ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8418/2006

Asupra recursului

civil de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 388 din 10 mai

2004, Tribunalul București, secția a

V-

a civilă, a respins

ca neîntemeiată acțiunea pârâtei SC T.G.I.E. SRL.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a

reținut că reclamantul a avut calitate de salariat al societății pârâte,

conform contractului individual de muncă înregistrat la ITM sub nr. 5589 din 15

septembrie 1997, începând cu data de 21 august 1997. Conform acestui contract,

reclamantul a avut funcția de încărcător descarcă tor, pe care a îndeplinit-o

până la data de 12 septembrie 1997, când a fost victima unui accident la locul

de muncă.

La data de 12 septembrie 1997, în

cadrul celulei 20 din depozitul Chiajna, ca urmare a manevrării

motostivuitorului în vederea efectuării curățeniei, reclamantul s-a agățat de

acest motostivuitor, a alunecat de pe el și fiind prins între acesta și zid a

suferit o fractură complexă de bazin cu ruptură vezicală și uretrală, pentru

care a fost spitalizat până la 24 octombrie 1997.

În perioada septembrie 1997-1998, a beneficiat de concediu medical și

în urma cererii

din

30 septembrie

1998, prin care a solicitat schimbarea din funcția de încărcător descărcător în

cea de paznic, s-a emis decizia nr. 544 din 1 octombrie 1998, prin care i s-a

modificat încadrarea, fiind numit în funcția de paznic cu un salariu de

1.161.000 lei brut lunar. În acest contest a fost întocmit la 7 decembrie 1998,

actul adițional ia contractul de muncă în care s-a menționat angajarea

reclamantului în calitate de paznic.

Prin decizia nr. 95 din 8 februarie 1999,

pârâta a procedat la desfacerea disciplinară a contractului de muncă al

reclamantului, reținând că a săvârșit repetate abateri disciplinare de la

sarcinile de serviciu, permițând accesul persoanelor străine în firmă, după

orele de program, persoane ce au utilizat telefoanele firmei, au deranjat

liniștea publică, iar la data de 27 ianuarie 1999, a absentat nemotivat de la

serviciu.

Prin acțiunea formulată reclamantul a solicitat

o pensie lunară raportată la salariul mediu pe economie și daune morale pentru

repararea prejudiciului cauzat de producerea accidentului.

Accidentul suferit de reclamant la 12

septembrie 1997, este un accident de muncă, în sensul dispozițiilor art. 23

alin. (l) din Legea nr. 90/1960, deoarece, s-a produs în timpul procesului de

muncă.

Pentru a asigura repararea prejudiciului

reclamantului îi sunt recunoscute mai multe drepturi cu caracter bănesc sau cu

caracter de ajutor de alt tip, pe perioada incapacității de muncă, sau pe

perioada ulterioară, acordate de angajator sau de alte instituții astfel:

Pe perioada incapacității temporare de muncă,

respectiv, perioada cât a beneficiat de concediu medical, reclamantul era

îndreptățit să primească o indemnizație din bugetul asigurărilor de stat, în

condițiile art. 144 din Legea nr. 10/1972 și art. 23 din Legea nr. 3/1977,

indemnizație de care a beneficiat în perioada septembrie 1997- iunie 1998.

Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 3/1977,

avea dreptul să fie încadrat în locuri de muncă, mai ușoare, corespunzătoare

capacității sale de muncă, obligație ce revine angajatorului. Pârâta și-a

îndeplinit această obligație prin angajarea reclamantului începând cu data de 1

octombrie 1998, în funcția de paznic. Faptul că ulterior reclamantul a săvârșit

unele abateri disciplinare care au condus Ia desfacerea contractului de muncă

nu îi este imputabil pârâtei și nu este de natură a conduce la concluzia

nerespectării dispozițiilor legale sus menționate.

Prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 3/1997, se

stabilesc drepturile cuvenite persoanelor care pierd sau li se diminuează

capacitatea de muncă, din cauza unor accidente de muncă, indiferent de vechime

și de perioada cât durează invaliditatea. Pensia de invaliditate, ca drept de

asigurări sociale se stabilește printr-o procedură specială și se plătește din

bugetul asigurărilor de stat de către oficiile, respectiv casele de pensii și

nu de către angajator.

Sub acest aspect, cererea reclamantului de a

obliga pârâta la plata unei pensii stabilite în raport de venitul mediu pe

economie s-a reținut ca neîntemeiată.

A mai reținut instanța de fond că, legea

nu stabilește alte forme de reparație a prejudiciului cauzat de accidentele de

muncă, și că, repararea unui prejudiciu are drept scop înlăturarea integrală a

efectelor faptei prejudiciabile și nu constituirea unei surse de venituri

suplimentare, in raport de aceste aspecte cererea pentru acordarea unei

despăgubiri lunare la nivelul salariului minim pe economie s-a apreciat ca

neîntemeiată.

Potrivit cu principiu reparării

integrale a prejudiciului, rezultat în urma unui accident de muncă, prin care

salariatul și-a pierdut sau i s-a diminuat capacitatea de muncă, singura

modalitate de reparare constă în diferența dintre drepturile salariale pe care

le-ar fi obținut salariatul dacă nu survenea accidentul și cele obținute

ulterior accidentului în raport de o capacitate de muncă pierdută sau diminuată

Cu toate acestea, reclamantul nu s-a

adresat instituției potrivit prevederilor Legilor nr. 3/1977 și 19/2000, pentru

stabilirea drepturilor de pensie, în vederea determinării eventualei diferențe

cuvenite.

Nu a făcut nici dovezi cu privire la

veniturile pe care le-ar fi putut obține ulterior desfacerii din culpa sa, a

contractului de muncă încheiat cu pârâta.

Și cererea pentru plata daunelor morale

a fost privită ca neîntemeiată, reținându-se că reclam autul ui nu i-au fost

lezate drepturi nepatrimoniale (la onoare, demnitate, imagine), și nici nu i

s-au cauzat vătămări care să-l pună în imposibilitatea de a participa la viața

socială sau de a se bucura de evenimentele firești ale vieții.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 45A din 9 februarie

2006, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

civile nr. 388 din 10 mai 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC T.G.I.E. SRL, cât și

cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel a reținut în esență, că

cererea reclamantului s-a întemeiat pe disp. art. 149, art. 146 C. muncii, art.

23 alin. (1), art. 24 alin. (b), art. 33, art. 34, art. 36 și art. 38 din Legea

nr. 90/1996.

Așa cum a fost învestită instanța, s-au

avut în vedere dispoziții din legislația muncii, accidentul suferit de

apelantul reclamant fiind un accident de muncă.

S-a mai reținut că reclamantul nu a

formulat o cerere distinctă prin care să invoce răspunderea civilă delictuală

în temeiul art. 998, art. 999 C. civ., sau una din formele acesteia conform

art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru a se face discuții cu privire la natura

prejudiciului, situație în care, puteau fi discutate și eventualele daune

morale, astfel ca, s-a apreciat corectă soluția instanței de fond, atât sub

aspectul stării de fapt cât și a încadrării în drept a cauzei.

Corectă s-a reținut a fi și soluționarea

cererii privind pensia de invaliditate, care este supusă unei reglementări

juridice speciale, care nu poate fi echivalată cu o despăgubire lunară, fie

care aspect fiind supus unor reglementări juridice diferite.

Împotriva deciziei nr. 45A din 9 februarie

2006, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pentru cauze cu minori

și familie a declarat recurs în termenul legal reclamantul I.C., care a invocat

în drept motivele prev. de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Reclamantul recurent a arătat în esență, ca,

hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce

privește capătul de cerere prin care a solicitat acordarea unor despăgubiri sub

forma unor prestații lunare, care să acopere lipsa veniturilor sale, precum și

faptul că, datorită accidentului în prezent are o invaliditate de gradul ITT.

