Simonova împotriva Cehiei

Fosta SECȚIUNE ŠIMONOVÁ c. REPUBLICA CEHĂ (solicitarea nr. 73516/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 18 iulie 2006 DEFINITIVF 11/12/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În lacul Šimonová c. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fosta secțiune a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 26 aprilie 2005 și 27 iunie 2006, se rend la rejudecare la această dată, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 735/01) îndreptată împotriva Republicii Cehe și al cărei resortisant al acestui stat, M Marketa Šimonová ( H. Kundratová, avocată în barou ceh.

Guvernul ceh (adică ceh) este reprezentat de agentul său, dl V.A. Schorm. Recurenta susținea în special că cauza sa nu a fost examinată într-un termen rezonabil. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții (art. 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 26 aprilie 2005, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. Atât reclamanta, cât și guvernul au depus observații scrise privind fondul cauzei (art. 1 din regulament). În aprilie 2006, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].

Prezenta cerere a continuat totuși să fie examinată de camera din vechea secțiune II, așa cum exista înainte de această dată. Aprilie 1992, reclamanta a moștenit bunuri pe care acesta le primise în urma unei cereri de restituire și a primit alte bunuri la locul și locul acesteia. 10. Prin cererea sa din 20 aprilie 1995, completată la 13 octombrie 1995 și modificată la 20 februarie 1996, F.B. a introdus împotriva reclamantei o procedură în revendicare a jumătate din toate bunurile în cauză. 11. Prima audiere, stabilită la 2 februarie 1996, a fost amânată până la 15 martie 1996 la cererea F.B. La această ultimă dată, aceasta a fost amânată pentru completarea probelor. 12. La 9 februarie 1996, Tribunalul Districtual (Okresní soud) din Nymburk a fost amânat la stingerea unei părți din instanță, ca urmare a dezosării parțiale a F.B.

13. Aprilie 1996, F.B. și-a extins acțiunea și a solicitat adoptarea unei măsuri provizorii; cererea sa a fost primită la 6 iunie 1996.14. La 6 septembrie 1996, Tribunalul a decis că reclamanta era obligată să restituie F.B. jumătate din toate clădirile în litigiu. La 25 martie și 28 august 1997, această hotărâre a fost completată de alte două hotărâri ale aceleiași instanțe, referitoare la restul cererii F.B. și la cheltuielile de judecată. 16. La 31 octombrie 1996, recurenta a făcut apel la care F.B. s-a pronunțat la 19 noiembrie 1996. 17. La 11 septembrie 1997, reprezentantul F.B. a adus la cunoștința instanței faptul că clientul său murise la 10 august 1997. La 2 februarie 1998, el și-a exercitat deplina competență a succesorilor săi, T.B.

și G.B., care doreau să continue procedura. 18. La 24 iunie 1998, tribunalul regional (Krajský soud) din Praga a reformat hotărârea atacată; întrucât reclamanta nu era obligată să restituie bunurile moștenite de la tatăl său, el i-a cerut să restituie succesorilor F.B. un sfert din clădirile revendicate și a respins restul cererii. 19. La 24 septembrie 1998, T.B. și G.B. au formulat un recurs în casare împotriva părții din law a hotărârii cu privire la bunurile pe care reclamanta le-a moștenit. Dosarul a fost transmis Curții Supreme la 18 noiembrie 1998, după ce tribunalul a primit observațiile de la la La 16 februarie 2000, Curtea Supremă a anulat partea atacată a hotărârii și a retrimis cauza instanței regionale, considerând că, în cadrul restituirii bunurilor astfel cum se cerea în speță, acesta îi imputa recurentei, succesorul universal al persoanei împuternicite, aceleași obligații pe care le-ar fi avut tatăl său.

21. La 17 mai 2000, tribunalul regional, ținut prin avizul juridic al Curții Supreme, a reformat hotărârea din 6 septembrie 1996 pronunțând că reclamanta trebuia să dea fiecăruia dintre succesorii F.B. un sfert din bunurile revendicate. 22. La 31 iulie 2000, lai.i.i.i.i.i. a atacat Hotărârea din 17 mai 2000 printr-o acțiune constituțională, se plângea de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor. 23. La 10 ianuarie 2001, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a declarat inadmisibilă acțiunea menționată anterior (înregistrată la nr. II. ÚS 457/2000), pe motiv că reclamanta nu a epuizat căile de atac, din lipsă de a fi formulat un recurs în casație.

