ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 263/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 14 ianuarie 2003, reclamanta SC P. SA Apahida a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtul Guvernul României, anularea H.G. nr. 969/2002 în partea privind

Anexa nr. 10 pozițiile 316 - 323, precum și obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în mod nelegal, întreg patrimoniul societății a fost inclus în

domeniul public al comunei Apahida, ceea ce echivalează cu o expropriere sau

naționalizare. Aceasta, în condițiile în care capitalul societății înființată

în anul 1991, pe baza deciziei nr. 145/1991, a Prefecturii județului Cluj, a

fost subscris de persoane fizice care au calitatea de acționari ai societății,

capitalul respectiv fiind în sumă de 26.649.190 lei. A mai arătat reclamanta că

în capitalul social s-a cuprins atât terenul în suprafață de 72.078 ha, cât și fonduri bănești, astfel cum rezultă din adresa C.A.P.-ului Apahida și a actului de

proprietate nr. 240/1979, a aceluiași C.A.P. De asemenea, reclamanta a precizat

că s-a încercat intabularea acestui patrimoniu, însă acțiunea de intabulare a

fost suspendată, până la soluționarea dosarului nr. 5522/R/2002, al Curții de

Apel Cluj, în care Primăria Apahida a solicitat anularea actelor sale

constitutive.

În opinia reclamantei, actul

administrativ atacat a fost emis în baza unei documentații care nu exprimă

realitatea, situația creată fiind rezultatul unei erori la care s-a ajuns

datorită relei-credințe a funcționarilor din teritoriu, care nu au transmis

date corecte și exacte.

Cu privire la îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, reclamanta a arătat că a

luat cunoștință de actul atacat, la 11 decembrie 2002, la termenul de judecată

din dosarul nr. 5522/R/2002, al Curții de Apel Cluj.

În urma conflictului negativ de

competență ivit între Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ și Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,

Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia

nr. 3222 din 15 octombrie 2003, a stabilit competența de soluționare a

pricinii, în baza dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, în

favoarea Curții de Apel București.

Prin sentința nr. 1829 din 22

septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,

a respins acțiunea societății comerciale și a admis cererea de intervenție

accesorie a Ministerului Administrației și Internelor, în interesul Guvernului,

reținând, în esență, că din probele administrate, reclamanta nu a dovedit care

este dreptul său recunoscut de lege vătămat, prin emiterea actului atacat,

respectiv nu a dovedit care este titlul său de proprietate asupra pozițiilor

316 - 323 din Anexa nr. 10 a H.G. nr. 969/2002. S-a mai reținut că în

condițiile în care înscrisurile prezentate de reclamantă, în dovedirea

acțiunii, nu valorează titlu de proprietate asupra bunurilor menționate în

hotărâre, nu este dovedită calitatea procesuală activă și, totodată, temeinicia

acțiunii.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC P. SA Apahida, criticând-o

pentru netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

După ce reiterează „istoricul

dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au fost trecute în mod abuziv în

domeniul public al comunei Apahida, prin H.G. nr. 969/2002”,

recurenta-reclamantă susține că netemeinicia hotărârii instanței de fond rezidă

în faptul că, ignorând dispozițiile art. 29 al Legii nr. 18/1991, în forma sa

inițială (aplicabilă la data înființării societății), instanța a apreciat că SC

P. SA Apahida nu a făcut dovada titlului de proprietate asupra terenurilor ce

fac obiectul pozițiilor 316 - 323 din Anexa nr. 10 a H.G. nr. 969/2002.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

se mai susține, pe de o parte, că instanța de fond în mod greșit nu a reținut

că prin adresa nr. 7541/1991, Prefectura județului Cluj a comunicat

recurentei-reclamante, că „potrivit art. 29 din Legea nr. 18/1991, terenurile

și celelalte bunuri aduse de cooperativă în asociație, precum și bunurile

dobândite de aceasta devin proprietatea societății, iar cooperatorii pot deveni

acționari în condițiile legii”.

