ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8418/2006

Asupra recursului civil de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 388 din 10 mai 2004, Tribunalul București, secția a V- a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea pârâtei SC T.G.I.E. SRL. Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că reclamantul a avut calitate de salariat al societății pârâte, conform contractului individual de muncă înregistrat la ITM sub nr. 5589 din 15 septembrie 1997, începând cu data de 21 august 1997. Conform acestui contract, reclamantul a avut funcția de încărcător descarcă tor, pe care a îndeplinit-o până la data de 12 septembrie 1997, când a fost victima unui accident la locul de muncă.

La data de 12 septembrie 1997, în cadrul celulei 20 din depozitul Chiajna, ca urmare a manevrării motostivuitorului în vederea efectuării curățeniei, reclamantul s-a agățat de acest motostivuitor, a alunecat de pe el și fiind prins între acesta și zid a suferit o fractură complexă de bazin cu ruptură vezicală și uretrală, pentru care a fost spitalizat până la 24 octombrie 1997. În perioada septembrie 1997-1998, a beneficiat de concediu medical și în urma cererii din 30 septembrie 1998, prin care a solicitat schimbarea din funcția de încărcător descărcător în cea de paznic, s-a emis decizia nr. 544 din 1 octombrie 1998, prin care i s-a modificat încadrarea, fiind numit în funcția de paznic cu un salariu de 1.161.000 lei brut lunar.

În acest contest a fost întocmit la 7 decembrie 1998, actul adițional ia contractul de muncă în care s-a menționat angajarea reclamantului în calitate de paznic. Prin decizia nr. 95 din 8 februarie 1999, pârâta a procedat la desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantului, reținând că a săvârșit repetate abateri disciplinare de la sarcinile de serviciu, permițând accesul persoanelor străine în firmă, după orele de program, persoane ce au utilizat telefoanele firmei, au deranjat liniștea publică, iar la data de 27 ianuarie 1999, a absentat nemotivat de la serviciu. Prin acțiunea formulată reclamantul a solicitat o pensie lunară raportată la salariul mediu pe economie și daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat de producerea accidentului.

Accidentul suferit de reclamant la 12 septembrie 1997, este un accident de muncă, în sensul dispozițiilor art. 23 alin. (l) din Legea nr. 90/1960, deoarece, s-a produs în timpul procesului de muncă.

Pentru a asigura repararea prejudiciului reclamantului îi sunt recunoscute mai multe drepturi cu caracter bănesc sau cu caracter de ajutor de alt tip, pe perioada incapacității de muncă, sau pe perioada ulterioară, acordate de angajator sau de alte instituții astfel: Pe perioada incapacității temporare de muncă, respectiv, perioada cât a beneficiat de concediu medical, reclamantul era îndreptățit să primească o indemnizație din bugetul asigurărilor de stat, în condițiile art. 144 din Legea nr. 10/1972 și art. 23 din Legea nr. 3/1977, indemnizație de care a beneficiat în perioada septembrie 1997- iunie 1998. Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, avea dreptul să fie încadrat în locuri de muncă, mai ușoare, corespunzătoare capacității sale de muncă, obligație ce revine angajatorului.

Pârâta și-a îndeplinit această obligație prin angajarea reclamantului începând cu data de 1 octombrie 1998, în funcția de paznic. Faptul că ulterior reclamantul a săvârșit unele abateri disciplinare care au condus Ia desfacerea contractului de muncă nu îi este imputabil pârâtei și nu este de natură a conduce la concluzia nerespectării dispozițiilor legale sus menționate. Prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 3/1997, se stabilesc drepturile cuvenite persoanelor care pierd sau li se diminuează capacitatea de muncă, din cauza unor accidente de muncă, indiferent de vechime și de perioada cât durează invaliditatea. Pensia de invaliditate, ca drept de asigurări sociale se stabilește printr-o procedură specială și se plătește din bugetul asigurărilor de stat de către oficiile, respectiv casele de pensii și nu de către angajator.

Sub acest aspect, cererea reclamantului de a obliga pârâta la plata unei pensii stabilite în raport de venitul mediu pe economie s-a reținut ca neîntemeiată. A mai reținut instanța de fond că, legea nu stabilește alte forme de reparație a prejudiciului cauzat de accidentele de muncă, și că, repararea unui prejudiciu are drept scop înlăturarea integrală a efectelor faptei prejudiciabile și nu constituirea unei surse de venituri suplimentare, in raport de aceste aspecte cererea pentru acordarea unei despăgubiri lunare la nivelul salariului minim pe economie s-a apreciat ca neîntemeiată.

Potrivit cu principiu reparării integrale a prejudiciului, rezultat în urma unui accident de muncă, prin care salariatul și-a pierdut sau i s-a diminuat capacitatea de muncă, singura modalitate de reparare constă în diferența dintre drepturile salariale pe care le-ar fi obținut salariatul dacă nu survenea accidentul și cele obținute ulterior accidentului în raport de o capacitate de muncă pierdută sau diminuată Cu toate acestea, reclamantul nu s-a adresat instituției potrivit prevederilor Legilor nr. 3/1977 și 19/2000, pentru stabilirea drepturilor de pensie, în vederea determinării eventualei diferențe cuvenite. Nu a făcut nici dovezi cu privire la veniturile pe care le-ar fi putut obține ulterior desfacerii din culpa sa, a contractului de muncă încheiat cu pârâta.