24. La 9 aprilie 2001, Tribunalul Regional a emis o decizie prin care a rectificat o eroare la data comisă în hotărârea sa din 17 mai 2000; cu toate acestea, Tribunalul Regional a respins cererea recurentei de a rectifica, de asemenea, dispozitivul de la Tribunalul de Primă Instană în sensul că hotărârea Tribunalului de Primă Instană a fost confirmată 25. La 18 mai 2001, recurenta s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii din 17 mai 2000, astfel cum a fost modificată la 9 aprilie 2001, în vederea îndeplinirii condiției de epuizare a căilor de atac prevăzute în decizia Curții Constituționale. În același timp, aceasta a atacat această hotărâre printr-o nouă acțiune constituțională. 26. La 10 iulie 2001, Curtea Constituțională a decis să suspende procedura (n II.

ÚS 313/01) privind a doua acțiune constituțională a recurentei, pentru a aștepta rezultatul procedurii de casare. 27. La 18 iulie 2001, Tribunalul de District a respins recursul respectiv ca fiind întârziat, considerând că termenul relevant nu poate fi calculat de la data deciziei din 9 aprilie 2001 deoarece aceasta din urmă a rectificat nici dispozitivul, nici desemnarea părților. 28. La data de 16 august 2001, recurenta a făcut apel la Tribunalul Regional din 18 iulie 2001, susținând că termenul de două luni acordat pentru a se aplica în casation a fost respectat. 29. La 20 septembrie 2001, Tribunalul Regional a anulat decizia din 18 iulie 2001, pe motiv că singura instanță competentă pentru a decide recursul în casation era Curtea Supremă.

Dosarul a fost transmis Curții Supreme la 16 noiembrie 2001. 30. La 11 martie 2003, Curtea Constituțională a decis să continue procedura privind a doua acțiune constituțională a recurentei (suspendată la 10 iulie 2001) și a declarat inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac. Aceasta a arătat că, potrivit recentei modificări a practicii sale, acțiunea constituțională nu poate fi admisibilă decât după decizia privind recursul în casation. 31. La 26 iunie 2003, Curtea Supremă a declarat inadmisibil recursul în casare al recurentei.

În primul rând, aceasta a considerat că hotărârea atacată a trecut în forță de lucru judecat începând cu 28 iunie 2000, în pofida rectificării formale efectuate la 9 aprilie 2001. În al doilea rând, și în interesul unei protecții maxime a drepturilor procedurale ale recurentei, Curtea Supremă consideră că hotărârea din 17 aprilie 2001 Mai 2000 a confirmat în realitate hotărârea de primă instanță și nu a preluat niciun alt motiv de eligibilitate a recursului. 32. La 26 septembrie 2003, avocata recurentei a purtat rezultatul procedurii de casare la cunoștința Curții Constituționale. 33. La 27 februarie 2004, Curtea Constituțională a Uniunii Europene a depus o scrisoare (sub un nou n III. ÚS 453/03), în care l-a invitat să elimine viciile trimiterii sale din 26 septembrie 2003, în special să anexeze formularul de competență și să precizeze adresa reclamantei.

34. La 10 martie 2004, avocata reclamantei a efectuat, a recapitulat evoluția procedurii și a solicitat Curții Constituționale să se pronunțe asupra fondului cauzei. 35. La 5 august 2004, Curtea Constituțională a respins această nouă acțiune pentru neajunsuri vădite de temei. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 36. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...).

A. Pe perioada care trebuie luată în considerare 37. Guvernul susține că perioada care urmează să fie examinată de Curte a început ca la 13 octombrie 1995, data la care F.B. a rectificat și a precizat cererea sa din 20 aprilie 1995. Într-adevăr, această primă cerere a fost calificată cu puțină claritate de către instanță și, ca atare, nu a putut avea niciun efect asupra poziției juridice a recurentei. Cu titlu subsidiar, guvernul susține că F.B. este cauza întârzierilor care au avut loc la începutul procedurii. 38. Recurenta nu se pronunță cu privire la acest punct. 39. Curtea constată că, în lipsa unor informații mai precise din partea persoanei vizate, nu se poate stabili cu certitudine data de la care recurenta a fost vizată de acțiunea intentată de F.B.

