ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3658/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3658/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal

(urmare a declinării competenței de către secția a IV-a civilă a aceleiași

instanțe, prin încheierea din 23 noiembrie 2005), reclamantul G.C., în

contradictoriu cu pârâtul

C.N.S.A.S.

, a solicitat obligarea acestei instituții să-i permită

accesul la propriul dosar, potrivit dispozițiilor Legii nr. 187/1999 și să-l

despăgubească cu echivalentul sumei de 10.000.000 Euro, pentru nerespectarea

dreptului său prevăzut de lege.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că, în mai multe rânduri, a solicitat instituției pârâte, accesul la

propriul dosar întocmit de fosta securitate, însă răspunsurile primite, ultimul

comunicat cu adresa nr. 1968/02 din 14 mai 2004, au fost ambigue și generale,

refuzând de fapt să-i satisfacă dreptul prevăzut de lege, prin încălcarea

dispozițiilor art. 1 alin. (1) și a art. 7 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 și

a celor ale art. 5 lit. a) din Regulamentul de organizare și funcționare a

C.N.S.A.S. din 16 mai 2000 (

M. Of. nr. 244/2.06.2000

).

Prin sentința civilă nr.

450 din 27 februarie 2006,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, a admis, în parte, acțiunea reclamantului

, obligând pârâtul să adopte o

decizie de reexaminare a documentației care a stat la baza comunicărilor către

contestator, în termenul și condițiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea

nr. 187/1999, respingând capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut, în esență, că, în lipsa unei decizii a Colegiului

C.N.S.A.S., care să poată fi atacată de petent la secția civilă a curții de

apel competente, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999, în speță

sunt aplicabile prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr.

29/1990, în vigoare la data sesizării instanței, răspunsurile instituției

pârâte constituind un refuz nejustificat de a rezolva cererea reclamantului.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs, în termen legal, reclamantul C.G., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând prevederile art. 304

1

C.

proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

C.G. susține că principalul motiv este acela că instanța de fond, nesocotind,

pe de o parte, faptul că pricina a fost scoasă de pe rolul secției civile a

Curții de Apel București și trimisă secției de contencios administrativ a

aceleiași instanțe, tocmai pentru că nu există nici o legătură între cauza dedusă

judecății și art. 16 al Legii nr. 187/1999, iar, pe de altă parte, cererile

sale de despăgubire, a reținut în mod greșit că recurentul-reclamant a

solicitat ca intimatul-pârât să emită o decizie conform art. 16 din Legea nr.

187/1999. În această situație, arată recurentul-reclamant, sunt aplicabile

dispozițiile art. 304 pct. 6 teza a II-a, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Mai mult, arată

recurentul-reclamant, nimic din ce a cerut, nu a fost admis, ci a fost admis

ceva ce nu a cerut și care nici măcar nu poate fi aplicat în practică, pentru

simplul fapt că acel obiect nu există.

În opinia recurentului-reclamant,

faptul că intimatul-pârât refuză acordarea accesului la propriul dosar, se

încadrează în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, refuzul respectiv

constituind o încălcare a dreptului său prevăzut de art. 1 din Legea nr.

187/1999.

Printr-un alt motiv de recurs se

susține că instanța de fond nu a motivat respingerea cererii sale de

despăgubiri conform dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., fiind,

deci, aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 5 și cele ale art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

Mai arată recurentul-reclamant că,

nici în încheierea din 20 februarie 2006, nici în sentința nr. 450 din 27

februarie 2006, nu s-au consemnat dezbaterile referitoare la: motivarea cererii

de despăgubiri; nemulțumirea sa cu privire la mutilarea unor documente din

dosar; consecințele pe care le-a suportat personal familia sa, din partea unor

persoane despre care are suficiente temeiuri să creadă că au fost colaboratori

ai Securității. În condițiile acestor omisiuni, arată recurentul-reclamant,

respingerea cererii sale de despăgubiri este netemeinică.

