AFFAIRE TAIANI c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 8 (respect de la vie privée);Violation de l'art. 13;Violation de P1-3;Partiellement irrecevable;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Dommage matériel - demande rejetée;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE TAIANI c. ITALIE (CtEDO, 2006)
A TREIA SECȚIUNE
CAUZA
TAIANI c. ITALIA
(Cererea nr. 3641/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
20 iulie 2006
DEFINITIVĂ
20/10/2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite de art. 44 § 2 al Convenției. Poate fi supusă unor corecturi de formă.
În cauza Taiani c. Italia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), fiind în sesiune ca o cameră compusă din:
Domn B.M. Zupančič, președintă,
Domn J. Hedigan,
Domn L. Caflisch,
Domn V. Zagrebelsky,
Doamna A. Gyulumyan,
Domn E. Myjer,
Doamna I. Ziemele,
judecători,
și Domn V. Berger, greffier de secțiune,
După ce a deliberat în cameră de consiliu pe 29 iunie 2006,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la data aceasta:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 3641/02) împotriva Republicii Italiene și depusă de doi cetățeni ai acestui stat, domnul Pio Taiani și doamna Ermelinda Taiani ("reclamanții"), care au sesizat Curtea pe 6 septembrie 2001 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
Reclamanții, care au beneficiat de asigurare judiciară, sunt reprezentați de dna Silvio Ferrara și Massimiliano Ricciardi, avocați la Benevento. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, domn Ivo Maria Braguglia, de coagentul acestuia, domn Francesco Crisafulli, și de agentul adjunct al acestuia, domn Nicola Lettieri.
Pe 23 septembrie 2004, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice grievurile trase din articolele 8 al Convenției, 1 al Protocolului nr. 1, 2 al Protocolului nr. 4, 3 al Protocolului nr. 1 și 13 al Convenției către Guvern. Se prevalând de art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.
Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită A treia secțiune, care a fost reorganizată (art. 52 § 1).
PE FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanții s-au născut respectiv în 1969 și 1966 și locuiesc la Benevento.
Procedura de faliment
Printr-o sentință depusă pe 7 martie 1996, tribunalul din Benevento declara falimentul societății civile existente între reclamanți cât și falimentul personal al acestora.
Pe 13 martie 1996, silindul redactă inventarul bunurilor reclamanților.
Pe 26 iulie 1996, silindul renunță la mandat și, pe 26 septembrie 1996, un nou silind fu numit.
O ședință pentru verificarea pasivului falimentului fu fixată pe 18 decembrie 1996 și amânată de șase ori până pe 16 septembrie 1999.
La această dată, judecătorul delegat ("judecătorul") declara pasivul falimentului executar.
Pe 6 octombrie 1999, dna M. fece opoziție la pasivul falimentului. Această procedură fu închisă printr-o sentință din 25 ianuarie 2001.
Între timp, pe 20 octombrie 2000, silindul solicitase judecătorului autorizația de a preleva o sumă din contul curent al falimentului și, pe 24 octombrie 2000, judecătorul aprobă această cerere.
Pe 31 ianuarie 2002, silindul informă judecătorul de imposibilitatea de a efectua o repartiție parțială a activului falimentului, sumele realizate fiind reduse și mai multe proceduri civile privind bunuri făcând parte din activul falimentului fiind pendante.
Potrivit informațiilor furnizate de reclamanți, procedura de faliment era încă pendantă pe 4 aprilie 2006.
Procedura introdusă conform legii Pinto
Pe 21 noiembrie 2002, reclamanții introduseră separat un recurs în fața curții de apel din Roma conform legii Pinto pentru a se plânge de durata procedurii cât și de prelungirea incapacităților derivând din punerea în faliment.
Prin două decizii depuse pe 3 aprilie 2003, curtea de apel, considerând că "suma creanțelor reclamanților nu era ridicată" și că enjamantul litigiului și interesele în joc nu erau importante, a respins această cerere.
