Taiani împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 3641/02) împotriva Republicii Italiene și depusă de doi cetățeni ai acestui stat, domnul Pio Taiani și doamna Ermelinda Taiani ("reclamanții"), care au sesizat Curtea pe 6 septembrie 2001 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanții, care au beneficiat de asigurare judiciară, sunt reprezentați de dna Silvio Ferrara și Massimiliano Ricciardi, avocați la Benevento. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, domn Ivo Maria Braguglia, de coagentul acestuia, domn Francesco Crisafulli, și de agentul adjunct al acestuia, domn Nicola Lettieri.

Pe 23 septembrie 2004, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice grievurile trase din articolele 8 al Convenției, 1 al Protocolului nr. 1, 2 al Protocolului nr. 4, 3 al Protocolului nr. 1 și 13 al Convenției către Guvern. Se prevalând de art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită A treia secțiune, care a fost reorganizată (art. 52 § 1). PE FAPT

Printr-o sentință depusă pe 7 martie 1996, tribunalul din Benevento declara falimentul societății civile existente între reclamanți cât și falimentul personal al acestora.

Pe 13 martie 1996, silindul redactă inventarul bunurilor reclamanților.

Pe 26 iulie 1996, silindul renunță la mandat și, pe 26 septembrie 1996, un nou silind fu numit.

O ședință pentru verificarea pasivului falimentului fu fixată pe 18 decembrie 1996 și amânată de șase ori până pe 16 septembrie 1999.

La această dată, judecătorul delegat ("judecătorul") declara pasivul falimentului executar.

Pe 6 octombrie 1999, dna M. fece opoziție la pasivul falimentului. Această procedură fu închisă printr-o sentință din 25 ianuarie 2001.

Între timp, pe 20 octombrie 2000, silindul solicitase judecătorului autorizația de a preleva o sumă din contul curent al falimentului și, pe 24 octombrie 2000, judecătorul aprobă această cerere.

Pe 31 ianuarie 2002, silindul informă judecătorul de imposibilitatea de a efectua o repartiție parțială a activului falimentului, sumele realizate fiind reduse și mai multe proceduri civile privind bunuri făcând parte din activul falimentului fiind pendante.

Potrivit informațiilor furnizate de reclamanți, procedura de faliment era încă pendantă pe 4 aprilie 2006. 2. Procedura introdusă conform legii Pinto

Pe 21 noiembrie 2002, reclamanții introduseră separat un recurs în fața curții de apel din Roma conform legii Pinto pentru a se plânge de durata procedurii cât și de prelungirea incapacităților derivând din punerea în faliment.

Prin două decizii depuse pe 3 aprilie 2003, curtea de apel, considerând că "suma creanțelor reclamanților nu era ridicată" și că enjamantul litigiului și interesele în joc nu erau importante, a respins această cerere.

Pe 18 iulie 2003, reclamanții introduseră separat un recurs în fața curții de apel din Roma pentru a obține revocarea acestei decizii. Ei estimară că curtea de apel comisese o eroare considerând că reclamanții erau creditori ai falimentului, în timp ce, în realitate, ei erau persoanele care fusese declarate falite.

Prin două decizii depuse pe 27 aprilie 2004, curtea de apel aproba aceste cereri și acorda reclamanților câte 2.500 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pe care îl suferiseră din cauza duratei procedurii.

Pe 11 octombrie 2004, reclamanții notificaseră ministerului justiției un act de precept (atto di precetto) pentru a obține plata acestei sume, și, la o dată nespecificată, introduseră o cerere de pignorare la terți (pignoramento presso terzi) pentru a obține suma menționată.

Invocând art. 8 al Convenției, reclamanții se plânge de încălcarea dreptului lor la respect al corespondenței din cauza faptului că corespondența falitului este supusă controlului silindul. Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, ei se plânge că declararea falimentului i-a privat de bunurile lor, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 2 al Protocolului nr. 4, reclamanții denunță limitarea libertății lor de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Aceste articole sunt formulate după cum urmează: art. 8 al Convenției "1. Orice persoană are drept la respect la (...) corespondența sa. 2. Nu poate exista ingerare a unei autorități publice în exercițiul acestui drept decât atât cât aceasta ingerare este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora." art. 1 al Protocolului nr. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are drept la respect bunurilor sale. Niciun om nu poate fi privat de proprietate decât pentru considerente de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care statele îl posedă să pună în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor." art. 2 al Protocolului nr. 4 "1. Oricine se află regulat pe teritoriul unui stat are drept să circule liber pe acesta și să-și aleagă liber reședința. 2. Orice persoană este liberă să plece din orice țară, inclusiv din a sa. 3. Exercițiul acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."