Din punct de vedere al procedurii,

recurentul-reclamant susține că i s-au încălcat drepturile constituționale la

un proces echitabil și într-un termen rezonabil, fiind aplicabile dispozițiile

art. 96 al Legii nr. 303/2004.

Examinând cauza, în raport cu toate

criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate, precum și

cu toate dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în baza

considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, conform dispozițiilor art.

27 din Legea nr. 554/2004, cauzele aflate pe rolul instanțelor la data intrării

în vigoare a prezentei legi, vor continua să se judece potrivit legii

aplicabile în momentul sesizării instanței.

De asemenea, potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 29/1990, „o

rice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată

în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin

refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea

referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței

judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”, iar conform prevederilor

alin. (2) al aceluiași articol „se consideră refuz nejustificat de rezolvare a

cererii referitoare la un drept recunoscut de lege și faptul de a nu se

răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii

respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen”.

Totodată, conform art. 11 alin. (1)

din Legea nr. 29/1990, „i

nstanța, soluționând acțiunea, poate, după caz, să anuleze,

în total sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea

administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o

adeverință sau orice alt înscris. Instanța este competentă să se pronunțe și

asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la

baza emiterii actului supus judecății”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași

articol „în cazul admiterii cererii, instanța va hotărî și asupra daunelor

materiale și morale cerute”.

În preambulul Legii nr. 187/1999,

legiuitorul reține motivele pentru care cetățenii sunt îndreptățiți la accesul

la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică, în

condițiile acestei legi.

Prin art. 1 alin. (1) din lege s-a

stabilit dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securității,

ca poliție politică a oricărui cetățean român sau cetățean străin care, după

1945, a avut cetățenie română. Tot prin alin. (1) al art. 1, legiuitorul a

statuat că acest drept se exercită la cerere și constă în studierea nemijlocită

a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului și de pe înscrisurile

doveditoare despre cuprinsul dosarului.

În cauză, diferit de ceea ce a

reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a solicitat

respectarea drepturilor prevăzute de art. 1, iar nu a celor prevăzute de art.

16 din Legea nr. 187/1999.

Totodată, Înalta Curte constată, pe

de o parte, că recurentul-reclamant s-a adresat de mai multe ori C.N.S.A.S.,

de-a lungul a doi ani (2002 - 2004), iar, pe de altă parte, că C.N.S.A.S. i-a

răspuns de mai multe ori, fără a-i soluționa cererea și arătând chiar prin

întâmpinarea din 26 august 2004, că se află în imposibilitate de a-i facilita

acestuia accesul la propriul dosar, despre care C.G. susține că i s-ar fi

întocmit de fostele organe de securitate, deși până în prezent nu a fost

identificat un asemenea doar. Aceasta, în condițiile în care prin adresa nr.

1968/02 din 17 martie 2004, chiar C.N.S.A.S. recunoaște că S.R.I. i-a comunicat

că, în sistemul său de evidență, s-a identificat o fișă de evidență a

recurentului-reclamant, cu mențiunea că dosarul nu s-a păstrat în arhivă.

Prin urmare, având în vedere

cererile recurentului-reclamant, precum și existența fișei de evidență,

autoritatea publică care prin lege este obligată să asigure respectarea

dreptului prevăzut de art. 1 din Legea nr. 187/1999, trebuia să continue

demersurile pentru clarificarea situației.

Cum în cauză nu s-a dovedit

inexistența dosarului, ci dimpotrivă, existența fișei de evidență care

constituie un puternic indiciu al existenței acestuia, Înalta Curte constată că

C.N.S.A.S. trebuia obligată să acționeze potrivit dispozițiilor art. 1 din

Legea nr. 187/1999, iar nu conform art. 16 din aceeași lege (cum greșit a

reținut instanța de fond).

Mai mult, conform dispozițiilor art.