În acest sens, precizează că în baza

temeiurilor juridice menționate în cererea inițială, respectiv dispozițiile

Legii nr. 90/1996, răspunderea pârâtei (fost angajator), este subsidiară, și

că, este îndreptățit să cheme pârâta în judecată după ce s-a adresat sistemului

de asigurări sociale, iar suma obținută nu a acoperit integral prejudiciu

suferit.

Critica vizează, și soluționarea

greșită a cererii privind obligarea intimatei pârâte la plata daunelor morale

în raport de temeiul juridic indicat.

Mai arată recurentul, că, în ceea ce

privește drepturile nepatrimoniale încălcate și prejudiciile suferite, instanța

trebuia să aibă în vedere că există atâtea prejudicii nepatrimoniale câte

feluri de drepturi nepatrimoniale are personalitatea umană și care pot fi

încălcate.

Astfel, se susține că în categoria

prejudiciilor nepatrimoniale create trebuiau incluse suferințele și durerile de

natură fizică și psihică încercate în calitate de victimă a accidentului de

muncă, prejudiciu de agrement prin care i s-au restrâns elementele agreabile

ale vieții.

Examinând recursul, în limitele criticilor

formulate, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

constată că este fondat pentru considerentele ce urmează:

Temeiul juridic al cererii formulată de

reclamant a fost art. 146, art. 149 C. muncii și art. 23 alin. (1), art. 24

alin. (b), art. 33, art. 34, art. 36 și art. 38 din Legea nr. 90/1996.

Potrivit învestirii instanței, trebuiesc avute

în vedere dispozițiile din legislația muncii și anume prevederile Codului

Muncii, ale Legii nr. 90/1996 și nr. 3/1977.

De fapt, accidentul suferit de către recurentul

reclamant este un. accident ele muncă și implicit cererea sa vizează un

prejudiciu suferit ca urmare a unui astfel de accident.

Din conținutul cererii reclamantului nu se

poate reține formularea unei cereri distincte prin care să se invoce

răspunderea

civilă

delictuală

întemeiată pe disp. art. 998 și art. 999 C. civ., sau una din formele acesteia,

pentru a se putea discuta asupra naturii prejudiciului.

Nu există nici un dubiu cu privire la

încadrarea în drept a cauzei, în sensul naturii litigiului, care este un

litigiu de muncă.

Pornind de la temeiul juridic al cererii care

statuează natura

litigiului

drept un

litigiu

de muncă, instanța reține că, nu

se mai impune analiza criticilor formulate de reclamant în recurs.

Cererea reclamantului vizând soluționarea unui

litigiu de muncă, trebuia soluționată în primă instanță de către instanța

specializată în rezolvarea unor astfel de

litigii,

respectiv de către tribunal secția conflicte de muncă, în compunerea prevăzută

de lege.

De altfel, recurentul reclamant la termenul de

astăzi își califică din nou acțiunea ca fiind rezultată dintr-un raport de

muncă, solicitând ca soluția să fie dată în raport de acest punct de vedere,

nefiind vorba despre calificarea acțiunii în această fază procesuală.

Procedând altfel, instanța a încălcat normele

de competență materială care, atrag casarea cu trimitere a cauzei.

În speță, natura litigiului fiind de

muncă și soluționat în primă instanță cu încălcarea normelor de competență

materială a instanței specializate, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) și

(6) C. proc. civ. rap. la art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul să fie admis,

să fie casate hotărârile pronunțate de curtea de apel și tribunal cu trimitere

spre rejudecare secției de conflicte de muncă a Tribunalului București.

Cu ocazia rejudecării, instanța va avea în vedere

că cererea reclamantului se întemeiază pe dispozițiile legislației muncii și va

ține cont și de toate criticile formulate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

:

Admite recursul

declarat de reclamantul I.C.

Casează decizia nr.45 A din 9 februarie 2006, a

Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie, precum și sentința nr. 388

din

10 mai 2004, a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și trimite cauza

spre rejudecare secției de conflicte de muncă a aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 23 octombrie 2006.