În aceste condiții și având în vedere perioada scurtă dintre cele două date menționate anterior, Curtea ia în considerare, pentru începutul perioadei care urmează să fie luată în considerare de către guvern, și anume 13 octombrie 1995. Întrucât a luat sfârșit prin decizia Curții Constituționale din 5 august 2004, procedura în litigiu a durat, prin urmare, opt ani și aproape zece luni pentru patru instanțe judecătorești care au decis fiecare în repetate rânduri. B. Cu privire la observația articolului 6 alineatul (1) din Convenția 40. Guvernul observă o anumită complexitate a cauzei din punct de vedere juridic, care a făcut necesară unificarea avizelor juridice de către Curtea Supremă. Constatând că reclamanta nu a contribuit la durata procedurii, Tribunalul constată, în schimb, o serie de fapte imputabile părții solicitante (locul de reședință în Canada, mai multe modificări ale acțiunii, amânarea ședințelor din 2 februarie și 19 iulie 1996, decesul F.B.).

În ceea ce privește comportamentul autorităților naționale, guvernul consideră că instanțele inferioare au acționat cu diligența necesară și că Curtea Supremă a decis în termene proporționale cu numărul de cauze pendinte în fața acesteia ;în plus, recursul în Casație pe care recurenta l-a formulat împotriva deciziei din 9 aprilie 2001 era în mod evident lipsit de șanse de succes. Cu toate acestea, guvernul recunoaște că aceasta este desfășurarea procedurii în fața Curții Constituționale care poate provoca o anumită jenă și, prin urmare, permite Curții să aprecieze cu atenție lungimea sa și, prin urmare, durata generală a procedurii. 41. Recurenta consideră că instanța nu a împiedicat reclamantul să prelungească în mod intenționat procedura și consideră că avocatul F.B.

a avut nevoie de mult timp pentru a prezenta instanței actul de deces al clientului său și competențele depline ale succesorilor săi și susține, de asemenea, că întârzierea cauzată de necesitatea de a completa hotărârea Tribunalului 6 September 1996 se datorează în întregime unor încălcări ale Tribunalului de District. În plus, durata de examinare a acțiunilor introduse în fața Curții Supreme și în fața Curții Constituționale a fost, în opinia acesteia, în mod evident excesivă, având în vedere în special faptul că obiectul celor trei acțiuni constituționale ale sale era identic. În cele din urmă, aceasta subliniază natura procedurii, care rezultă din incertitudinea juridică în ceea ce privește calitatea sa de proprietar al tuturor bunurilor.

42. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII Hartman c. Republica Cehă 53341/99, § 73, CEDO 2003 VIII (extras)). 43. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) (a se vedea, printre multe altele, Hartman, citată anterior Konečnýc., n 47269/99, 64656/01 și 65002/01, 26 octombrie 2004 După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că nu se poate ajunge la o concluzie diferită în acest caz.

Deși recunoaște că o perioadă de opt ani și aproape zece luni pentru patru instanțe nu pare a fi o primă excesivă, cu atât mai mult cu cât cauza în speță prezenta o anumită complexitate, Curtea subliniază, pe de o parte, că nu se poate reproșa recurentei că a fost la originea întârzierilor procedurii și, pe de altă parte, că conduita instanțelor naționale nu este lipsită de critici. Într-adevăr, este necesar să se subscrie la argumentul de la mai sus, potrivit căruia necesitatea de a completa hotărârea din 6 septembrie 1996 (a se vedea punctul 15 de mai sus) este o dovadă a unei diligențe insuficiente a tribunalului de district.

