclamant în conformitate cu legea Pinto fiind devenit definitivă la 15 noiembrie 2003, Curtea consideră că reclamantul ar fi putut efectiv să se récurcă la cep de casație.

Curtea consideră, prin urmare, că această parte a cererii este inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Curtea constată că acest grief nu este vădit nefondat conform articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul susține că statele se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a stabili condițiile care înconjoară drepturile electorale garantate de art. 3 al Protocolului nr. 1 și că, în orice caz, limitarea în cauză are o durată de cinci ani de la declararea falimentului.

Reclamantul consideră că limitarea drepturilor electorale ale falitului se bazează pe ideea că acesta este responsabil penal pentru falimentul acestuia. Această măsură, care nu are alt scop decât acela de a sancționa falitul, apare astazi ca antidemocratică și reprezintă o atingere la demnitatea umană a falitului.

Curtea reamintește că art. 3 al Protocolului nr. 1 implică drepturile subiective de vot și de eligibilitate (Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgia, hotărâre din 2 martie 1987, seria A nr. 113, pp. 22-23, § 51), și consideră că aceste drepturi sunt cruciale pentru stabilirea și menținerea fundamentelor unei democrații adevărate guvernate de statul de drept (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2), GC, nr. 74025/01, § 58). Curtea reamintește, de asemenea, că, oricât de importante ar fi, aceste drepturi nu sunt cu toate acestea absolute. În ordinele juridice respective, statele contractante înconjoară drepturile de vot și de eligibilitate cu condiții pe care art. 3 nu se opune în principiu. Se bucură de o marjă largă de apreciere în această materie, dar revine Curții să pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Protocolului nr. 1; trebuie să se asigure că aceste condiții nu reduc drepturile în cauză la punctul în care le afectează în substanța lor și le lipsesc de eficacitate, că urmăresc un scop legitim și că mijloacele folosite nu se dovedesc disproportionate (a se vedea Gitonas și alții c. Grecia, hotărâre din 1 iulie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-IV, § 39, Aziz c. Cipru, hotărâre din 22 iunie 2004 nr. 69949/01, § 25, și Hirst, precitat, § 62).

În cauza de față, Curtea remarcă că măsura litigioasă este prevăzută de lege, și anume de art. 2, alineatul 1, litera a) al decretului prezidențial nr. 223 din 20 martie 1967, modificat prin legea nr. 15 din 16 ianuarie 1992, care prevede în esență suspendarea drepturilor electorale ale falitului pe durata procedurii de faliment și, în orice caz, pentru o perioadă de no mai mult de cinci ani de la declararea falimentului.

Cu evidentă, această măsură constituie o ingerință în drepturile electorale ale reclamantului garantate de art. 3 al Protocolului nr. 1. Cu toate acestea, alte incapacități personale decurg din limitarea drepturilor electorale, cum ar fi, de exemplu, imposibilitatea de a ocupa funcții civile pentru stat.

Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a suferit o limitare a drepturilor sale electorale pentru cinci ani de la 7 martie 1996 și că alegeri politice (la Camera Deputaților și la Senat) s-au ținut în Italia la 21 aprilie 1996.

Cât privește scopul urmărit de această măsură, Curtea reamintește că, spre deosebire de alte dispoziții ale Convenției, art. 3 al Protocolului nr. 1 nu specifică și nu limitează scopurile pe care o restricție trebuie să le urmărească. Prin urmare, o mare varietate de scopuri pot fi compatibile cu aceasta (a se vedea Hirst, precitat, § 74 și, de exemplu, Podkolzina c. Letonia, nr. 46726/99, § 33, CEDO 2002-II). Curtea observă, de asemenea, că în cauza Hirst (precitată, § 74), Marea Cameră a Curții a constatat că restricția dreptului de vot al deținuților ar putea viza scopul de a preveni crima, de a întări conștiința civică și respectul pentru statul de drept. Curtea dorește să sublinieze că procedura de faliment în cauză nu cade sub domeniul dreptului penal ci sub domeniul dreptului civil. De aceea, orice noțiune de intenție vinovată sau fraudă a persoanei declarate falit este străină faptelor cauzei, cu excepția cazului în care s-ar cădea sub incidența infracțiunilor de faliment simplu sau fraudulos, reglementate de articolele 216 și 217 ale legii falimentului. Curtea subliniază, de asemenea, că limitarea drepturilor electorale ale falitului urmărește un scop de natură esențial afflictivă, vizând să devalorizeze și să pedepsească falitul ca individ nedemn și acoperit de infamie doar din cauza faptului că a fost supus unei proceduri de faliment civil.

