ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 7209/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 23 octombrie

2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, în dosarul nr. 26481/3/2006, s-a dispus, printre

altele, menținerea stării de arest a inculpatului P.F., în temeiul prevederilor

art. 300

2

C. proc. pen., combinat cu art. 160

b

alin. (1)

și (3) C. proc. pen., raportat la art. 160

h

alin. (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea arestării

preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza

luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a

acestuia.

Împotriva încheierii din 23

octombrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, în

termen legal, inculpatul P.F. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a

solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii

arestării preventive.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (1) C. proc. pen.,

constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele

considerente:

Prin sentința penală nr. 1071 din 15

septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul

nr. 26481/3/2006, inculpatul minor P.F. a fost condamnat, la o pedeapsă de un

an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de

mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea

art. 99 C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 lit. b) C. pen.

S-a reținut că, la data de 2 iunie

2006, în jurul orelor 18,15, inculpatul P.F. a vândut denunțătorului G.T.R. 4

doze de heroină contra sumei de 2.500.000 lei, bani înseriați de poliție, ce au

fost găsiți asupra sa.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

a declarat apel inculpatul P.F., apel care formează obiectul dosarului nr. 26481/3/2006

al Curții de Apel București.

La termenul din 23 octombrie 2006,

fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea

de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a

menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu

recurs în prezenta cauză.

Cu privire la această dispoziție a

instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Este adevărat că, potrivit art. 5

din C.A.D.O.L.F. și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate

fi privat de libertate.

În aceleași texte însă, sunt

înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată.

Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit.

c) din C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 se prevede că

„se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a

fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare

competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o

infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20 din

Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și cu celelalte

tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale.

Rezultă așadar că reglementările

cuprinse în art. 5 paragraful 3 din convenție sunt obligatorii, făcând parte

din ordinea de drept internă.

În raport de reglementările

internaționale menționate, cu referire expresă la excepția prezentată de

arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate

trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în

legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea

procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la

dispozițiile constituționale.

Rezultă așadar că, dispunerea

măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu

respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind

subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de

drept [(art. 148 alin. (1) lit. b) și h) C. proc. pen.)] care au stat la baza

luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea

de libertate a inculpatului.

Înalta Curte apreciază că, în lanțul

infracțional ce susține flagelul consumului de droguri, acești traficanți-distribuitori,

cum este inculpatul reprezintă veriga cea mai pernicioasă, deoarece este

momentul decisiv al ajungerii drogului la consumator.

Activitatea acestui tip de

traficanți susține atât capii rețelelor de distribuție, prin furnizarea de

fonduri, cât și viciul în sine, prin recrutarea și determinarea consumatorilor

care, de multe ori, nu sunt decât victime conjuncturale ale unui flagel social.

În contextul întăririi atitudinii de

combatere a traficului de droguri de către oficialități, manifestarea de

clemență din partea instanțelor judecătorești față de cei prinși și deduși

judecății, ar echivala cu un act de injustiție socială.

Aceste infracțiuni care au dobândit

caracter de fenomen în ultima perioadă de timp, aduc atingere uneia dintre cele

mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv sănătatea publică,

reprezentând totodată una dintre cele mai grave forme ale criminalității

organizate, astfel că o eventuală lăsare în libertate a inculpatului prezintă

pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de

insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pe de altă parte, asemenea fapte

neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și

ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faptul că a fost pronunțată o

hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție,

limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

Toate aceste aspecte justifică

dispoziția instanței de apel, în sensul menținerii arestării preventive astfel

că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul P.F.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.F. împotriva

încheierii din 23 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a II–a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 26481/3/2006

(nr. vechi 3119/2006).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 140 lei, cu

titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 decembrie 2006.