ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 136/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I.1. Prin sentința civilă nr. 154

din 14 ianuarie 2005, a Judecătoriei Oradea, pronunțată în dosarul nr.

3500/2004, a fost respinsă plângerea contravențională formulată de petenta SC

A.N. SRL Oradea, împotriva procesului-verbal de contravenție nr. 002435 din 5

aprilie 2004, întocmit de A.N.D.P., secția Drumuri Naționale Oradea, prin care

s-a aplicat petentei, sancțiunea amenzii în sumă de 25 milioane de lei, pentru

săvârșirea contravenției constând în utilizarea rețelei de drumuri naționale fără

a deține

rovinieta

valabilă pentru autovehicul, în

temeiul O.G. nr. 15/2002, al Legii nr. 424/2002 și al Ordinului Ministerului

Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței nr. 1433/2002.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

înlăturat susținerea petentei privind nelegalitatea procesului-verbal, motivată

de aceasta, pe greșita amendare a persoanei juridice deținătoare a

autovehiculului, în condițiile în care singurul răspunzător contravențional

este șoferul, pentru lipsa rovinietei. A reținut instanța că, potrivit Legii

nr. 424/2002 și art. 24 din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice,

Transporturilor și Locuinței nr. 1433/2002 și O.G. nr. 51/2004, orice

utilizator de vehicule destinate transporturilor de marfă înmatriculat în

România, are obligația de a avea la bordul său rovinieta, însoțită de copia

facturii fiscale care atestă dobândirea acesteia.

formulat recurs, petenta, cererea fiind înregistrată sub nr. 950 din 15

februarie 2005, la Tribunalul Bihor.

Prin motivele de recurs s-a invocat

excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Ordinul

Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței nr. 1433/2002, în

raport cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 15/2002 și ale Legii nr.

424/2002, întrucât prin primele dispoziții se aduc modificări și completări la

lege, operațiune juridică inadmisibilă.

Mai susține recurenta, în argumentarea excepției, că

„utilizator” al rețelei de drumuri publice nu poate fi decât o persoană fizică,

persoana juridică fiind o abstracțiune, astfel încât fapta de a nu deține

rovinieta, poate fi săvârșită exclusiv de persoana fizică ce folosește

autovehiculul, iar nu de persoana juridică proprietară a lui.

Arată recurenta că ea, în calitate

de proprietar al autovehiculului, nu întrunește în persoana sa atributul

posesiei și al folosinței acestuia, iar decizia de a folosi rețeaua de drumuri

naționale aparține exclusiv posesorului său, conducătorului auto, moment în

care se naște și devine operantă obligația de plată a taxei de drum.

Pretinde recurenta că vinovăția

șoferului rezidă în aceea că lui, în calitate de posesor al mașinii și

conducător auto, îi revine obligația de diligență de a verifica și sesiza

conducerea societății când rovinieta a expirat ori nu există și, în general,

obligația de a verifica existența tuturor avizelor, licențelor și actelor

necesare pentru a circula legal.

Susține recurenta că posibilitatea

de sancționare a persoanei juridice este o excepție și este în mod expres

prevăzută de legiuitor, în anumite legi și acte normative, dar nu și în

situația de față.

Prin încheierea din 7 noiembrie

2005, instanța de recurs a dispus suspendarea judecării și a trimis, spre

soluționare, excepția, la Curtea de Apel Oradea, secția de contencios

administrativ, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.

II. 1. Prin sentința civilă nr. 346

din 5 decembrie 2005 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr.

5052/2005, a fost respinsă excepția de nelegalitate, reținându-se că recurenta

a invocat-o pentru dispozițiile art. 24 alin. (2) din Ordinul Ministerului

Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței nr. 1433/2002, în raport cu

dispozițiile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 15/2002 și ale art. 3 alin. (2) din

O.G. nr. 2/2001.

A considerat instanța că, în soluționarea

excepției, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 7, precum și integral

ale art. 8 din O.G. nr. 15/2002, pe care, analizându-le în conținut, le-a

apreciat drept concludente, pentru a reține că: obligația de a achita tariful

de utilizare revine contravenientului, iar responsabilitatea achitării

tarifului de utilizare, în condițiile art. 7, revine deținătorilor menționați

în certificatele de înmatriculare, indiferent că sunt persoane fizice ori

juridice.