Ținând seama de aceste considerații, Curtea estimează că măsura prevăzută de art. 2 al decretului prezidențial nr. 223 din 20 martie 1967 nu are decât scop de a diminua falitul și constituie o mustrare morală pentru acesta doar pentru faptul că este insolvabil și independent de orice culpabilitate (a se vedea, mutatis mutandis, Sabou și Pircalab c. România, nr. 46572/99, § 48, 28 septembrie 2004). Prin urmare, nu urmărește un obiectiv legitim. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, departe de a fi un privilegiu, votul constituie un drept garantat de Convenție (a se vedea Hirst, precitat, § 75). Această concluzie dispensa Curtea de a verifica în cauza de față dacă mijloacele folosite pentru a realiza scopul urmărit se dovedesc disproportionate. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 3 al Protocolului nr. 1. III. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENȚIEI, PRIVIND DREPTUL LA RESPECTAREA VIEȚII PRIVATE

Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul se plânge de o atingere la dreptul acestuia la respectarea vieții private în măsura în care, din cauza înscrierii numelui acestuia în registrul falților, nu poate exercita nicio activitate profesională sau comercială. În plus, condamnă faptul că, conform articolului 143 al legii falimentului, reabilitarea sa, care pune capăt acestor incapacități personale, nu poate fi cerută decât cinci ani după închiderea procedurii falimentului. art. 8 este formulat după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private (...). 2. Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept, cu excepția cazurilor în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. " A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că grieful nu este vădit nefondat conform articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Curtea consideră că ansamblul incapacităților care decurg din înscrierea numelui falitului în registru determină în sine o ingerință în dreptul la respectarea vieții private al reclamantului care, ținând seama de natura automată a acestei înscrierii, de absența unei evaluări și a unui control jurisdictional cu privire la aplicarea incapacităților conexe, precum și de perioada de timp prevăzută pentru obținerea reabilitării, nu este "necesară într-o societate democratică" în sensul articolului 8 § 2 al Convenției. Curtea estimează, prin urmare, că s-a constatat o încălcare a articolului 8 al Convenției. IV. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6 § 1, PRIVIND DURATA PROCEDURII, ȘI 13 ALE CONVENȚIEI

Printr-o scrisoare din 30 iulie 2003, reclamantul a indicat Curții că curtea de apel din Roma, printr-o decizie depusă la 20 iunie 2003, i-a acordat 1.050 EUR în repararea prejudiciului moral cauzat de durata procedurii. Invoca articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției referindu-se la "decizia Scordino c. Italia" și se rezerva "dreptul de a argumenta aceste grief-uri în cursul procedurii". Aceste articole sunt formulate după cum urmează: art. 6 § 1 "1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil (...) de către un tribunal (...) care va judeca (...) litigiile privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...). art. 13 "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. "

La 23 septembrie 2004, Curtea a comunicat aceste grief-uri Guvernului.

În observațiile sale, Guvernul susține că curtea de apel a acordat reclamantului repararea prejudiciului moral pe care acesta considera că l-a suferit.

Reclamantul susține că "prezenta cerere nu se referă la durata procedurii de faliment, ci la prelungirea incapacităților care decurg din declararea falimentului acestuia".

Curtea consideră, prin urmare, că, deoarece reclamantul nu intenționează să mai mențină aceste grief-uri, această parte a cererii trebuie radiată din rol în conformitate cu art. 37 § 1 a) al Convenției.

