ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 263/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 14 ianuarie 2003, reclamanta SC P. SA Apahida a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea H.G. nr. 969/2002 în partea privind Anexa nr. 10 pozițiile 316 - 323, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în mod nelegal, întreg patrimoniul societății a fost inclus în domeniul public al comunei Apahida, ceea ce echivalează cu o expropriere sau naționalizare. Aceasta, în condițiile în care capitalul societății înființată în anul 1991, pe baza deciziei nr. 145/1991, a Prefecturii județului Cluj, a fost subscris de persoane fizice care au calitatea de acționari ai societății, capitalul respectiv fiind în sumă de 26.649.190 lei.

A mai arătat reclamanta că în capitalul social s-a cuprins atât terenul în suprafață de 72.078 ha, cât și fonduri bănești, astfel cum rezultă din adresa C.A.P.-ului Apahida și a actului de proprietate nr. 240/1979, a aceluiași C.A.P. De asemenea, reclamanta a precizat că s-a încercat intabularea acestui patrimoniu, însă acțiunea de intabulare a fost suspendată, până la soluționarea dosarului nr. 5522/R/2002, al Curții de Apel Cluj, în care Primăria Apahida a solicitat anularea actelor sale constitutive. În opinia reclamantei, actul administrativ atacat a fost emis în baza unei documentații care nu exprimă realitatea, situația creată fiind rezultatul unei erori la care s-a ajuns datorită relei-credințe a funcționarilor din teritoriu, care nu au transmis date corecte și exacte.

Cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, reclamanta a arătat că a luat cunoștință de actul atacat, la 11 decembrie 2002, la termenul de judecată din dosarul nr. 5522/R/2002, al Curții de Apel Cluj. În urma conflictului negativ de competență ivit între Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 3222 din 15 octombrie 2003, a stabilit competența de soluționare a pricinii, în baza dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, în favoarea Curții de Apel București.

Prin sentința nr. 1829 din 22 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea societății comerciale și a admis cererea de intervenție accesorie a Ministerului Administrației și Internelor, în interesul Guvernului, reținând, în esență, că din probele administrate, reclamanta nu a dovedit care este dreptul său recunoscut de lege vătămat, prin emiterea actului atacat, respectiv nu a dovedit care este titlul său de proprietate asupra pozițiilor 316 - 323 din Anexa nr. 10 a H.G. nr. 969/2002. S-a mai reținut că în condițiile în care înscrisurile prezentate de reclamantă, în dovedirea acțiunii, nu valorează titlu de proprietate asupra bunurilor menționate în hotărâre, nu este dovedită calitatea procesuală activă și, totodată, temeinicia acțiunii.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC P. SA Apahida, criticând-o pentru netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. După ce reiterează „istoricul dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au fost trecute în mod abuziv în domeniul public al comunei Apahida, prin H.G. nr. 969/2002”, recurenta-reclamantă susține că netemeinicia hotărârii instanței de fond rezidă în faptul că, ignorând dispozițiile art. 29 al Legii nr. 18/1991, în forma sa inițială (aplicabilă la data înființării societății), instanța a apreciat că SC P. SA Apahida nu a făcut dovada titlului de proprietate asupra terenurilor ce fac obiectul pozițiilor 316 - 323 din Anexa nr. 10 a H.G.

nr. 969/2002. În dezvoltarea motivelor de recurs, se mai susține, pe de o parte, că instanța de fond în mod greșit nu a reținut că prin adresa nr. 7541/1991, Prefectura județului Cluj a comunicat recurentei-reclamante, că „potrivit art. 29 din Legea nr. 18/1991, terenurile și celelalte bunuri aduse de cooperativă în asociație, precum și bunurile dobândite de aceasta devin proprietatea societății, iar cooperatorii pot deveni acționari în condițiile legii”. Pe de altă parte, se susține că instanța de fond nu a reținut că patrimoniul societății este constituit și din aportul social al acționarilor, iar existența familiilor enumerate în calitate de foști membri C.A.P., care au adus ca aport social, o parte din terenurile lor, nu poate fi ignorată.

Au formulat întâmpinări atât Guvernul României, cât și intervenientul Ministerul Administrației și Internelor, susținând, în esență, pe de o parte, că reclamanta nu a dovedit care este dreptul său recunoscut de lege care i-a fost vătămat prin actul atacat, iar, pe de altă parte, că inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al unei comune, nu poate fi interpretat ca un act constitutiv de noi drepturi reale ale unității administrativ-teritoriale. Totodată, se susține și că singurul aspect criticabil este respingerea excepției procedurii prealabile, fără ca instanța să-l motiveze. Examinându-se cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu materialul probator administrat și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., se constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde, printre altele și motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În cauză, se constată că, printr-o motivare sumară și în parte contradictorie, instanța de fond a pronunțat soluția atacată. Este de necontestat că H.G. nr. 969/2002, privind atestarea domeniului public al județului Cluj, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Cluj, cu excepția municipiului Cluj, a fost publicată în M. O. nr. 684/17.09.2002, în conținutul acesteia precizându-se că Anexele nr. 1 - 80, care fac parte integrantă din hotărâre, se publică ulterior. Într-adevăr, Anexa nr. 10, privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Apahida, s-a publicat în M. Of. nr. 684 bis/17.09.2002.

În aceste condiții și având în vedere dispozițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990, privind procedura prealabilă, instanța de fond avea obligația de a verifica dacă cererea apreciată ca fiind plângere prealabilă și care nu este datată, este, într-adevăr, astfel cum susține intimata-reclamantă, înscrisul expediat cu recipisele aflate la dosarul nr. 3779/2003, avute în vedere de instanța de fond, la pronunțarea încheierii prin care s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa procedurii prealabile.

În ipoteza în care se reține ca dată a sesizării Guvernului României - 8 ianuarie 2003, instanța de fond trebuia să se pronunțe asupra respectării dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 29/1990, în raport atât cu data sesizării Guvernului, cât și cu data sesizării instanței de fond, respectiv 10 ianuarie 2003. Aceasta, întrucât realizarea procedurii prealabile nu este sinonimă cu sesizarea emitentului actului, ci presupune trecerea perioadei prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990, în care autoritatea are posibilitatea legală să-și reevalueze actul, eventual să-l revoce. Cu privire la fondul pricinii instanța de fond a reținut lipsa dovezilor privind dreptul presupus vătămat, fără, însă, a analiza în detaliu înscrisurile depuse la dosarul cauzei din perspectiva susținerilor părților și fără a dispune suplimentarea probatoriului, cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii actului atacat, precum și cu alte probe de natură a conferi consistență soluției.

În plus, instanța de fond trebuia să facă aplicarea art. 1 din Legea nr. 29/1990, și din perspectiva dispozițiilor constituționale referitoare la drept și interes legitim. În consecință, constatându-se că în cauză nu s-a procedat în sensul celor mai sus arătate, se va admite recursul, se va casa sentința atacată și se va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC P. SA Apahida împotriva sentinței civile nr. 1829 din 22 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, aceleiași instanțe, spre rejudecare. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2006.