A mai reținut instanța că art. 1

lit. b) din Legea nr. 15/2002 definește utilizatorii, ca fiind persoane fizice

sau juridice, care dețin vehicule înmatriculate în România și că persoana

juridică, deși este o abstracție, este o ființă distinctă de persoanele fizice

care o înființează și dobândește drepturi și obligații, încheie acte și

săvârșește fapte juridice licite sau ilicite.

declarat în termen, recursul de față, petenta susținătoare a excepției de

nelegalitate, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.

În motivarea cererii se arată că

instanța învestită cu soluționarea excepției, a depășit cadrul procesual al

cererii, întrucât recurenta a invocat strict noțiunea de „posesor”, utilizată

de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 15/2002, în raport cu cea de „proprietar”,

utilizată de Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și

Locuinței nr. 1433/2002, depășindu-se, astfel, în mod nelegal, de către ordin,

dispozițiile ordonanței, ceea ce ar îndreptăți admiterea excepției.

Susține recurenta, că nu se poate

pune semnul egalității, din punct de vedere lingvistic, între noțiunea de

„posesor” și cea de „proprietar”, iar instanța, în loc să analizeze acest

aspect pe care se întemeia excepția, a intrat în fondul judecății plângerii

contravenționale, statuând cui, în ce mod sau în ce condiții se aplică

sancțiunea contravențională.

Recursul nu se fondează.

Excepția a fost invocată prin

motivele de recurs depuse în instanța de recurs, la 5 septembrie 2005, dar în

legătură cu o faptă contravențională săvârșită la data de 5 aprilie 2004 și

sancționată la aceeași dată.

La data aplicării sancțiunii textul

integral al art. 24 din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice,

Transporturilor și Locuinței nr. 1433/2002, a cărui nelegalitate se invocă

numai pentru alin. (2), avea următorul conținut:

„(1) Fapta posesorilor de

autovehicule sau a conducătorilor auto care utilizează rețeaua de drumuri

naționale din România, fără să dețină rovinieta valabilă, însoțită de copia

facturii fiscale corespunzătoare, constituie contravenție.

(2) În cazul utilizatorilor români,

responsabilitatea circulației fără rovinietă valabilă, însoțită de copia

facturii fiscale corespunzătoare, revine, după caz, persoanei fizice sau

juridice proprietare a autovehiculului.

(3) În cazul utilizatorilor străini,

responsabilitatea revine în exclusivitate conducătorului auto.

(4) Prin rovinieta valabilă se

înțelege rovinieta eliberată în condițiile prevăzute la art. 8, aplicată în

locul stabilit, corespunzătoare categoriei de autovehicul și clasei de emisii

poluante, a cărei durată de valabilitate nu este depășită și care asigură, prin

tarifele plătite, dreptul de utilizare a rețelei de drumuri naționale din

România fără discontinuitate”.

La aceeași dată, art. 8 alin. (1)

din O.G. nr. 15/2002, în raport cu care se invocă excepția, avea următorul

conținut:

„Fapta posesorilor de autovehicule

sau a conducătorilor acestora care utilizează rețeaua de drumuri naționale din

România, fără a deține rovinieta valabilă, constituie contravenție și se

sancționează cu amendă (…)”.

În mod concret, recurentul pretinde

că termenul „posesor”, prevăzut de ordonanță ca făptuitor al contravenției, nu

are înțelesul de „proprietarul autovehiculului”, astfel încât ordinul este

nelegal, întrucât statuează, peste limitele ordonanței, că răspunderea pentru

circulația fără rovinietă revine proprietarului autovehiculului, persoana

fizică ori juridică.

În sprijinul acestei interpretări din punct de

vedere lingvistic, recurenta pretinde că ea, în calitate de persoană juridică,

așadar o abstracție pură, nu poate poseda autovehiculul, ci doar conducătorul

autor are posesia și folosința lui, așadar el poate fi, în această materie

(utilizarea drumurilor naționale fără rovinietă), subiectul calificat al

răspunderii contravenționale.

Dar, Codul civil, în art. 480,

definește proprietatea, ca fiind dreptul pe care-l are cineva de a se bucura și

a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, dar în limitele determinate

de lege. Așadar, posesia, folosința și dispoziția se includ în noțiunea de proprietate.

Pe de altă parte, potrivit art. 1846

alin. (2) C. civ., posesia este definită ca „deținerea unui lucru sau folosirea

de un drept, exercitarea, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele

nostru”.