Cât privește partea griefului reclamantului referitoare la limitarea prelungită a dreptului acestuia la respectarea bunurilor sale (art. 1 al Protocolului nr. 1), a corespondenței (art. 8 al Convenției) și a libertății sale de circulație (art. 2 al Protocolului nr. 4), Curtea reamintește că a concluzionat asupra inadmisibilității acestor grief-uri. De aceea, estimează că, neagitând "grief-uri sustinabile" în conformitate cu Convenția, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondat conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Cât privește partea griefului referitoare la incapacități personale care decurg din înscrierea numelui falitului în registrul falitor și care persistă până la obținerea reabilitării civile, Curtea constată că nu este vădit nefondat conform articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Curtea a examinat deja cauze care ridică întrebări similare celor din cauza prezentă și a constatat o încălcare a articolului 13 al Convenției (a se vedea Bottaro c. Italia, nr. 56298/00, §§ 41-46, 17 iulie 2003).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat nici un fapt și nici un argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. De aceea, Curtea concluzionează că s-a constatat o încălcare a articolului 13 al Convenției.

Reclamantul prezintă o evaluare care cuantifică la 88.068 euro (EUR) prejudiciul material pe care susține că l-a suferit. Această sumă corespunde pensiei minime (pensione sociale) pe care ar fi primit-o din declararea falimentului. Reclamantul cere, de asemenea, 200.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede o relație de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material invocat și respinge cererea. Cât privește prejudiciul moral, consideră că reclamantul a suferit cu siguranță o vătămare morală, datorată în special privării dreptului de vot al acestuia. Statuând pe cale de echitate, îi acordă 1.500 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, de asemenea, 29.927,40 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții și 1.813,02 EUR pentru cheltuielile de evaluare.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În cauza de față și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.000 EUR pentru cheltuielile și costurile procedurii în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Hotărăște să radiere din rol grief-urile privind articolele 6 § 1, privind durata procedurii, și 13 al Convenției, privind eficacitatea remediului furnizat de legea Pinto pentru a se plânge de durata procedurii; 2. Declară cererea admisibilă privind grief-urile privind art. 8 al Convenției, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private a reclamantului, art. 13 al Convenției, în ceea ce privește absența unui recurs pentru a se plânge de incapacități care decurg din înscrierea numelui falitului în registru, și art. 3 al Protocolului nr. 1, și inadmisibilă în rest; 3. Constată că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției; 4. Constată că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției; 5. Constată că a existat o încălcare a articolului 3 al Protocolului nr. 1; 6. Hotărăște: a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru prejudiciul moral și 2.000 EUR (doi mii de euro) pentru cheltuielile și costurile, plus orice sumă datorată la titlu de impozit; b) că, de la expirarea acestei perioade și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 iulie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Președinte La prezenta hotărâre se află atașată, în conformitate cu articolele 45 § 2 ale Convenției și 74 § 2 ale Regulamentului, declarația de opinie concordantă a D. Caflisch și D-na Ziemele. B.M.Z. V.B.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 3638/02) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Vincenzo Taiani (« le requérant »), a saisi la Cour le 6 septembre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M es Silvio Ferrara et Massimiliano Ricciardi, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, et par son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.

Le 23 septembre 2004, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 6, 8 et 13 de la Convention, 1 du Protocole n o 1, 2 du Protocole n o 4 et 3 du Protocole n o 1 au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Par un jugement déposé le 7 mars 1996, le tribunal de Bénévent déclara la faillite de la société de fait existant entre M me S.N. et le requérant ainsi que la faillite personnelle de ceux-ci, en tant qu’associés commandités.

Entre le 19 novembre 1997 et le 21 juin 1999, six audiences pour la vérification du passif de la faillite eurent lieu. A cette dernière date, le passif de la faillite fut déclaré exécutoire.

Le 27 avril 2000, le juge délégué (« le juge ») autorisa la vente de certains biens faisant partie du passif de la faillite.

Le 24 octobre 2000, le juge autorisa le syndic à prélever une somme du compte courant de la faillite.

Le 20 février 2001, le juge ordonna un plan de répartition partielle de l’actif de la faillite.

Le 1 er juillet 2002, une demande d’amission au passif de la faillite fut introduite devant le tribunal.

Le 19 juillet 2004, le syndic déposa un rapport devant le juge. Il indiqua que, à une date non précisée, la faillite était intervenue dans d’autres procédures exécutives et demanda au juge de nommer un expert afin d’évaluer certains bien immeubles faisant partie de l’actif de la faillite. Le 4 août 2004, le juge fit droit à cette demande.

