ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1796/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1796/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr.

45079/3/2007 reclamantul B.N. a chemat în judecată pârâta SC C.B. SA,

solicitând ca aceasta să fie obligată să îi achite suma de 159.655 RON,

reprezentând diferența dintre suma actualizată (384.555 RON) și suma efectiv

plătită de pârâtă (225.900 RON). De asemenea, reclamantul a mai cerut obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare,

reclamantul a arătat că prin Sentința comercială nr. 6157 din 11 mai 2004

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 12795/2003

pârâta a fost obligată la plata de despăgubiri nete către reclamant în cuantum

de 225.900 RON, sumă care avea scadența în noiembrie 2001. Raportat la indicele

de consum de la această dată, pârâta ar fi trebuit să achite reclamantului suma

de 384.555 RON, deoarece a efectuat plata abia în februarie 2006. Reclamantul a

precizat că dreptul la acțiune nu este prescris, deoarece prin acțiunea care a

făcut obiectul Dosarului nr. 12795/2003, cursul prescripției a fost întrerupt.

Pârâta a depus

întâmpinare, prin care a invocat excepția prematurității, excepția prescripției

extinctive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin Sentința

comercială nr. 3766 din 17 martie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a respins ca neîntemeiată excepția prematurității, a admis excepția

prescripției extinctive și a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de

reclamantul B.N. împotriva pârâtei SC C.B. SA.

Prin Decizia

comercială nr. 481 din 13 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială, a fost admis apelul declarat de reclamant, iar

sentința pronunțată de Tribunal a fost desființată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Recursul declarat

împotriva acestei decizii de pârâta SC C.B. SA. a fost respins ca nefondat prin

Decizia nr. 2580 din 27 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 45079/3/2007.

Prin Sentința

comercială nr. 2229 din 1 martie 2010 Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a admis cererea formulată și precizată, a obligat pârâta la plata sumei de

153.975 RON, precum și la 4.331,70 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Prin Sentința

comercială nr. 6157 din 11 mai 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, în Dosarul nr. 12795/2003 pârâta a fost obligată la plata de

despăgubiri nete către reclamant în cuantum de 225.900 RON.

Instanța a reținut că

la data de 24 octombrie 2001 reclamantul a fost eliberat din funcția de

vicepreședinte al SC C.B. SA prin decizie a Primului Ministru. Raporturile

juridice dintre reclamant și pârâta au dublă natură, de drept administrativ și

de drept comercial. Revocarea din funcție nu are nici o legătură cu nerespectarea

clauzelor contractuale. În aceste condiții, devine aplicabilă clauza potrivit

căreia revocarea din funcție fără respectarea prevederilor art. 13 atrage

dreptul la despăgubiri echivalând cu salariul administratorului pentru lunile

rămase, aceasta fiind o clauză prin care părțile contractante au stabilit că în

situația în care prin act administrativ va fi revocat din funcție pe motive de

oportunitate, administratorul să primească despăgubiri. Cu alte cuvinte, dacă

contractul de administrare a încetat din motive neimputabile administratorului

și în alte condiții decât cele stabilite prin contract, acesta era îndreptățit

să primească despăgubiri.

Potrivit regulilor

generale, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, ceea

ce presupune atât acoperirea prejudiciului efectiv suferit, cât și pe cea a

beneficiului nerealizat.

Acoperirea de îndată

a prejudiciului efectiv suferit ar fi presupus plata imediată a sumei datorate

cu acest titlu de debitor. Plata a fost însă făcută cu întârziere, ceea ce a

determinat prejudicierea creditorului ca efect al devalorizării monedei

naționale, deoarece suma de 225.900 RON plătibilă la data de 24 februarie 2005

(data la care hotărârea a rămas definitivă) nu este aceeași cu suma de 225.900

RON plătită de pârâtă în luna februarie 2006 – valoarea nominală este aceeași,

însă valoarea reală este mai mică, pârâtul fiind în acest fel lezat în dreptul

său la recuperarea integrală a prejudiciului.

Nu este cerută, în

această situație, analiza culpei debitorului, deoarece obligarea pârâtei la

plata sumei datorate, în cuantum reactualizat până la data plății efective, nu

constituie o manifestare a angajării răspunderii debitorului, ci doar

garantarea reparării integrale a prejudiciului. Cu alte cuvinte, chiar dacă plata

ar fi fost făcută de debitor cu întârziere din considerente cu totul

neimputabile debitorului, acesta tot ar fi fost obligat la plata debitului în

cuantumul său reactualizat.

În cazul în care

culpa pentru plata cu întârziere ar fi lipsit, debitorul nu ar mai fi putut fi

obligat la plata dobânzii legale, care reprezintă întinderea pe care

legiuitorul (art. 1088 C. civ.) a dat-o prejudiciului cauzat prin neplata unei

sume de bani (lipsa folosinței sumei de bani).

Reclamantul a depus

modul de calcul al pretențiilor sale constând în actualizarea în raport de

inflație a despăgubirilor nete de 2.259.900.000 ROL. Pârâta nu a contestat

modul de calcul al pretențiilor în nici o privință (cuantum al sumei, perioada

de referință, coeficienți aplicați).