Guvernul susține că reclamanții, neapelând în casație conform legii Pinto, nu au epuizat căile de recurs interne. Se referă, printre altele, la hotărârea Curții de Casație nr. 362 din 2003.

Reclamanții observă că cererea lor nu poartă asupra duratei procedurii ci asupra prelungirii incapacităților derivând din punerea în faliment.

Curtea observă că, în hotărârea sa nr. 362 din 2003, depusă pe 14 ianuarie 2003, Curtea de Casație recunoscut pentru prima dată că indemnizația morală relativă la durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităților derivând din statutul de falit.

Curtea amintește că reține că, de la 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorată de public și că de la această dată ar trebui să fie exigiți reclamanții să folosească acest recurs în scopul articolului 35 § 1 al Convenției (a se vedea Sgattoni c. Italia, nr. 77132/01, § 48, 6 octombrie 2005).

Ea observă că, în cazul de față, reclamanții introduseră doi recursi conform legii Pinto și că, ca urmare a două decizii de respingere, introduseră doi recursi în revizuire. Ca rezultat al acestora din urmă, reclamanții obținuser indemnizație morală pentru prejudiciul suferit din cauza duratei procedurii.

Curtea observă că, conform articolului 403 al codului de procedură civilă, reclamanții ar fi putut apela în casație împotriva acestor decizii. Căile de recurs interne nefiind epuizate, această parte a cererii trebuie respingă conform articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENȚIEI, PRIVIND DREPTUL LA RESPECT AL VIEȚII PRIVATE

Invocând art. 8 al Convenției, reclamanții se plânge de o atac la dreptul lor la respect al vieții private în măsura în care, din cauza înscrierii numelui lor în registrul faliilor, nu pot exercita nicio activitate profesională sau comercială. În plus, denunță faptul că, potrivit articolului 143 al legii privind falimentul, rehabilitarea lor, care pune sfârșit acestor incapacități personale, nu poate fi cerută decât cinci ani după închiderea procedurii de faliment. art. 8 este formulat după cum urmează: "1. Orice persoană are drept la respect la viața sa privată (...). 2. Nu poate exista ingerare a unei autorități publice în exercițiul acestui drept decât atât cât aceasta ingerare este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora." A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că grievul acesta nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, de asemenea, că acesta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să-l declare admisibil. B. Privind fondul

Curtea consideră că ansamblul incapacităților derivând din înscrierea numelui falitului în registrul faliilor determină în sine o ingerare în dreptul la respect al vieții private a reclamanților care, ținând seama de natura automată a acestei înscrisuri, de absența unei evaluări și a unui control jurisdicțional asupra aplicării incapacităților corespunzătoare cât și de durata prevăzută pentru obținerea rehabilitării, nu este "necesară într-o societate democratică" în sensul articolului 8 § 2. Curtea consideră deci că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției.

Curtea constată că grievul acesta nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, de asemenea, că acesta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să-l declare admisibil. B. Privind fondul

Guvernul susține că statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a stabili condițiile care înconjoară drepturile electorale garantate de art. 3 al Protocolului nr. 1 și că, în orice caz, limitarea în cauză are o durată de cinci ani de la declararea falimentului.

Reclamanții consideră că limitarea drepturilor electorale ale falitului se bazează pe ideea că acesta este penal responsabil pentru falimentul sa. Această măsură, care nu are alt scop decât acela de a sancționa falitul, pare astăzi anti-democratică și reprezintă un atac la demnitatea umană a falitului.