Selon les informations fournies par le requérant, la procédure était pendante au 16 mars 2006. 2. La procédure introduite conformément à la loi Pinto

Le 22 novembre 2002, le requérant introduisit un recours devant la cour d’appel de Rome conformément à la loi Pinto en se plaignant de la durée de la procédure ainsi que de la durée des incapacités dérivant de sa mise en faillite.

Par une décision déposée le 20 juin 2003, la cour d’appel, considérant que la procédure n’était pas complexe, condamna le ministère de la Justice au paiement de 1 050 euros (EUR) en faveur du requérant pour la réparation du dommage moral que celui-ci avait subi. Cette décision, notifiée au barreau de l’Etat le 27 août 2003, devint définitive le 15 novembre 2003, c’est-à-dire soixante jours plus tard, compte tenu de la suspension de l’activité judicaire pendant la période estivale.

A une date non précisée, le requérant introduisit une procédure de saisie-arrêt ( pignoramento presso terzi ) devant le tribunal de Rome afin d’obtenir l’exécution de la décision de la cour d’appel de la part du ministère de la Justice et une audience fut fixée au 3 novembre 2004.

A cette date, le juge de l’exécution ordonna au ministère de la Justice de payer au requérant sa créance. Le 15 décembre 2004, le ministère versa au requérant 1 993,38 EUR (y compris les intérêts et les frais et dépens). II.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit au respect de la correspondance en raison de ce que la correspondance du failli est soumise au contrôle du syndic. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, il se plaint que la déclaration de faillite l’a privé de ses biens, notamment en raison de la durée de la procédure. Invoquant l’article 2 du Protocole n o 4 à la Convention, le requérant dénonce la limitation de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Ces articles sont ainsi libellés : Article 8 de la Convention « 1. Toute personne a droit au respect de sa (...) correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Article 2 du Protocole n o 4 « 1. Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence. 2. Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien. 3. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

Le Gouvernement soutient que le requérant aurait pu se plaindre des incapacités prolongées dérivant de sa mise en faillite devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto. Il se réfère, entre autres, à l’arrêt de la Cour de cassation n o 362 de 2003.

Le requérant observe que la loi Pinto ne constitue pas un moyen de recours efficace pour se plaindre de la durée des incapacités personnelles dérivant de la mise en faillite.

La Cour relève que, dans son arrêt n o 362 de 2003, déposé le 14 janvier 2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que le dédommagement moral relatif à la durée des procédures de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités dérivant du statut de failli.

La Cour rappelle avoir retenu que, à partir du 14 juillet 2003, l’arrêt n o 362 de 2003 ne peut plus être ignoré du public et que c’est à compter de cette date qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (voir Sgattoni c. Italie , n o 77132/01, arrêt du 6 octobre 2005, § 48).

La décision de la cour d’appel saisie par le requérant conformément à la loi Pinto étant devenue définitive le 15 novembre 2003, la Cour estime que le requérant aurait pu efficacement se pourvoir en cassation.

Elle estime partant que cette partie de la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II.

Invoquant l’article 3 du Protocole n o 1, le requérant se plaint en outre de la limitation de ses droits électoraux dans la mesure où celle-ci constitue une mesure répressive et anachronique, dépourvue d’une justification légitime et visant à punir et marginaliser le failli. Cet article est ainsi libellé : « Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que les Etats jouissent d’une large marge d’appréciation pour établir les conditions entourant les droits électoraux garantis à l’article 3 du Protocole n o 1 et que, de toute manière, la limitation en question a une durée de cinq ans à partir de la déclaration de faillite.

Le requérant considère que la limitation des droits électoraux du failli repose sur l’idée que celui-ci est pénalement responsable de sa faillite. Cette mesure, qui n’a d’autre but que celui de sanctionner le failli, apparaît aujourd’hui anti-démocratique et représente une atteinte à la dignité humaine du failli.