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat apel, pârâta, solicitând admiterea

acestuia, schimbarea în tot a sentinței atacate și respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

În motivarea

apelului, s-a arătat că instanța nu a menționat temeiurile de drept pe care își

întemeiază soluția, hotărârea nefiind motivată, că pentru întârzierea în

executarea unei obligații comerciale bănești debitorul datorează dobânzi

conform art. 43 C. Com., debitorul fiind de drept în întârziere din momentul în

care obligația devine exigibilă, că nu se poate reține vinovăția băncii pentru

neplata sumei de 225.900 RON, întrucât intimatul-reclamant nu a făcut dovada că

ar fi solicitat la data rămânerii definitive, punerea în executare a Sentinței nr.

6157 din 11 mai 2004.

S-a mai arătat că

valoarea efectivă a sumei de 225.900 RON la data rămânerii definitive a

hotărârii - 24 februarie 2005 și respectiv valoarea acesteia în luna februarie

2006, nu a fost modificată în mod considerabil, întrucât rata inflației nu a

înregistrat modificări semnificative, astfel că instanța a acordat mai mult

decât s-ar fi cuvenit, calculul inflației fiind aplicat din luna noiembrie

2001, când intimatul reclamant a fost revocat din funcție, dar a contestat

măsura în instanță la data de 17 iulie 2003. Pentru perioada cuprinsă între

data revocării din funcție - noiembrie 2001 și 24 februarie 2005, Banca nu

poate fi obligată la actualizarea sumei, deoarece nu poate fi dovedită

vinovăția sa.

Analizând actele și

lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Curtea a apreciat că

apelul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În cuprinsul

hotărârii atacate instanța de fond a expus pe larg motivele de fapt pentru care

a admis acțiunea și făcut trimitere la textele de lege pe care se sprijină

soluția adoptată.

În mod corect

instanța de fond a reținut că nu este necesară analiza culpei debitorului,

plata sumei în cuantum actualizat până la data plății efective reprezentând o

garanție a reparării integrale a prejudiciului, indiferent dacă motivele pentru

care debitorul a plătit cu întârziere îi sunt sau nu imputabile.

Acest aspect a fost

stabilit, de altfel, cu putere de lucru judecat prin Decizia comercială nr. 481

din 13 noiembrie 2008 pronunțată în cauză de Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, în sensul că despăgubirile se solicită a fi acordate prin

aplicarea la suma prestabilită a procentelor corespunzătoare indicelui de inflație,

operațiunea de actualizare fiind una de aducere la zi a debitului principal

(damnum emergens) pentru restabilirea echilibrului prestațiilor, în nici un caz

neputând fi asimilată acțiunii în daune, cu titlu de lucrum cessans.

Prin aceeași decizie

s-a mai reținut că textul art. 371

2

C.proc.civ. reglementează

distinct chestiunea dobânzilor și penalităților, pe de o parte, și chestiunea

actualizării valorii obligației principale – pe de altă parte, făcând între

aceste părți ale prejudiciului (devenit creanță în faza de executare) o

demarcație neechivocă, că nici o dispoziție legală nu îl obligă pe titularul

unei cereri în pretenții având ca obiect acoperirea unui prejudiciu, să

solicite și actualizarea sumei, potrivit art. 371

2

alin. (3) C.proc.civ.

reclamantul având dreptul a solicita aceasta chiar în faza executării silite.

Pe de altă parte,

executarea obligației se face de către debitor, ca regulă generală, de

bunăvoie, prin plată.

Prin urmare, în

calitate de parte în cauza soluționată prin Sentința comercială nr. 6157 din 11

mai 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în

dosarul nr. 12795/2003, apelanta avea obligația de a efectua plata sumei de

225.900 RON, de bunăvoie.

Este evident faptul

că intimatul-reclamant nu ar fi învestit instanța cu cererea dedusă judecății

în prezenta cauză, dacă apelanta ar fi achitat suma de 225.900 RON la data de 9

noiembrie 2001. În acest sens, prin decizia comercială nr. 481 din 13 noiembrie

2008 s-a stabilit în mod irevocabil că prescripția a început să curgă la 9

noiembrie 2001, cursul acesteia fiind întrerupt prin introducerea cererii de

chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. 12795/2003 al Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, la 17 iulie 2003, conform art. 16 lit. b)

din Decretul nr. 167/1958. Întrucât cererea a fost admisă în mod irevocabil, o

nouă prescripție a început să curgă în condițiile art. 17 alin. (3) din

Decretul nr. 167/1958, la momentul când Sentința comercială nr. 6157 din 14 mai

2004 a devenit definitivă – 24 februarie 2005.

Având în vedere cele

arătate mai sus și reținute cu autoritate de lucru judecat prin decizia curții

susmenționată, rezultă că referirile apelantei la „obligațiile comerciale” și

„dobânzile datorate” din cererea de apel sunt nepertinente și străine de

cererea dedusă judecății.