26 din Secțiunea a 2-a (Proceduri de analiză și investigații) din Regulamentul

de organizare și funcționare a C.N.S.A.S., ca poliție politică, aprobat prin

Hotărârea Parlamentului nr. 17 din 16 mai 2000 (M. Of. nr. 244/2.06.2000), la

cererea privind accesul la dosarul personal, C.N.S.A.S. va răspunde în scris în

termen de 30 de zile de la data depunerii acesteia și va comunica: „a) dacă în

evidențele informatizate ale securității există o mențiune privind un dosar

personal și dacă acesta s-a păstrat; b) data și locul unde poate fi consultat

dosarul; c) date despre existența dosarului, în cazul în care acesta nu s-a

păstrat” [alin. (3) al art. 26 din Hotărârea nr. 17/2000].

Or, în cauză, Înalta Curte constată că

C.N.S.A.S. în nici unul dintre răspunsuri nu a comunicat cumulativ toate datele

prevăzute de Regulament.

Referitor la despăgubirile

solicitate de recurentul-reclamant, se constată, pe de o parte, că acesta nu a

precizat cu exactitate ce reprezintă suma de 10.000.000 Euro, în raport cu

dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, decât cu ocazia

dezbaterilor în fond, când a arătat că acestea sunt în special morale,

prejudiciul material prezumându-l ipotetic, neavând alte acte de depus și a

precizat că daunele morale se datorează sistemului instituțional, astfel cum

s-a consemnat în încheierea din 20 februarie 2006.

Pe de altă parte, se constată că

într-adevăr, instanța de fond nu a motivat suficient respingerea cererii de

despăgubiri formulate în cauză.

Prin urmare, constatând că sentința

atacată este nelegală și netemeinică, iar criticile aduse acesteia, fondate, în

sensul celor mai sus arătate, Înalta Curte va admite recursul formulat de C.G.,

va casa sentința atacată și, rejudecând pricina, va admite în parte acțiunea

acestuia și va obliga pârâtul C.N.S.A.S. să-i asigure accesul la propriul

dosar.

Cu privire la capătul de cerere

privind despăgubirile, Înalta Curte constată că în situația în care acestea

sunt daune materiale, în sensul dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr.

29/1990, existența prejudiciului trebuia dovedit cu înscrisuri, acesta neputând

avea caracter ipotetic.

În ipoteza în care despăgubirile

cerute vizează daune morale, judecătorul poate aprecia asupra existenței și

întinderii acestora.

Având, însă, în vedere

circumstanțele cauzei, Înalta Curte apreciază că simpla constatare a încălcării

dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990 și a art. 1 din Legea nr. 187/1999

reprezintă, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru recuperarea

oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamant, Curtea nefiind

obligată să acorde daune morale dacă admite acțiunea.

Este de menționat că în același sens

s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea nr. 17 din

decembrie 2004, în cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României, Curtea ajungând

frecvent, deși nu întotdeauna, la această concluzie (a se vedea, de exemplu

Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei [G.C.] nr. 23118/1996 paragraf 56, CEDO

1999 - VIII), chiar dacă se invocă aspecte procedurale legate de procesul

echitabil și termenul rezonabil.

Totodată, Înalta Curte constată că

pentru repararea prejudiciului invocat de recurentul-reclamant, ca fiind cauzat

prin erori judiciare, prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 este prevăzută

procedura de soluționare a cererii persoanei vătămate, cererea neputând fi

soluționată în cauza de față, în faza procesuală și în cadrul procesual

existent.

În consecință, astfel cum s-a arătat

în cele ce preced, se va admite recursul, se va casa sentința atacată și în

baza dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii

contenciosului administrativ, va hotărî asupra fondului pricinii, în sensul că

va admite în parte acțiunea reclamantului, va obliga pârâtul C.N.S.A.S. să-i

asigure accesul la propriul dosar și va respinge capătul de cerere privind

despăgubirile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

G.C. împotriva sentinței civile nr. 450 din 27 februarie 2006 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și,

rejudecând cauza în fond, admite acțiunea formulată de reclamantul G.C., în

parte.

Obligă pârâtul C.N.S.A.S.

să-i asigure reclamantului accesul la propriul dosar, întocmit de organele

securității.

Respinge capătul de cerere

privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 octombrie 2006.