La Cour rappelle que l’article 3 du Protocole n o 1 implique les droits subjectifs de vote et d’éligibilité ( Mathieu-Mohin et Clerfayt c. Belgique , arrêt du 2 mars 1987, série A n o 113, pp. 22-23, § 51), et elle considère que ces droits sont cruciaux pour l’établissement et le maintien des fondements d’une véritable démocratie régie par l’état de droit ( Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) , GC, n o 74025/01, § 58). Elle rappelle également que, pour importants qu’ils soient, ces droits ne sont cependant pas absolus. Dans leurs ordres juridiques respectifs, les Etats contractants entourent les droits de vote et d’éligibilité de conditions auxquelles l’article 3 ne met en principe pas obstacle. Ils jouissent en la matière d’une large marge d’appréciation, mais il appartient à la Cour de statuer en dernier ressort sur l’observation des exigences du Protocole n o 1 ; il lui faut s’assurer que ces conditions ne réduisent pas les droits dont il s’agit au point de les atteindre dans leur substance même et de les priver de leur effectivité, qu’elles poursuivent un but légitime et que les moyens employés ne se révèlent pas disproportionnés (voir Gitonas et autres c. Grèce , arrêt du 1 er juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, § 39, Aziz c. Chypre , arrêt du 22 juin 2004 n o 69949/01, § 25, et Hirst , précité, § 62).

En l’espèce, la Cour relève que la mesure litigieuse est prévue par la loi, à savoir l’article 2, alinéa 1, lettre a) du décret du président de la République n o 223 du 20 mars 1967, modifié par la loi n o 15 du 16 janvier 1992, prévoyant essentiellement la suspension des droits électoraux du failli pendant la durée de la procédure de faillite et, en tout cas, pour une période non supérieure à cinq ans à partir de la déclaration de faillite.

De toute évidence, cette mesure constitue une ingérence dans les droits électoraux du requérant garantis à l’article 3 du Protocole n o 1. Par ailleurs, d’autres incapacités personnelles dérivent de la limitation des droits électoraux, telles que, par exemple, l’impossibilité d’occuper des emplois civils pour l’Etat.

La Cour relève de surcroît que le requérant a subi une limitation de ses droits électoraux pendant cinq ans à partir du 7 mars 1996 et que des élections politiques (à la Chambre des députés et au Sénat) se sont tenues en Italie le 21 avril 1996.

Quant au but poursuivi par cette mesure, la Cour rappelle que, contrairement à d’autres dispositions de la Convention, l’article 3 du Protocole n o 1 ne précise ni ne limite les buts qu’une restriction doit viser. Une grande variété de buts peuvent donc se trouver compatibles avec lui (voir Hirst , précité, § 74 et, par exemple, Podkolzina c. Lettonie , n o 46726/99, § 33, CEDH 2002-II). La Cour relève également que dans l’affaire Hirst (précitée, § 74), la Grande Chambre de la Cour a constaté que la restriction du droit de vote des détenus pouvait passer pour viser le but de prévenir le crime, renforcer le sens civique et le respect de l’état de droit. La Cour tient à souligner que la procédure de faillite dont il est question relève non pas du droit pénal mais du droit civil. De ce fait, toute notion de dol ou de fraude de la personne déclarée faillie est étrangère aux faits de l’espèce, sans quoi on tomberait dans l’hypothèse du délit de banqueroute simple ou frauduleuse, réglementée par les articles 216 et 217 de la loi sur la faillite. La Cour souligne en outre que la limitation des droits électoraux du failli poursuit une finalité de caractère essentiellement afflictif, visant à dévaloriser et punir le failli en tant qu’individu indigne et couvert d’infamie pour la seule raison qu’il a fait l’objet d’une procédure de faillite civile.

Au vu de ces considérations, la Cour estime que la mesure prévue par l’article 2 du décret du président de la République n o 223 du 20 mars 1967 n’a pour but que de diminuer le failli et constitue un blâme moral pour celui-ci pour le seul fait d’être insolvable et indépendamment de toute culpabilité (voir, mutatis mutandis , Sabou et Pircalab c. Roumanie , n o 46572/99, § 48, 28 septembre 2004). Elle ne poursuit donc pas un objectif légitime. Par ailleurs, la Cour souligne que, loin d’être un privilège, voter constitue un droit garanti par la Convention (voir Hirst , précité, § 75). Cette conclusion dispense la Cour de vérifier en l’espèce si les moyens employés pour atteindre le but poursuivi se révèlent disproportionnés. Il y a donc eu violation de l’article 3 du Protocole n o 1. III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION, QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA VIE PRIVÉE