Curtea a mai reținut

că apelanta nu a contestat modul de calcul prezentat de către intimatul

reclamant la instanța de fond, iar pe de altă parte, perioada avută în vedere

este noiembrie 2001-februarie 2006, nu astfel cum se susține prin cererea de

apel, respectiv februarie 2005-februarie 2006.

În consecință, prin Decizia

comercială nr. 510 din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta SC C.B. SA

BucureștI.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC C.B. SA București, în temeiul motivului de

nelegalitate reprezentat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a

solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată în

sensul respingerii acțiunii.

Prin criticile

invocate, recurenta a susținut că instanța de apel s-a limitat la a face o

simplă înșiruire a situației de fapt, fără a prezenta temeiurile de drept, pe

care se întemeiază convingerea instanței.

De asemenea, curtea

de apel nu a luat în considerare nici motivul de apel referitor la dobânzile

datorate în cazul obligației comerciale. Astfel, regula curgerii dobânzilor

este reprezentată de art. 43 C. com., iar pentru a ne afla în situația curgerii

de drept a dobânzilor trebuie să fie întrunite anumite condiții și anume

obligația debitorului să constea în plata unei sume de bani, să fie lichidă și

exigibilă. Instanța de apel nu a observat că toate aceste condiții sunt

întrunite de obligațiile stabilite în sarcina SC C.B. SA prin art. 14 al

contractului de administrare. În schimb instanța de apel a invocat o decizie

pronunțată de către o altă instanță într-o altă speță, ceea ce nu constituie

izvor de drept.

În concluzie,

apreciază că aceste aspecte echivalează cu nemotivarea unei hotărâri

judecătorești.

Dintr-un alt punct de

vedere arată că instanța de apel nu poate reține vinovăția pârâtei, atât timp

cât nu a fost făcută dovada faptului că reclamantul ar fi solicitat punerea în

executare a Hotărârii comerciale nr. 6157 din 11 mai 2004 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială.

În ceea ce privește

suma acordată de către instanță, susține că în mod nelegal instanța a aplicat

rata inflației din noiembrie 2001, dată la care reclamantul a fost revocat din

funcție.

Recursul este

nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente :

Prealabil examinării

motivelor de recurs, Înalta Curte constată că în raport de criticile formulate,

se impune examinarea cererii de recurs prin prisma motivelor de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a pus în

discuție motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

prin trimiterea la art. 261 C. proc. civ., din perspectiva acestei reglementări

fiind pusă în valoare prin argumentele prezentate, nemotivarea hotărârii

pronunțată de instanța de fond, critică care a fost găsită neîntemeiată de

către instanța de apel.

Curtea de Apel

București, ca instanță de apel a stabilit că sentința de fond nu este

susceptibilă de critică în raport de dispozițiile art. 261 C. proc. civ.

Cu referire la

invocarea acestui motiv, Înalta Curte reține că argumentația instanței de apel

este corectă, în sensul că verificarea îndeplinirii cerinței motivării constă

în verificarea existenței, iar nu a fondului motivării.

În consecință,

critica evocată nu va fi reținută.

În ceea ce privește

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recurenta a pus în discuție chestiunea culpei, apreciind că pentru

plata cu întârziere este necesară îndeplinirea acestei condiții, în persoana

societății pârâte.

Critica este

nefondată.

Prin acțiunea de față

se solicită a fi acordate despăgubiri, în sensul aplicării la suma prestabilită

a procentelor corespunzătoare indicelui de inflație, cel răspunzător fiind

obligat la acoperirea prejudiciului efectiv. În speța de față, prejudiciul

efectiv, în sensul de damnum emergens reprezintă suma de bani care să asigure

reparația echitabilă a prejudiciului recunoscut deja printr-o hotărâre

irevocabilă.

Având în vedere

aceste precizări, prin intermediul acțiunii de față nu se solicită daune cu

titlu de lucrum cessans,pentru a ne afla în sfera răspunderii delictuale,

pentru incidența căreia este necesară existența culpei debitorului.

În aceste condiții,

susținerile recurentei privind culpa reclamantului, care trebuia să solicite

punerea în executare a Sentinței comerciale nr. 6157 din 11 mai 2004, nu pot fi

primite, având în vedere faptul că executarea obligațiilor se face de către

debitor, ca regulă generală, prin plată, de bunăvoie.

Așa cum a reținut și

instanța de apel, un argument în sprijinul acestor afirmații, îl reprezintă

dispozițiile art. 371

2

C. proc. civ., care permit creditorului să

solicite și actualizarea sumei, chiar în faza executării silite.

Critica privind

modului de calcul al sumei actualizate și perioada avută în vedere, nu poate fi

analizată de către instanța de recurs, întrucât reprezintă o critică de

netemeinicie, și nu de nelegalitate, care nu poate face obiect de analiză în

această fază procesuală.

În raport de aceste

considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează

să respingă recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC C.B. SA București împotriva Deciziei comerciale nr.

510 din 14 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2011