Curtea amintește că art. 3 al Protocolului nr. 1 implică drepturile subiective de vot și de elegilitate (Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgia, hotărâre din 2 martie 1987, seria A nr. 113, pp. 22-23, § 51), și consideră că aceste drepturi sunt cruciale pentru stabilirea și menținerea fundației unei adevărate democrații conduse de stat de drept (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2), GC, nr. 74025/01, § 58, 6 octombrie 2005). Ea amintește de asemenea că, oricât de importante, aceste drepturi nu sunt cu toate acestea absolute. În ordinele lor juridice respective, statele contractante înconjoară drepturile de vot și de elegilitate cu condiții la care art. 3 nu se opune în principiu. Se bucură în această materie de o largă marjă de apreciere, dar revine curții să se pronunțe în ultimă instanță asupra observării cerințelor Protocolului nr. 1; trebuie să se asigure că condițiile respective nu reduc drepturile în cauză până la punctul de a le leza în substanța lor însăși și de a le priva de efectivitate, că urmăresc un scop legitim și că mijloacele folosite nu se dovedesc a fi disproportionate (a se vedea Gitonas și alții c. Grecia, hotărâre din 1 iulie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-IV, § 39, Aziz c. Cipru, nr. 69949/01, § 25, și Hirst, precitat, § 62).

În cazul de față, Curtea observă că măsura litigioasă este prevăzută de lege, anume art. 2, alineatul 1, litera a) al decretului președintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967, modificat de legea nr. 15 din 16 ianuarie 1992, prevăzând esențial suspendarea drepturilor electorale ale falitului pe durata procedurii de faliment și, în orice caz, pentru o perioadă care nu depășește cinci ani de la declararea falimentului.

În mod evident, această măsură constituie o ingerare în drepturile electorale ale reclamantului garantate de art. 3 al Protocolului nr. 1. În plus, alte incapacități personale derivă din limitarea drepturilor electorale, cum ar fi, de exemplu, imposibilitatea de a ocupa funcții civile pentru stat.

Curtea observă de altfel că reclamanții suferiseră o limitare a drepturilor lor electorale timp de cinci ani de la 7 martie 1996 și că alegeri politice (la Camera Deputaților și la Senat) se ținuser în Italia pe 21 aprilie 1996.

Cu privire la scopul urmărit de această măsură, Curtea amintește că, în contrast cu alte dispoziții ale Convenției, art. 3 al Protocolului nr. 1 nu specifică nici nu limitează scopurile pe care o restricție trebuie să le urmărească. O mare varietate de scopuri pot fi compatibile cu acesta (a se vedea Hirst, precitat, § 74 și, de exemplu, Podkolzina c. Letonia, nr. 46726/99, § 33, 9 aprilie 2002, CEDO 2002-II). Curtea observă de asemenea că în cauza Hirst (precitată, § 74), a constatat că restricția dreptului de vot al deținuților putea viza scopul de a preveni crima, întări simțul civic și respectul față de statul de drept. Curtea ține să sublinieze că procedura de faliment în cauză aparține nu dreptului penal ci dreptului civil. De aceea, orice noțiune de dolo sau fraudă a persoanei declarate falite este străină faptelor cazului de față, altfel s-ar cădea în ipoteza delictului de bancrută simplă sau frauduloasă, reglementată de articolele 216 și 217 ale legii privind falimentul. Curtea subliniază de altfel că limitarea drepturilor electorale ale falitului urmăreste o finalitate de caracter esențial infamant, vizând să devalorizeze și pedepsească falitul ca individ nedemn și acoperit de rușine doar din motiv că a fost supus unei proceduri de faliment civil.

În baza acestor considerații, Curtea consideră că măsura prevăzută de art. 2 al decretului președintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967 are doar scopul de a micșora falitul și constituie o mustrare morală pentru acesta doar din motiv de insolvabilitate și independent de orice vinovăție (a se vedea, mutatis mutandis, Sabou și Pircalab c. România, nr. 46572/99, § 48, 28 septembrie 2004). Nu urmăreste deci un obiectiv legitim. În plus, Curtea subliniază că, departe de a fi un privilegiu, votul constituie un drept garantat de Convenție (a se vedea Hirst, precitat, § 75). Această concluzie scutește Curtea de a verifica în cazul de față dacă mijloacele folosite pentru a atinge scopul urmărit se dovedesc a fi disproportionate. De aceea, a existat o încălcare a articolului 3 al Protocolului nr. 1.