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie privée dans la mesure où, en raison de l’inscription de son nom dans le registre des faillis, il ne peut exercer aucune activité professionnelle ou commerciale. En outre, il dénonce le fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, sa réhabilitation, qui met fin à ces incapacités personnelles, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure de faillite. L’article 8 est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...). 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour considère que l’ensemble des incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre entraîne en soi une ingérence dans le droit au respect de la vie privée du requérant qui, compte tenu de la nature automatique de cette inscription, de l’absence d’une évaluation et d’un contrôle juridictionnels sur l’application des incapacités y relatives ainsi que du laps de temps prévu pour l’obtention de la réhabilitation, n’est pas « nécessaire dans une société démocratique » au sens de l’article 8 § 2 de la Convention. La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention. IV. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1, QUANT À LA DURÉE DE LA PROCÉDURE, ET 13 DE LA CONVENTION

Par une lettre du 30 juillet 2003, le requérant a indiqué à la Cour que la cour d’appel de Rome, par une décision déposée le 20 juin 2003, lui avait accordé 1 050 EUR en réparation du dommage moral causé par la durée de la procédure. Il invoquait les articles 6 § 1 et 13 de la Convention en se référant « à la décision Scordino c. Italie » et se réservait « d’argumenter ces griefs au cours de la procédure ». Ces articles sont ainsi libellés : Article 6 § 1 « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable (...) dpar un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

Le 23 septembre 2004, la Cour a communiqué ces griefs au Gouvernement.

Dans ses observations, le Gouvernement soutient que la cour d’appel a accordé au requérant la réparation du dommage moral que ce dernier estimait avoir subi.

Le requérant fait valoir que « la présente requête ne porte pas sur la durée de la procédure de faillite mais sur le prolongement des incapacités dérivant de sa mise en faillite ».

La Cour considère donc que, le requérant n’entendant plus maintenir ces griefs, cette partie de la requête doit être rayée du rôle conformément à l’article 37 § 1 a) de la Convention. V.

Quant à la partie du grief du requérant concernant la limitation prolongée de son droit au respect de ses biens (article 1 du Protocole n o 1), de sa correspondance (article 8 de la Convention) et de sa liberté de circulation (article 2 du Protocole n o 4), la Cour rappelle avoir conclu à l’irrecevabilité de ces griefs. Partant, elle estime que, ne s’agissant pas de griefs « défendables » au regard de la Convention, cette partie de la requête doit être rejetée en tant que manifestement mal fondée selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant à la partie du grief portant sur les incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis et perdurant jusqu’à l’obtention de la réhabilitation civile, la Cour constate qu’elle n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir Bottaro c. Italie , n o 56298/00, §§ 41-46, 17 juillet 2003).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention. VI.

Le requérant présente une expertise chiffrant à 88 068 euros (EUR) le préjudice matériel qu’il aurait subi. Cette somme correspond au salaire minimum ( pensione sociale ) qu’il aurait perçu à partir de sa déclaration de faillite. Le requérant réclame aussi 200 000 EUR pour le dommage moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette la demande. Quant au préjudice moral, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain, dû notamment à la privation de son droit de vote. Statuant en équité, elle lui accorde 1 500 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 29 927,40 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour ainsi que 1 813,02 EUR pour les frais d’expertise.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de rayer du rôle les griefs tirés des articles 6 § 1, quant à la durée de la procédure, et 13 de la Convention, quant à l’efficacité du remède fourni par la loi Pinto pour se plaindre de la durée de la procédure ; 2. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8 de la Convention, en ce qui concerne le droit au respect de la vie privée du requérant, 13 de la Convention, en ce qui concerne l’absence d’un recours pour se plaindre des incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre, et 3 du Protocole n o 1, et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 5. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 du Protocole n o 1 ; 6. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger B oštjan M. Zupančič Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion concordante [Note1] de M. Caflisch et M me Ziemele. B.M.Z. V.B. [Note2]