Pe de altă parte, se susține că

instanța de fond nu a reținut că patrimoniul societății este constituit și din

aportul social al acționarilor, iar existența familiilor enumerate în calitate

de foști membri C.A.P., care au adus ca aport social, o parte din terenurile

lor, nu poate fi ignorată.

Au formulat întâmpinări atât

Guvernul României, cât și intervenientul Ministerul Administrației și

Internelor, susținând, în esență, pe de o parte, că reclamanta nu a dovedit

care este dreptul său recunoscut de lege care i-a fost vătămat prin actul atacat,

iar, pe de altă parte, că inventarul bunurilor care aparțin domeniului public

al unei comune, nu poate fi interpretat ca un act constitutiv de noi drepturi

reale ale unității administrativ-teritoriale.

Totodată, se susține și că singurul

aspect criticabil este respingerea excepției procedurii prealabile, fără ca

instanța să-l motiveze.

Examinându-se cauza, în raport cu

toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu materialul probator

administrat și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale

art. 304

1

C. proc. civ., se constată că recursul este fondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform dispozițiilor art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, putând ordona administrarea

probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, potrivit dispozițiilor

art. 261 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde, printre altele și motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care

s-au înlăturat cererile părților.

În cauză, se constată că, printr-o

motivare sumară și în parte contradictorie, instanța de fond a pronunțat

soluția atacată.

Este de necontestat că H.G. nr.

969/2002, privind atestarea domeniului public al județului Cluj, precum și al

municipiilor, orașelor și comunelor din județul Cluj, cu excepția municipiului

Cluj, a fost publicată în M. O. nr. 684/17.09.2002, în conținutul acesteia

precizându-se că Anexele nr. 1 - 80, care fac parte integrantă din hotărâre, se

publică ulterior.

Într-adevăr, Anexa nr. 10, privind

inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Apahida, s-a

publicat în M. Of. nr. 684 bis/17.09.2002.

În aceste condiții și având în

vedere dispozițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990, privind procedura prealabilă,

instanța de fond avea obligația de a verifica dacă cererea apreciată ca fiind

plângere prealabilă și care nu este datată, este, într-adevăr, astfel cum

susține intimata-reclamantă, înscrisul expediat cu recipisele aflate la dosarul

nr. 3779/2003, avute în vedere de instanța de fond, la pronunțarea încheierii

prin care s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa

procedurii prealabile.

În ipoteza în care se reține ca dată

a sesizării Guvernului României - 8 ianuarie 2003, instanța de fond trebuia să

se pronunțe asupra respectării dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 29/1990, în

raport atât cu data sesizării Guvernului, cât și cu data sesizării instanței de

fond, respectiv 10 ianuarie 2003.

Aceasta, întrucât realizarea

procedurii prealabile nu este sinonimă cu sesizarea emitentului actului, ci

presupune trecerea perioadei prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990, în care

autoritatea are posibilitatea legală să-și reevalueze actul, eventual să-l

revoce.

Cu privire la fondul pricinii

instanța de fond a reținut lipsa dovezilor privind dreptul presupus vătămat,

fără, însă, a analiza în detaliu înscrisurile depuse la dosarul cauzei din

perspectiva susținerilor părților și fără a dispune suplimentarea

probatoriului, cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii actului

atacat, precum și cu alte probe de natură a conferi consistență soluției.

În plus, instanța de fond trebuia să

facă aplicarea art. 1 din Legea nr. 29/1990, și din perspectiva dispozițiilor

constituționale referitoare la drept și interes legitim.

În consecință, constatându-se că în

cauză nu s-a procedat în sensul celor mai sus arătate, se va admite recursul,

se va casa sentința atacată și se va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC P. SA

Apahida împotriva sentinței civile nr. 1829 din 22 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 ianuarie 2006.