Curtea arată, de asemenea, că recursul formulat împotriva acestei hotărâri nu a fost tranșat decât la 24 În iunie 1998, și anume, de două ori, a trecut o perioadă importantă de timp între transmiterea dosarului Curții Supreme (a se vedea punctele 19 și 29 de mai sus) și decizia acesteia cu privire la recursul în casare al recurentei (a se vedea punctele 20 și 31 de mai sus). În cele din urmă, trebuie remarcat faptul că, începând din 2000, desfășurarea procedurii a fost împiedicată de dificultăți atunci când recursul în casare și recursul constituțional formulat simultan au fost examinate. În măsura în care aceste dificultăți au fost cauzate de lipsa de claritate a legislației relevante (a se vedea, printre altele, Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr 46129/99, CEDH 2002 Vodárenská akciová společnost S.A.

c. Republica Cehă, n 73577/01, 24 februarie 2004), aceste întârzieri nu pot fi imputate recurentei. Curtea reafirmă în acest sens că este de competența statelor contractante de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă privind contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile sale civile într-un termen rezonabil (Gozalvo c. Franța, n 38894/97, § 27, 9 noiembrie 1999) 45. Prin urmare, prin durata sa excesivă, procedura în cauză a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 46. În observațiile sale din 14 iunie 2005, recurenta contestă decizia din 26 aprilie 2005 prin care Curtea a declarat inadmisibile obiecțiunile întemeiate pe procedură, pe accesul la o instanță și pe dreptul acesteia la respectarea bunurilor și solicită Curții să încheie cu privire la încălcarea drepturilor menționate.

47. Curtea amintește că domeniul de aplicare al cauzei este determinat de decizia sa privind admisibilitatea. Prin urmare, aceasta nu are competența de a cunoaște obiecțiunile menționate anterior, deoarece acestea ies din cadrul stabilit prin decizia privind admisibilitatea prezentei cauze (a se vedea, mutatis mutandis, Bulena c. Republica Cehă, nr 57567/00, § 37, 20 aprilie 2004). III. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

În plus față de pretențiile de satisfacție echitabilă referitoare la obiecțiunile declarate inadmisibile, recurenta solicită 1 000 000 de coroane cehe (CZK), și anume aproximativ 35 416 EUR (EUR), ca urmare a prejudiciului moral cauzat de încălcarea cerințelor de echitate și a termenului rezonabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 50. Guvernul constată că motivul întemeiat pe presupusa încălcare a procedurii a fost declarat inadmisibil și că suma solicitată este excesivă. 51. Având în vedere că recurenta a suferit un prejudiciu moral cert ca urmare a duratei procedurii și că întârzierile acesteia sunt datorate în special instanțelor naționale, Curtea îi acordă 2 000 EUR în acest sens.

În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în cadrul procedurii naționale și în fața Curții, recurenta solicită 70 658 CZK (2 502 EUR). 53. Guvernul amintește că, în speță, numai cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții pot fi considerate ca fiind suportate în scopul de a ridica încălcarea convenției și de a obține o astfel de încălcare, din cauza lipsei unei legături de cauzalitate între cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale și încălcarea unei obligații de termen rezonabil. El consideră că suma de 250 EUR ar fi suficientă, având în vedere succesul obținut numai parțial de reclamantă în fața Curții. 54. Curtea observă că rezultă din documentele prezentate de recurentă în sprijinul cererii sale că costul reprezentării sale în fața Curții este de 1 Având în vedere faptul că o parte a cererii a fost declarată inadmisibilă, Curtea consideră că suma de 800 EUR acordată recurentei este rezonabilă.

Interese moratorii 55. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii aferente facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, în L 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro) pentru daune morale și 800 EUR (8 sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; aceste sume trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 18 iulie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

ANCIENNE DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE ŠIMONOVÁ c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE (Requête n o 73516/01) ARRÊT STRASBOURG 18 juillet 2006 DÉFINITIF 11/12/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Šimonová c. République tchèque, La Cour européenne des Droits de l’Homme (ancienne deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , R. Türmen , K. Jungwiert , M. Ugrekhelidze , M me D. Jočienė, M. D. Popović, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 26 avril 2005 et 27 juin 2006, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

8. La requérante est née en 1958 et réside à Prague.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

36. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). » A. Sur la période à prendre en considération

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

46. Dans ses observations du 14 juin 2005, la requérante conteste la décision du 26 avril 2005 par laquelle la Cour a déclaré irrecevables les griefs tirés de l’iniquité de la procédure, de l’accès à un tribunal et de l’atteinte à son droit au respect des biens, et demande que la Cour conclue à la violation desdits droits.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

48. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage