ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3658/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal (urmare a declinării competenței de către secția a IV-a civilă a aceleiași instanțe, prin încheierea din 23 noiembrie 2005), reclamantul G.C., în contradictoriu cu pârâtul C.N.S.A.S. , a solicitat obligarea acestei instituții să-i permită accesul la propriul dosar, potrivit dispozițiilor Legii nr. 187/1999 și să-l despăgubească cu echivalentul sumei de 10.000.000 Euro, pentru nerespectarea dreptului său prevăzut de lege.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în mai multe rânduri, a solicitat instituției pârâte, accesul la propriul dosar întocmit de fosta securitate, însă răspunsurile primite, ultimul comunicat cu adresa nr. 1968/02 din 14 mai 2004, au fost ambigue și generale, refuzând de fapt să-i satisfacă dreptul prevăzut de lege, prin încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și a art. 7 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 și a celor ale art. 5 lit. a) din Regulamentul de organizare și funcționare a C.N.S.A.S. din 16 mai 2000 ( M. Of.

nr. 244/2.06.2000 ). Prin sentința civilă nr. 450 din 27 februarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea reclamantului , obligând pârâtul să adopte o decizie de reexaminare a documentației care a stat la baza comunicărilor către contestator, în termenul și condițiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999, respingând capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că, în lipsa unei decizii a Colegiului C.N.S.A.S., care să poată fi atacată de petent la secția civilă a curții de apel competente, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999, în speță sunt aplicabile prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în vigoare la data sesizării instanței, răspunsurile instituției pârâte constituind un refuz nejustificat de a rezolva cererea reclamantului.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termen legal, reclamantul C.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând prevederile art. 304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, C.G. susține că principalul motiv este acela că instanța de fond, nesocotind, pe de o parte, faptul că pricina a fost scoasă de pe rolul secției civile a Curții de Apel București și trimisă secției de contencios administrativ a aceleiași instanțe, tocmai pentru că nu există nici o legătură între cauza dedusă judecății și art. 16 al Legii nr. 187/1999, iar, pe de altă parte, cererile sale de despăgubire, a reținut în mod greșit că recurentul-reclamant a solicitat ca intimatul-pârât să emită o decizie conform art. 16 din Legea nr. 187/1999.

În această situație, arată recurentul-reclamant, sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 6 teza a II-a, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Mai mult, arată recurentul-reclamant, nimic din ce a cerut, nu a fost admis, ci a fost admis ceva ce nu a cerut și care nici măcar nu poate fi aplicat în practică, pentru simplul fapt că acel obiect nu există. În opinia recurentului-reclamant, faptul că intimatul-pârât refuză acordarea accesului la propriul dosar, se încadrează în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, refuzul respectiv constituind o încălcare a dreptului său prevăzut de art. 1 din Legea nr. 187/1999. Printr-un alt motiv de recurs se susține că instanța de fond nu a motivat respingerea cererii sale de despăgubiri conform dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., fiind, deci, aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 5 și cele ale art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Mai arată recurentul-reclamant că, nici în încheierea din 20 februarie 2006, nici în sentința nr. 450 din 27 februarie 2006, nu s-au consemnat dezbaterile referitoare la: motivarea cererii de despăgubiri; nemulțumirea sa cu privire la mutilarea unor documente din dosar; consecințele pe care le-a suportat personal familia sa, din partea unor persoane despre care are suficiente temeiuri să creadă că au fost colaboratori ai Securității. În condițiile acestor omisiuni, arată recurentul-reclamant, respingerea cererii sale de despăgubiri este netemeinică. Din punct de vedere al procedurii, recurentul-reclamant susține că i s-au încălcat drepturile constituționale la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, fiind aplicabile dispozițiile art. 96 al Legii nr. 303/2004.

Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate, precum și cu toate dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în baza considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Astfel, conform dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 554/2004, cauzele aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi, vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, „o rice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”, iar conform prevederilor alin. (2) al aceluiași articol „se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege și faptul de a nu se răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen”.

Totodată, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, „i nstanța, soluționând acțiunea, poate, după caz, să anuleze, în total sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris. Instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol „în cazul admiterii cererii, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute”. În preambulul Legii nr. 187/1999, legiuitorul reține motivele pentru care cetățenii sunt îndreptățiți la accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică, în condițiile acestei legi.

Prin art. 1 alin. (1) din lege s-a stabilit dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securității, ca poliție politică a oricărui cetățean român sau cetățean străin care, după 1945, a avut cetățenie română. Tot prin alin. (1) al art. 1, legiuitorul a statuat că acest drept se exercită la cerere și constă în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului și de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului. În cauză, diferit de ceea ce a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a solicitat respectarea drepturilor prevăzute de art. 1, iar nu a celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 187/1999. Totodată, Înalta Curte constată, pe de o parte, că recurentul-reclamant s-a adresat de mai multe ori C.N.S.A.S., de-a lungul a doi ani (2002 - 2004), iar, pe de altă parte, că C.N.S.A.S.