Pe 18 iulie 2003, reclamanții introduseră separat un recurs în fața curții de apel din Roma pentru a obține revocarea acestei decizii. Ei estimară că curtea de apel comisese o eroare considerând că reclamanții erau creditori ai falimentului, în timp ce, în realitate, ei erau persoanele care fusese declarate falite.
Prin două decizii depuse pe 27 aprilie 2004, curtea de apel aproba aceste cereri și acorda reclamanților câte 2.500 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pe care îl suferiseră din cauza duratei procedurii.
Pe 11 octombrie 2004, reclamanții notificaseră ministerului justiției un act de precept (atto di precetto) pentru a obține plata acestei sume, și, la o dată nespecificată, introduseră o cerere de pignorare la terți (pignoramento presso terzi) pentru a obține suma menționată.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
Dreptul intern relevant este descris în hotărârile Campagnano c. Italia (nr. 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia (nr. 77924/01, §§ 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia (nr. 77962/01, §§ 17-20, 23 martie 2006).
art. 403 al codului de procedură civilă este formulat după cum urmează:
"(...) Sentința care decide asupra unei cereri de revizuire poate fi atacată prin mijloacele de recurs prevăzute pentru a ataca sentința originară care a fost obiectul cererii de revizuire"
ÎN DREPT
I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLELOR 8 ALE CONVENȚIEI, PRIVIND DREPTUL LA RESPECT AL CORESPONDENȚEI, 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 ȘI 2 AL PROTOCOLULUI NR. 4
Invocând art. 8 al Convenției, reclamanții se plânge de încălcarea dreptului lor la respect al corespondenței din cauza faptului că corespondența falitului este supusă controlului silindul. Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, ei se plânge că declararea falimentului i-a privat de bunurile lor, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 2 al Protocolului nr. 4, reclamanții denunță limitarea libertății lor de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Aceste articole sunt formulate după cum urmează:
art. 8 al Convenției
"1. Orice persoană are drept la respect la (...) corespondența sa.
Nu poate exista ingerare a unei autorități publice în exercițiul acestui drept decât atât cât aceasta ingerare este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
art. 1 al Protocolului nr. 1
"Orice persoană fizică sau juridică are drept la respect bunurilor sale. Niciun om nu poate fi privat de proprietate decât pentru considerente de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care statele îl posedă să pună în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."
art. 2 al Protocolului nr. 4
"1. Oricine se află regulat pe teritoriul unui stat are drept să circule liber pe acesta și să-și aleagă liber reședința.
Orice persoană este liberă să plece din orice țară, inclusiv din a sa.
Exercițiul acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
Guvernul susține că reclamanții, neapelând în casație conform legii Pinto, nu au epuizat căile de recurs interne. Se referă, printre altele, la hotărârea Curții de Casație nr. 362 din 2003.
Reclamanții observă că cererea lor nu poartă asupra duratei procedurii ci asupra prelungirii incapacităților derivând din punerea în faliment.
Curtea observă că, în hotărârea sa nr. 362 din 2003, depusă pe 14 ianuarie 2003, Curtea de Casație recunoscut pentru prima dată că indemnizația morală relativă la durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităților derivând din statutul de falit.
Curtea amintește că reține că, de la 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorată de public și că de la această dată ar trebui să fie exigiți reclamanții să folosească acest recurs în scopul articolului 35 § 1 al Convenției (a se vedea Sgattoni c. Italia, nr. 77132/01, § 48, 6 octombrie 2005).
Ea observă că, în cazul de față, reclamanții introduseră doi recursi conform legii Pinto și că, ca urmare a două decizii de respingere, introduseră doi recursi în revizuire. Ca rezultat al acestora din urmă, reclamanții obținuser indemnizație morală pentru prejudiciul suferit din cauza duratei procedurii.
Curtea observă că, conform articolului 403 al codului de procedură civilă, reclamanții ar fi putut apela în casație împotriva acestor decizii. Căile de recurs interne nefiind epuizate, această parte a cererii trebuie respingă conform articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENȚIEI, PRIVIND DREPTUL LA RESPECT AL VIEȚII PRIVATE
Invocând art. 8 al Convenției, reclamanții se plânge de o atac la dreptul lor la respect al vieții private în măsura în care, din cauza înscrierii numelui lor în registrul faliilor, nu pot exercita nicio activitate profesională sau comercială. În plus, denunță faptul că, potrivit articolului 143 al legii privind falimentul, rehabilitarea lor, care pune sfârșit acestor incapacități personale, nu poate fi cerută decât cinci ani după închiderea procedurii de faliment. art. 8 este formulat după cum urmează:
"1. Orice persoană are drept la respect la viața sa privată (...).
Nu poate exista ingerare a unei autorități publice în exercițiul acestui drept decât atât cât aceasta ingerare este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
A. Privind admisibilitatea
Curtea constată că grievul acesta nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, de asemenea, că acesta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să-l declare admisibil.
B. Privind fondul
Curtea consideră că ansamblul incapacităților derivând din înscrierea numelui falitului în registrul faliilor determină în sine o ingerare în dreptul la respect al vieții private a reclamanților care, ținând seama de natura automată a acestei înscrisuri, de absența unei evaluări și a unui control jurisdicțional asupra aplicării incapacităților corespunzătoare cât și de durata prevăzută pentru obținerea rehabilitării, nu este "necesară într-o societate democratică" în sensul articolului 8 § 2.
Curtea consideră deci că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției.
III. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 3 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Invocând art. 3 al Protocolului nr. 1, reclamanții se plânge de altfel de limitarea drepturilor lor electorale în măsura în care aceasta constituie o măsură punitoare și anacronică, lipsită de o justificare legitimă și vizând să pedepsească și marginalice falitul. Articolul este formulat după cum urmează:
"Înaltele Părți contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiții care asigură libera exprimare a opiniei poporului asupra alegerii organului legislativ."
A. Privind admisibilitatea
Curtea constată că grievul acesta nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, de asemenea, că acesta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să-l declare admisibil.
B. Privind fondul
Guvernul susține că statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a stabili condițiile care înconjoară drepturile electorale garantate de art. 3 al Protocolului nr. 1 și că, în orice caz, limitarea în cauză are o durată de cinci ani de la declararea falimentului.
Reclamanții consideră că limitarea drepturilor electorale ale falitului se bazează pe ideea că acesta este penal responsabil pentru falimentul sa. Această măsură, care nu are alt scop decât acela de a sancționa falitul, pare astăzi anti-democratică și reprezintă un atac la demnitatea umană a falitului.
Curtea amintește că art. 3 al Protocolului nr. 1 implică drepturile subiective de vot și de elegilitate (Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgia, hotărâre din 2 martie 1987, seria A nr. 113, pp. 22-23, § 51), și consideră că aceste drepturi sunt cruciale pentru stabilirea și menținerea fundației unei adevărate democrații conduse de stat de drept (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2), GC, nr. 74025/01, § 58, 6 octombrie 2005). Ea amintește de asemenea că, oricât de importante, aceste drepturi nu sunt cu toate acestea absolute. În ordinele lor juridice respective, statele contractante înconjoară drepturile de vot și de elegilitate cu condiții la care art. 3 nu se opune în principiu. Se bucură în această materie de o largă marjă de apreciere, dar revine curții să se pronunțe în ultimă instanță asupra observării cerințelor Protocolului nr. 1; trebuie să se asigure că condițiile respective nu reduc drepturile în cauză până la punctul de a le leza în substanța lor însăși și de a le priva de efectivitate, că urmăresc un scop legitim și că mijloacele folosite nu se dovedesc a fi disproportionate (a se vedea Gitonas și alții c. Grecia, hotărâre din 1 iulie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-IV, § 39, Aziz c. Cipru, nr. 69949/01, § 25, și Hirst, precitat, § 62).
În cazul de față, Curtea observă că măsura litigioasă este prevăzută de lege, anume art. 2, alineatul 1, litera a) al decretului președintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967, modificat de legea nr. 15 din 16 ianuarie 1992, prevăzând esențial suspendarea drepturilor electorale ale falitului pe durata procedurii de faliment și, în orice caz, pentru o perioadă care nu depășește cinci ani de la declararea falimentului.
În mod evident, această măsură constituie o ingerare în drepturile electorale ale reclamantului garantate de art. 3 al Protocolului nr. 1. În plus, alte incapacități personale derivă din limitarea drepturilor electorale, cum ar fi, de exemplu, imposibilitatea de a ocupa funcții civile pentru stat.
Curtea observă de altfel că reclamanții suferiseră o limitare a drepturilor lor electorale timp de cinci ani de la 7 martie 1996 și că alegeri politice (la Camera Deputaților și la Senat) se ținuser în Italia pe 21 aprilie 1996.
Cu privire la scopul urmărit de această măsură, Curtea amintește că, în contrast cu alte dispoziții ale Convenției, art. 3 al Protocolului nr. 1 nu specifică nici nu limitează scopurile pe care o restricție trebuie să le urmărească. O mare varietate de scopuri pot fi compatibile cu acesta (a se vedea Hirst, precitat, § 74 și, de exemplu, Podkolzina c. Letonia, nr. 46726/99, § 33, 9 aprilie 2002, CEDO 2002-II).
Curtea observă de asemenea că în cauza Hirst (precitată, § 74), a constatat că restricția dreptului de vot al deținuților putea viza scopul de a preveni crima, întări simțul civic și respectul față de statul de drept.
Curtea ține să sublinieze că procedura de faliment în cauză aparține nu dreptului penal ci dreptului civil. De aceea, orice noțiune de dolo sau fraudă a persoanei declarate falite este străină faptelor cazului de față, altfel s-ar cădea în ipoteza delictului de bancrută simplă sau frauduloasă, reglementată de articolele 216 și 217 ale legii privind falimentul. Curtea subliniază de altfel că limitarea drepturilor electorale ale falitului urmăreste o finalitate de caracter esențial infamant, vizând să devalorizeze și pedepsească falitul ca individ nedemn și acoperit de rușine doar din motiv că a fost supus unei proceduri de faliment civil.
În baza acestor considerații, Curtea consideră că măsura prevăzută de art. 2 al decretului președintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967 are doar scopul de a micșora falitul și constituie o mustrare morală pentru acesta doar din motiv de insolvabilitate și independent de orice vinovăție (a se vedea, mutatis mutandis, Sabou și Pircalab c. România, nr. 46572/99, § 48, 28 septembrie 2004). Nu urmăreste deci un obiectiv legitim. În plus, Curtea subliniază că, departe de a fi un privilegiu, votul constituie un drept garantat de Convenție (a se vedea Hirst, precitat, § 75).
Această concluzie scutește Curtea de a verifica în cazul de față dacă mijloacele folosite pentru a atinge scopul urmărit se dovedesc a fi disproportionate.
De aceea, a existat o încălcare a articolului 3 al Protocolului nr. 1.
IV. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI
Invocând art. 13 al Convenției, reclamanții se plânge de a nu dispune de un recurs efectiv pentru a se plânge de incapacitățile patrimoniale și personale care o afectează pe toată durata procedurii de faliment și până la obținerea rehabilitării lor. Articolul este formulat după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute (...) Convenției au fost încălcate, are drept la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane acționând în exercițiul funcțiilor lor oficiale."