Și cererea pentru plata daunelor morale a fost privită ca neîntemeiată, reținându-se că reclam autul ui nu i-au fost lezate drepturi nepatrimoniale (la onoare, demnitate, imagine), și nici nu i s-au cauzat vătămări care să-l pună în imposibilitatea de a participa la viața socială sau de a se bucura de evenimentele firești ale vieții. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 45A din 9 februarie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 388 din 10 mai 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC T.G.I.E. SRL, cât și cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel a reținut în esență, că cererea reclamantului s-a întemeiat pe disp. art. 149, art. 146 C. muncii, art. 23 alin. (1), art. 24 alin. (b), art. 33, art. 34, art. 36 și art. 38 din Legea nr. 90/1996. Așa cum a fost învestită instanța, s-au avut în vedere dispoziții din legislația muncii, accidentul suferit de apelantul reclamant fiind un accident de muncă. S-a mai reținut că reclamantul nu a formulat o cerere distinctă prin care să invoce răspunderea civilă delictuală în temeiul art. 998, art. 999 C. civ., sau una din formele acesteia conform art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru a se face discuții cu privire la natura prejudiciului, situație în care, puteau fi discutate și eventualele daune morale, astfel ca, s-a apreciat corectă soluția instanței de fond, atât sub aspectul stării de fapt cât și a încadrării în drept a cauzei.

Corectă s-a reținut a fi și soluționarea cererii privind pensia de invaliditate, care este supusă unei reglementări juridice speciale, care nu poate fi echivalată cu o despăgubire lunară, fie care aspect fiind supus unor reglementări juridice diferite. Împotriva deciziei nr. 45A din 9 februarie 2006, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pentru cauze cu minori și familie a declarat recurs în termenul legal reclamantul I.C., care a invocat în drept motivele prev. de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Reclamantul recurent a arătat în esență, ca, hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește capătul de cerere prin care a solicitat acordarea unor despăgubiri sub forma unor prestații lunare, care să acopere lipsa veniturilor sale, precum și faptul că, datorită accidentului în prezent are o invaliditate de gradul ITT.

În acest sens, precizează că în baza temeiurilor juridice menționate în cererea inițială, respectiv dispozițiile Legii nr. 90/1996, răspunderea pârâtei (fost angajator), este subsidiară, și că, este îndreptățit să cheme pârâta în judecată după ce s-a adresat sistemului de asigurări sociale, iar suma obținută nu a acoperit integral prejudiciu suferit. Critica vizează, și soluționarea greșită a cererii privind obligarea intimatei pârâte la plata daunelor morale în raport de temeiul juridic indicat. Mai arată recurentul, că, în ceea ce privește drepturile nepatrimoniale încălcate și prejudiciile suferite, instanța trebuia să aibă în vedere că există atâtea prejudicii nepatrimoniale câte feluri de drepturi nepatrimoniale are personalitatea umană și care pot fi încălcate.

Astfel, se susține că în categoria prejudiciilor nepatrimoniale create trebuiau incluse suferințele și durerile de natură fizică și psihică încercate în calitate de victimă a accidentului de muncă, prejudiciu de agrement prin care i s-au restrâns elementele agreabile ale vieții. Examinând recursul, în limitele criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este fondat pentru considerentele ce urmează: Temeiul juridic al cererii formulată de reclamant a fost art. 146, art. 149 C. muncii și art. 23 alin. (1), art. 24 alin. (b), art. 33, art. 34, art. 36 și art. 38 din Legea nr. 90/1996. Potrivit învestirii instanței, trebuiesc avute în vedere dispozițiile din legislația muncii și anume prevederile Codului Muncii, ale Legii nr. 90/1996 și nr. 3/1977.

De fapt, accidentul suferit de către recurentul reclamant este un. accident ele muncă și implicit cererea sa vizează un prejudiciu suferit ca urmare a unui astfel de accident. Din conținutul cererii reclamantului nu se poate reține formularea unei cereri distincte prin care să se invoce răspunderea civilă delictuală întemeiată pe disp. art. 998 și art. 999 C. civ., sau una din formele acesteia, pentru a se putea discuta asupra naturii prejudiciului. Nu există nici un dubiu cu privire la încadrarea în drept a cauzei, în sensul naturii litigiului, care este un litigiu de muncă. Pornind de la temeiul juridic al cererii care statuează natura litigiului drept un litigiu de muncă, instanța reține că, nu se mai impune analiza criticilor formulate de reclamant în recurs.

Cererea reclamantului vizând soluționarea unui litigiu de muncă, trebuia soluționată în primă instanță de către instanța specializată în rezolvarea unor astfel de litigii, respectiv de către tribunal secția conflicte de muncă, în compunerea prevăzută de lege. De altfel, recurentul reclamant la termenul de astăzi își califică din nou acțiunea ca fiind rezultată dintr-un raport de muncă, solicitând ca soluția să fie dată în raport de acest punct de vedere, nefiind vorba despre calificarea acțiunii în această fază procesuală. Procedând altfel, instanța a încălcat normele de competență materială care, atrag casarea cu trimitere a cauzei. În speță, natura litigiului fiind de muncă și soluționat în primă instanță cu încălcarea normelor de competență materială a instanței specializate, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) și (6) C. proc.

civ. rap. la art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul să fie admis, să fie casate hotărârile pronunțate de curtea de apel și tribunal cu trimitere spre rejudecare secției de conflicte de muncă a Tribunalului București. Cu ocazia rejudecării, instanța va avea în vedere că cererea reclamantului se întemeiază pe dispozițiile legislației muncii și va ține cont și de toate criticile formulate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE : Admite recursul declarat de reclamantul I.C. Casează decizia nr.45 A din 9 februarie 2006, a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, precum și sentința nr. 388 din 10 mai 2004, a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare secției de conflicte de muncă a aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 23 octombrie 2006.