i-a răspuns de mai multe ori, fără a-i soluționa cererea și arătând chiar prin întâmpinarea din 26 august 2004, că se află în imposibilitate de a-i facilita acestuia accesul la propriul dosar, despre care C.G. susține că i s-ar fi întocmit de fostele organe de securitate, deși până în prezent nu a fost identificat un asemenea doar. Aceasta, în condițiile în care prin adresa nr. 1968/02 din 17 martie 2004, chiar C.N.S.A.S. recunoaște că S.R.I. i-a comunicat că, în sistemul său de evidență, s-a identificat o fișă de evidență a recurentului-reclamant, cu mențiunea că dosarul nu s-a păstrat în arhivă. Prin urmare, având în vedere cererile recurentului-reclamant, precum și existența fișei de evidență, autoritatea publică care prin lege este obligată să asigure respectarea dreptului prevăzut de art. 1 din Legea nr. 187/1999, trebuia să continue demersurile pentru clarificarea situației.

Cum în cauză nu s-a dovedit inexistența dosarului, ci dimpotrivă, existența fișei de evidență care constituie un puternic indiciu al existenței acestuia, Înalta Curte constată că C.N.S.A.S. trebuia obligată să acționeze potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 187/1999, iar nu conform art. 16 din aceeași lege (cum greșit a reținut instanța de fond). Mai mult, conform dispozițiilor art. 26 din Secțiunea a 2-a (Proceduri de analiză și investigații) din Regulamentul de organizare și funcționare a C.N.S.A.S., ca poliție politică, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 17 din 16 mai 2000 (M. Of. nr. 244/2.06.2000), la cererea privind accesul la dosarul personal, C.N.S.A.S.

va răspunde în scris în termen de 30 de zile de la data depunerii acesteia și va comunica: „a) dacă în evidențele informatizate ale securității există o mențiune privind un dosar personal și dacă acesta s-a păstrat; b) data și locul unde poate fi consultat dosarul; c) date despre existența dosarului, în cazul în care acesta nu s-a păstrat” [alin. (3) al art. 26 din Hotărârea nr. 17/2000]. Or, în cauză, Înalta Curte constată că C.N.S.A.S. în nici unul dintre răspunsuri nu a comunicat cumulativ toate datele prevăzute de Regulament.

Referitor la despăgubirile solicitate de recurentul-reclamant, se constată, pe de o parte, că acesta nu a precizat cu exactitate ce reprezintă suma de 10.000.000 Euro, în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, decât cu ocazia dezbaterilor în fond, când a arătat că acestea sunt în special morale, prejudiciul material prezumându-l ipotetic, neavând alte acte de depus și a precizat că daunele morale se datorează sistemului instituțional, astfel cum s-a consemnat în încheierea din 20 februarie 2006. Pe de altă parte, se constată că într-adevăr, instanța de fond nu a motivat suficient respingerea cererii de despăgubiri formulate în cauză. Prin urmare, constatând că sentința atacată este nelegală și netemeinică, iar criticile aduse acesteia, fondate, în sensul celor mai sus arătate, Înalta Curte va admite recursul formulat de C.G., va casa sentința atacată și, rejudecând pricina, va admite în parte acțiunea acestuia și va obliga pârâtul C.N.S.A.S.

să-i asigure accesul la propriul dosar. Cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile, Înalta Curte constată că în situația în care acestea sunt daune materiale, în sensul dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, existența prejudiciului trebuia dovedit cu înscrisuri, acesta neputând avea caracter ipotetic. În ipoteza în care despăgubirile cerute vizează daune morale, judecătorul poate aprecia asupra existenței și întinderii acestora. Având, însă, în vedere circumstanțele cauzei, Înalta Curte apreciază că simpla constatare a încălcării dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990 și a art. 1 din Legea nr. 187/1999 reprezintă, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru recuperarea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamant, Curtea nefiind obligată să acorde daune morale dacă admite acțiunea.

Este de menționat că în același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea nr. 17 din decembrie 2004, în cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României, Curtea ajungând frecvent, deși nu întotdeauna, la această concluzie (a se vedea, de exemplu Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei [G.C.] nr. 23118/1996 paragraf 56, CEDO 1999 - VIII), chiar dacă se invocă aspecte procedurale legate de procesul echitabil și termenul rezonabil. Totodată, Înalta Curte constată că pentru repararea prejudiciului invocat de recurentul-reclamant, ca fiind cauzat prin erori judiciare, prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 este prevăzută procedura de soluționare a cererii persoanei vătămate, cererea neputând fi soluționată în cauza de față, în faza procesuală și în cadrul procesual existent.

În consecință, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, se va admite recursul, se va casa sentința atacată și în baza dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ, va hotărî asupra fondului pricinii, în sensul că va admite în parte acțiunea reclamantului, va obliga pârâtul C.N.S.A.S. să-i asigure accesul la propriul dosar și va respinge capătul de cerere privind despăgubirile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de G.C. împotriva sentinței civile nr. 450 din 27 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și, rejudecând cauza în fond, admite acțiunea formulată de reclamantul G.C., în parte. Obligă pârâtul C.N.S.A.S. să-i asigure reclamantului accesul la propriul dosar, întocmit de organele securității. Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2006.