Cât pentru partea grievului privind limitarea prelungită a dreptului la respect al bunurilor (art. 1 al Protocolului nr. 1), dreptului la respect al corespondenței (art. 8 al Convenției) și libertății de circulație a reclamanților (art. 2 al Protocolului nr. 4), Curtea amintește că a concluzionat la inadmisibilitatea acestor grievuri. De aceea, consideră că, nu fiind vorba de grievuri "defendabile" în raport cu Convenția, această parte a cererii trebuie respingă ca vădit nefondată potrivit articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Cât pentru partea grievului privind incapacitățile personale derivând din înscrierea numelui falitului în registrul faliilor și persistând până la obținerea rehabilitării civile, Curtea constată că nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, de asemenea, că aceasta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să o declare admisibilă. B. Privind fondul

Curtea a examinat deja cauze care ridică întrebări similare cu cele ale cazului de față și a constatat o încălcare a articolului 13 al Convenției (a se vedea Bottaro c. Italia, nr. 56298/00, §§ 41-46, 17 iulie 2003).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. De aceea, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției.

Reclamanții prezintă o expertizare evaluând la 88.068 euro (EUR) fiecare prejudiciul material pe care ar fi suferit. Această sumă corespunde salariului minim (pensione sociale) pe care ar fi percepat din declararea falimentului. Reclamanții solicită de asemenea câte 200.000 EUR fiecare pentru prejudiciul moral pe care ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu percepe nicio legătură cauzală între încălcările constatate și prejudiciul material invocat și respinge cererea. Cât pentru prejudiciul moral, consideră că reclamanții au suferit o vătămare morală sigură, datorită în special privației dreptului lor de vot. Pronunțîndu-se în echitate, acordă pe această temă câte 1.500 EUR fiecărui reclamant. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții solicită de asemenea 35.912,88 EUR pentru cheltuielile și costurile ocazionate în fața Curții cât și 1.813,02 EUR pentru cheltuielile expertizării.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.000 EUR la titlu de cheltuieli și costuri pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamanților în comun. C. Interese de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cât privesc grievurile trase din articolele 8 al Convenției, cu privire la dreptul la respect al vieții private, 13 al Convenției, cu privire la absența unui recurs pentru a se plânge de incapacitățile derivând din înscrierea numelui falitului în registru, și 3 al Protocolului nr. 1, și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției; 4. Declară că a existat o încălcare a articolului 3 al Protocolului nr. 1; 5. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, câte 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) fiecărui reclamant pentru prejudiciu moral și 2.000 EUR (doi mii euro) reclamanților în comun pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit; b) de la expirarea acestui termen și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 20 iulie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Președinte Prezentei hotărâri se alătură, conform articolelor 45 § 2 al Convenției și 74 § 2 al regulamentului, opinia concordantă comună a dmnului judecător Caflisch și dnei judecător Ziemele.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 3641/02) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Pio Taiani et M me Ermelinda Taiani (« les requérants »), ont saisi la Cour le 6 septembre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, sont représentés par M es Silvio Ferrara et Massimiliano Ricciardi, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, par son coagent, M. Francesco Crisafulli, et par son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.

Le 23 septembre 2004, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 8 de la Convention, 1 du Protocole n o 1, 2 du Protocole n o 4, 3 du Protocole n o 1 et 13 de la Convention au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Par un jugement déposé le 7 mars 1996, le tribunal de Bénévent déclara la faillite de la société de fait existant entre les requérants ainsi que la faillite personnelle de ceux-ci.

Le 13 mars 1996, le syndic rédigea l’inventaire des biens des requérants.

Le 26 juillet 1996, le syndic renonça à son mandat et, le 26 septembre 1996, un nouveau syndic fut nommé.

Une audience pour la vérification du passif de la faillite fut fixée au 18 décembre 1996 et renvoyée à six reprises jusqu’au 16 septembre 1999.

A cette date, le juge délégué (« le juge ») déclara le passif de la faillite exécutoire.

Le 6 octobre 1999, M. M. fit opposition au passif de la faillite. Cette procédure fut close par un jugement du 25 janvier 2001.

Entre-temps, le 20 octobre 2000, le syndic demanda au juge l’autorisation de prélever une somme du compte courant de la faillite et, le 24 octobre 2000, le juge fit droit à cette demande.

Le 31 janvier 2002, le syndic informa le juge de l’impossibilité de répartir partiellement l’actif de la faillite, les sommes réalisées étant faibles et plusieurs procédures civiles concernant des biens faisant partie de l’actif de la faillite étant pendantes.

Selon les informations fournies par les requérants, la procédure de faillite était encore pendante au 4 avril 2006. 2. La procédure introduite conformément à la loi Pinto

Le 21 novembre 2002, les requérants introduisirent séparément un recours devant la cour d’appel de Rome conformément à la loi Pinto pour se plaindre de la durée de la procédure ainsi que du prolongement des incapacités dérivant de leur mise en faillite.

Par deux décisions déposées le 3 avril 2003, la cour d’appel, considérant que « le montant des créances des requérants n’était pas élevé » et que l’enjeu du litige et les intérêts en jeu n’étaient pas importants, rejeta cette demande.

Le 18 juillet 2003, les requérants introduisirent séparément un recours devant la cour d’appel de Rome afin d’obtenir la révocation de cette décision. Ils estimèrent que la cour d’appel avait commis une erreur en considérant que les requérants étaient les créanciers de la faillite tandis que, en réalité, ils étaient les personnes qui avaient été déclarées faillies.

Par deux décisions déposées le 27 avril 2004, la cour d’appel fit droit à ces demandes et accorda aux requérants 2 500 euros (EUR) chacun pour le préjudice moral qu’ils avaient subi en raison de la durée de la procédure.

Le 11 octobre 2004, les requérants notifièrent au ministère de la Justice un acte de saisie ( atto di precetto ) afin d’obtenir le paiement de cette somme, et, à une date non précisée, ils introduisirent une demande de saisie ‑ arrêt ( pignoramento presso terzi ) afin d’obtenir ladite somme. II.

L’article 403 du code de procédure civile est ainsi libellé : « (...) Le jugement qui décide sur un recours en révocation peut être attaqué par les moyens de recours prévus pour attaquer le jugement originaire qui a fait l’objet du recours en révocation » EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 8 DE LA CONVENTION, QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA CORRESPONDANCE, 1 DU PROTOCOLE N o

Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent de la violation de leur droit au respect de leur correspondance en raison de ce que la correspondance du failli est soumise au contrôle du syndic. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, ils se plaignent que la déclaration de faillite les a privés de leurs biens, notamment en raison de la durée de la procédure. Invoquant l’article 2 du Protocole n o 4, les requérants dénoncent la limitation de leur liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Ces articles sont ainsi libellés : Article 8 de la Convention « 1. Toute personne a droit au respect de sa (...) correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Article 2 du Protocole n o 4 « 1. Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence. 2. Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien. 3. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

Le Gouvernement soutient que les requérants, ne s’étant pas pourvus en cassation conformément à la loi Pinto, n’ont pas épuisé les voies de recours internes. Il se réfère, entre autres, à l’arrêt de la Cour de cassation n o 362 de 2003.

Les requérants observent que leur requête ne porte pas sur la durée de la procédure mais sur le prolongement des incapacités dérivant de la mise en faillite.

La Cour relève que, dans son arrêt n o 362 de 2003, déposé le 14 janvier 2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que le dédommagement moral relatif à la durée des procédures de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités dérivant du statut de failli.

La Cour rappelle avoir retenu que, à partir du 14 juillet 2003, l’arrêt n o 362 de 2003 ne peut plus être ignoré du public et que c’est à compter de cette date qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (voir Sgattoni c. Italie , n o 77132/01, § 48, 6 octobre 2005).

Elle relève que, dans le cas d’espèce, les requérants ont introduit deux recours conformément à la loi Pinto et que, suite à deux décisions de rejet, ils ont introduit deux recours en révocation. A l’issue de ces derniers, les requérants ont obtenu un dédommagement moral pour le préjudice subi en raison de la durée de la procédure.

La Cour observe que, conformément à l’article 403 du code de procédure civile, les requérants auraient pu se pourvoir en cassation contre ces décisions. Les voies de recours internes n’ayant pas été épuisées, cette partie de la requête doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION, QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA VIE PRIVÉE

Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de la vie privée dans la mesure où, en raison de l’inscription de leur nom dans le registre des faillis, ils ne peuvent exercer aucune activité professionnelle ou commerciale. En outre, ils dénoncent le fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, leur réhabilitation, qui met fin à ces incapacités personnelles, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure de faillite. L’article 8 est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...). 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour considère que l’ensemble des incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre entraîne en soi une ingérence dans le droit au respect de la vie privée des requérants qui, compte tenu de la nature automatique de ladite inscription, de l’absence d’une évaluation et d’un contrôle juridictionnels sur l’application des incapacités y relatives ainsi que du laps de temps prévu pour l’obtention de la réhabilitation, n’est pas « nécessaire dans une société démocratique » au sens de l’article 8 § 2. La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention. III.

Invoquant l’article 3 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent en outre de la limitation de leurs droits électoraux dans la mesure où celle-ci constitue une mesure répressive et anachronique, dépourvue d’une justification légitime et visant à punir et marginaliser le failli. Cet article est ainsi libellé : « Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que les Etats jouissent d’une large marge d’appréciation pour établir les conditions entourant les droits électoraux garantis à l’article 3 du Protocole n o 1 et que, de toute manière, la limitation en question a une durée de cinq ans à partir de la déclaration de faillite.

Les requérants considèrent que la limitation des droits électoraux du failli repose sur l’idée que celui-ci est pénalement responsable de sa faillite. Cette mesure, qui n’a d’autre but que celui de sanctionner le failli, apparaît aujourd’hui anti-démocratique et représente une atteinte à la dignité humaine du failli.

La Cour rappelle que l’article 3 du Protocole n o 1 implique les droits subjectifs de vote et d’éligibilité ( Mathieu-Mohin et Clerfayt c. Belgique , arrêt du 2 mars 1987, série A n o 113, pp. 22-23, § 51), et elle considère que ces droits sont cruciaux pour l’établissement et le maintien des fondements d’une véritable démocratie régie par l’état de droit ( Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) , GC, n o 74025/01, § 58, 6 octobre 2005). Elle rappelle également que, pour importants qu’ils soient, ces droits ne sont cependant pas absolus. Dans leurs ordres juridiques respectifs, les Etats contractants entourent les droits de vote et d’éligibilité de conditions auxquelles l’article 3 ne met en principe pas obstacle. Ils jouissent en la matière d’une large marge d’appréciation, mais il appartient à la Cour de statuer en dernier ressort sur l’observation des exigences du Protocole n o 1 ; il lui faut s’assurer que lesdites conditions ne réduisent pas les droits dont il s’agit au point de les atteindre dans leur substance même et de les priver de leur effectivité, qu’elles poursuivent un but légitime et que les moyens employés ne se révèlent pas disproportionnés (voir Gitonas et autres c. Grèce , arrêt du 1 er juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, § 39, Aziz c. Chypre , n o 69949/01, § 25, et Hirst , précité, § 62).

En l’espèce, la Cour relève que la mesure litigieuse est prévue par la loi, à savoir l’article 2, alinéa 1, lettre a) du décret du président de la République n o 223 du 20 mars 1967, modifié par la loi n o 15 du 16 janvier 1992, prévoyant essentiellement la suspension des droits électoraux du failli pendant la durée de la procédure de faillite et, en tout cas, pour une période non supérieure à cinq ans à partir de la déclaration de faillite.

De toute évidence, cette mesure constitue une ingérence dans les droits électoraux du requérant garantis à l’article 3 du Protocole n o 1. Par ailleurs, d’autres incapacités personnelles dérivent de la limitation des droits électoraux, telles que, par exemple, l’impossibilité d’occuper des emplois civils pour l’Etat.

La Cour relève de surcroît que les requérants ont subi une limitation de leurs droits électoraux pendant cinq ans à partir du 7 mars 1996 et que des élections politiques (à la Chambre des députés et au Sénat) se sont tenues en Italie le 21 avril 1996.

Quant au but poursuivi par cette mesure, la Cour rappelle que, contrairement à d’autres dispositions de la Convention, l’article 3 du Protocole n o 1 ne précise ni ne limite les buts qu’une restriction doit viser. Une grande variété de buts peuvent donc se trouver compatibles avec lui (voir Hirst , précité, § 74 et, par exemple, Podkolzina c. Lettonie , n o 46726/99, § 33, 9 avril 2002, CEDH 2002-II). La Cour relève également que dans l’affaire Hirst (précitée, § 74), elle a constaté que la restriction du droit de vote des détenus pouvait passer pour viser le but de prévenir le crime, renforcer le sens civique et le respect de l’état de droit. La Cour tient à souligner que la procédure de faillite dont il est question relève non pas du droit pénal mais du droit civil. De ce fait, toute notion de dol ou de fraude de la personne déclarée faillie est étrangère aux faits de l’espèce, sans quoi on tomberait dans l’hypothèse du délit de banqueroute simple ou frauduleuse, réglementée par les articles 216 et 217 de la loi sur la faillite. La Cour souligne en outre que la limitation des droits électoraux du failli poursuit une finalité de caractère essentiellement afflictif, visant à dévaloriser et punir le failli en tant qu’individu indigne et couvert d’infamie pour la seule raison qu’il a fait l’objet d’une procédure de faillite civile.

Au vu de ces considérations, la Cour estime que la mesure prévue par l’article 2 du décret du président de la République n o 223 du 20 mars 1967 n’a pour but que de diminuer le failli et constitue un blâme moral pour celui-ci pour le seul fait d’être insolvable et indépendamment de toute culpabilité (voir, mutatis mutandis , Sabou et Pircalab c. Roumanie , n o 46572/99, § 48, 28 septembre 2004). Elle ne poursuit donc pas un objectif légitime. Par ailleurs, la Cour souligne que, loin d’être un privilège, voter constitue un droit garanti par la Convention (voir Hirst , précité, § 75). Cette conclusion dispense la Cour de vérifier en l’espèce si les moyens employés pour atteindre le but poursuivi se révèlent disproportionnés. Il y a donc eu violation de l’article 3 du Protocole n o 1. IV.

Quant à la partie du grief concernant la limitation prolongée du droit au respect des biens (article 1 du Protocole n o 1), du droit au respect de la correspondance (article 8 de la Convention) et de la liberté de circulation des requérants (article 2 du Protocole n o 4), la Cour rappelle avoir conclu à l’irrecevabilité de ces griefs. Partant, elle estime que, ne s’agissant pas de griefs « défendables » au regard de la Convention, cette partie de la requête doit être rejetée en tant que manifestement mal fondée selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant à la partie du grief portant sur les incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis et perdurant jusqu’à l’obtention de la réhabilitation civile, la Cour constate qu’elle n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir Bottaro c. Italie , n o 56298/00, §§ 41-46, 17 juillet 2003).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention. V.

Les requérants présentent une expertise chiffrant à 88 068 euros (EUR) chacun le préjudice matériel qu’ils auraient subi. Cette somme correspond au salaire minimum ( pensione sociale ) qu’ils auraient perçu à partir de leur déclaration de faillite. Les requérants réclament aussi 200 000 EUR chacun pour le dommage moral qu’ils auraient subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette la demande. Quant au préjudice moral, elle estime que les requérants ont subi un tort moral certain, dû notamment à la privation de leur droit de vote. Statuant en équité, elle accorde à ce titre 1 500 EUR à chaque requérant. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 35 912,88 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour ainsi que 1 813,02 EUR pour les frais d’expertise.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde aux requérants conjointement. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8 de la Convention, en ce qui concerne le droit au respect de la vie privée, 13 de la Convention, en ce qui concerne l’absence d’un recours pour se plaindre des incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre, et 3 du Protocole n o 1, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 du Protocole n o 1 ; 5 Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 500 EUR (mille cinq cents euros) à chaque requérant pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) aux requérants conjointement pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6 Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger B oštjan M. Zupančič Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion concordante de M. Caflisch et M me Ziemele. B.M.Z. V.B.