Interpretarea gramaticală a

textului, pe care o invocă recurenta, presupune analiza cuvintelor, a

termenilor în care este exprimată norma criticată. Sub acest aspect se pune

problema, esențială în speță, dacă termenul „posesie” din art. 8 al ordonanței

este folosit în înțelesul obișnuit, în sens larg, adică faptul de a deține, de

a avea un lucru, în speță un autovehicul, ori în înțelesul lui restrâns,

juridic, ca element definitoriu al dreptului de proprietate, drept care

presupune posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor.

Chiar și în această din urmă ipoteză (pe care

recurentul o contestă, în sensul că nu consideră că posesia respectivă ar fi a

proprietarului, adică ar echivala cu proprietatea, ci aparține în mod strict,

independent conducătorului auto), recurentul invocă imposibilitatea fizică de a

poseda/utiliza autovehiculul de către persoana juridică proprietara, aceasta

fiind o abstracție care nu poate circula pe drumurile publice și, ca urmare, nu

poate săvârși contravenții.

Ambele probleme își află răspunsul

prin coroborarea dispozițiilor art. 8 alin. (2) din ordonanță, cu celelalte

dispoziții ale ordonanței, în formularea lor rezultată din modificările aduse

de Legea nr. 424/2002, de aprobare a ordonanței. Astfel:

- potrivit art. 1 alin. (4), pentru

plata tarifului de utilizare a rețelei de drumuri naționale, utilizatorilor

rețelei li se eliberează documentul care atestă dreptul de a utiliza rețeaua,

denumit rovinieta;

- iar potrivit alin. (7), în cazul schimbării

proprietarului autovehiculului, rovinieta își menține valabilitatea;

- de asemenea, potrivit art. 8, în

cazul radierii din circulație a autovehiculului, proprietarului i se va returna

contravaloarea tarifului de utilizare a rețelei de drumuri naționale,

corespunzător perioadei de neutilizare;

- în fine, potrivit art. 8 alin. (3)

din ordonanță, o dată cu aplicarea amenzii contravenționale, posesorilor de

autovehicule sau conducătorilor acestora li se reține certificatul de

înmatriculare al autovehiculului și, după caz, licența de execuție pentru

vehicul.

Din formularea acestor texte se

poate constata că normele care reglementează aplicarea tarifului de utilizare a

rețelei de drumuri naționale N, ca și efectele în caz de încălcare a lor, se

produc în persoana proprietarului autovehiculului, fie ea persoana fizică ori

juridică, și nicidecum în persoana conducătorului auto.

Ca urmare, dispozițiile art. 24

alin. (2) din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și

Locuinței nr. 1433/2002 nu pot fi considerate nelegale, în raport cu cele art.

8 alin. (1) din O.G. nr. 15/2002, în formularea sa modificată prin Legea nr.

424/2002 și aplicabilă la data săvârșirii contravenției.

Sub cel de-al doilea aspect al

excepției, se observă, din aceleași texte, că și o persoană juridică de tipul

unei societăți comerciale poate fi un utilizator al rețelei de drumuri

naționale, întrucât ordonanța nu le exceptează pe acestea, iar în măsura în

care nu și-a îndeplinit obligația de plată a tarifului de utilizare a rețelei

de drumuri naționale, care îi revine ca utilizator al drumului și ca proprietar

posesor al autovehiculului care circulă pe acel drum, devine subiect al

răspunderii contravenționale în temeiul legii speciale.

Un argument în plus în favoarea

acestei interpretări rezultă și din raportarea textului criticat, ca nelegal,

din ordinul emis în aplicarea unei legi speciale, la legea generală - O.G. nr.

2/2001, care reglementează regimul general al contravențiilor.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (1)

din aceasta, amenda contravențională se poate aplica oricărui contravenient,

persoană fizică ori juridică. Iar O.G. nr. 15/2002, ca lege specială, nu

contravine celei generale, întrucât dispozițiile art. 10 din aceasta prevăd că

și contravențiilor prevăzute la art. 8 le sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr.

2/2001.

Așa fiind, soluția primei instanțe

este, în principiu, corectă, urmând a fi menținută, cu considerentele mai sus

arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A.N

SRL Oradea împotriva sentinței civile nr. 346/CA/2005 - PI din 5 decembrie 2005

a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 ianuarie 2006.