A. Privind admisibilitatea
Cât pentru partea grievului privind limitarea prelungită a dreptului la respect al bunurilor (art. 1 al Protocolului nr. 1), dreptului la respect al corespondenței (art. 8 al Convenției) și libertății de circulație a reclamanților (art. 2 al Protocolului nr. 4), Curtea amintește că a concluzionat la inadmisibilitatea acestor grievuri. De aceea, consideră că, nu fiind vorba de grievuri "defendabile" în raport cu Convenția, această parte a cererii trebuie respingă ca vădit nefondată potrivit articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Cât pentru partea grievului privind incapacitățile personale derivând din înscrierea numelui falitului în registrul faliilor și persistând până la obținerea rehabilitării civile, Curtea constată că nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, de asemenea, că aceasta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să o declare admisibilă.
B. Privind fondul
Curtea a examinat deja cauze care ridică întrebări similare cu cele ale cazului de față și a constatat o încălcare a articolului 13 al Convenției (a se vedea Bottaro c. Italia, nr. 56298/00, §§ 41-46, 17 iulie 2003).
Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față.
De aceea, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției.
V. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Potrivit articolului 41 al Convenției, "Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite să se repareze decât incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, acolo unde este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamanții prezintă o expertizare evaluând la 88.068 euro (EUR) fiecare prejudiciul material pe care ar fi suferit. Această sumă corespunde salariului minim (pensione sociale) pe care ar fi percepat din declararea falimentului. Reclamanții solicită de asemenea câte 200.000 EUR fiecare pentru prejudiciul moral pe care ar fi suferit.
Guvernul contestă aceste pretenții.
Curtea nu percepe nicio legătură cauzală între încălcările constatate și prejudiciul material invocat și respinge cererea. Cât pentru prejudiciul moral, consideră că reclamanții au suferit o vătămare morală sigură, datorită în special privației dreptului lor de vot. Pronunțîndu-se în echitate, acordă pe această temă câte 1.500 EUR fiecărui reclamant.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamanții solicită de asemenea 35.912,88 EUR pentru cheltuielile și costurile ocazionate în fața Curții cât și 1.813,02 EUR pentru cheltuielile expertizării.
Guvernul contestă aceste pretenții.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.000 EUR la titlu de cheltuieli și costuri pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamanților în comun.
C. Interese de întârziere
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă cât privesc grievurile trase din articolele 8 al Convenției, cu privire la dreptul la respect al vieții private, 13 al Convenției, cu privire la absența unui recurs pentru a se plânge de incapacitățile derivând din înscrierea numelui falitului în registru, și 3 al Protocolului nr. 1, și inadmisibilă pentru rest;
Declară că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției;
Declară că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției;
Declară că a existat o încălcare a articolului 3 al Protocolului nr. 1;
Declară că:
a) Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, câte 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) fiecărui reclamant pentru prejudiciu moral și 2.000 EUR (doi mii euro) reclamanților în comun pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit;
b) de la expirarea acestui termen și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 20 iulie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Vincent Berger
Boštjan M. Zupančič
Greffier
Președinte
Prezentei hotărâri se alătură, conform articolelor 45 § 2 al Convenției și 74 § 2 al regulamentului, opinia concordantă comună a dmnului judecător Caflisch și dnei judecător Ziemele.
OPINIE CONCORDANTĂ COMUNĂ
A DMNULUI JUDECĂTOR CAFLISCH ȘI DNEI JUDECĂTOR ZIEMELE
Subscriem la hotărâre cu excepția paragrafului 50 din aceasta, unde Curtea constată că reclamantul "a suferit o vătămare morală sigură, datorită în special limitării dreptului său de vot" și "îi acordă 1.500 EUR pe această temă".
După opinia noastră, prejudiciul moral rezultând din limitarea dreptului de vot nu este cuantificabil. Curtea ar fi trebuit să judece că constatarea unei încălcări a articolului 3 al Protocolului nr. 1 ar fi constituit, în sine, o satisfacție echitabilă corespunzătoare.