ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2529/2006

Deliberând asupra recursului de

față,

Reclamanta SC D. SA Constanța, în prezent

SC R.P.O. SA a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții SC G.C. și B.G. să

fie obligați aceștia, în solidar, la plata sumei de 304.595.266 lei daune.

Motivându-și acțiunea, reclamanta

arată că pârâta SC G.C. s-a obligat prin asociatul său unic B.G. să asigure

organizarea, conducerea și gestionarea activității reclamantei, în schimbul

unei plăți. Ca urmare a verificărilor D.C.F.S. Constanța, în anul 1998, s-a

constatat că declarațiile de impozit pe profit aferente anilor 1996 - 1998 au

fost întocmite greșit astfel încât reclamanta a fost obligată la plata sumei de

299.196.000 lei majorări de întârziere și la plata amenzii de 5.399.266 lei.

Reclamanta consideră că pentru

majorările de întârziere și a amenzii culpa aparține pârâților, care nu au

asigurat un management corespunzător.

După un prim ciclu procesual, în

rejudecare, Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 7859 din 24

octombrie 2003, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâta SC G.C. la

plata sumei de 304.595.266 lei daune, 250.529.506 lei dobânzi legale și

31.297.497 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că, între părți s-a încheiat în 1995, contractul de

management prin care reclamanta a încredințat pârâtei SC G.C. organizarea, conducerea

și gestionarea activității sale pe baza unor obiective și criterii de

performanță, în schimbul plății, pe o durată de 4 ani.

Pentru întocmirea greșită a

declarației de profit aferente anilor 1996 - 1998, D.C.F.S. Constanța a

sancționat societatea reclamantă cu 299.196.000 lei majorări de întârziere și

amendă de 5.399.266 lei.

Temeiul răspunderii pârâtei constă

în nesocotirea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin contractul de

management. Prejudiciul produs reclamantei constă în majorările de întârziere

și amenda contravențională. Se invocă Legea nr. 66/1993 și art. 11 alin. (3)

din Legea nr. 82/1991.

Au fost înlăturate apărările pârâtei

conform cărora în contractul de management (art. IV pct. B) nu se regăsesc

obligațiile privind întocmirea declarației de impunere întrucât societatea

reclamantă i-a încredințat managerului organizarea, conducerea și gestionarea

activității sale; nici aprobarea bilanțului nu împiedică exercitarea acțiunii

în răspundere a administratorului manager; descărcarea de gestiune neputând

avea loc decât după elucidarea în totalitate a problemelor iar exonerarea nu

poate opera în cazul constatării unei fapte ilicite.

Corectitudinea proceselor-verbale nu

mai poate fi pusă în discuție ca urmare a neexercitării căilor administrative

de atac.

În ceea ce privește cererea de

repunere pe rol, s-a apreciat că nu se încalcă dreptul la apărare cât timp a

fost amânată pronunțarea, partea putând depune concluzii scrise.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta susținând că s-a încălcat art. 315 C. proc. civ., întrucât

s-a ignorat autoritatea de lucru judecat nemaiputându-se discuta situația în

care s-a stabilit că societatea reclamantă nu a respectat, în perioada 1995 – 1998,

prevederile instrucțiunilor de aplicare a O.G. nr. 70/1994, litigiul purtând

doar asupra împrejurării dacă poate fi antrenată răspunderea contractuală a

managerului.

Se mai arată că, în mod greșit s-a

respins cererea de recuzare a expertului ca tardiv formulată deoarece pârâta a

făcut cererea în momentul în care a aflat despre calitatea de acționar a

persoanei expertului.

Este criticată și respingerea

cererii de efectuare a unei noi expertize cât și faptul că instanța a apreciat

că răspunderea managerului administrator își are temeiul în contractul de

management fără a ține seama de prevederile contractului de societate.

Se arată că instanța ar fi trebuit

să aibă în vedere că acel control al organelor fiscale este datat ulterior

încetării contractului de management însă a avut ca obiect o perioadă în care

societatea era condusă de pârâtă, aceasta neavând posibilitatea să participe la

control, să-și exprime un punct de vedere și să exercite căile de atac.

Se mai susține și că, în mod greșit

nu a fost analizată apărarea pârâtei conform căreia procesul-verbal al D.G.F.S.

este nelegal.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia civilă nr. 160 din 9 iunie 2005, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei

reținând că există o lipsă de diligență în ținerea contabilității și această

împrejurare a fost constatată prin procesele-verbale definitive.

Chiar dacă se reține în

contraexpertiză că la data înregistrării cheltuielile erau deductibile exista

un prejudiciu cert cât și culpa pârâtei în producerea acestui prejudiciu și ele

nu au fost înlăturate.

Se mai reține că nu au fost încălcate

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. deoarece, prin decizia nr. 618 din 7

decembrie 2001, instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare în vederea

desăvârșirii fondului, ocazie cu care se va pune în discuție administrarea

probei cu expertiză, fără a impune modul cum trebuie avută în vedere aceasta.

Instanța de apel reține că paguba

este definitiv produsă în patrimoniul societății și conform art. 72, 73 și 144

din Legea nr. 31/1990, a art. 11 alin. (3) din Legea nr. 82/1991 și a Legii nr.

66/1993, pârâta în calitate de manager răspunde pentru producerea pagubei, fiind

nerelevant momentul efectuării controlului.

Vinovăția managerului a fost

stabilită tocmai verificând prevederile contractului de management, ea constă

în întocmirea greșită a declarațiilor fiscale și nu poate fi înlăturată de

aprobarea bilanțului.

Neanunțarea managerului și

neatacarea actului de control nu pot face obiectul verificării în această cauză

dar dintr-o notă explicativă a acestuia rezultă chiar că avea cunoștință de

control.

Referitor la descărcarea de gestiune

a managerului, aceasta nu se poate produce având în vedere că, prin

procesul-verbal al A.G.A. din 10 aprilie 1998 s-a stabilit că managerul nu va

fi descărcat de gestiune până la elucidarea tuturor problemelor.

Și critica privind nelegalitatea procesului-verbal

al D.G.F.S. Constanța a fost respinsă, ca nefondată, considerându-se că aceasta

nu mai poate fi pusă în discuție chiar dacă din raportul de contraexpertiză

rezultă că, la data când managerul a completat declarațiile, acestea erau

conforme legii.

Decizia a fost atacată cu recurs de

către pârâtă invocându-se motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

Se susține că procesul-verbal de

control nu a fost adus la cunoștința SC G.C. SRL și că nu au fost contestate

constatările organului de control motivat de faptul că SC D. se afla în

reorganizare și nu avea director economic și ea a acționat în nume propriu,

atât în timpul controlului cât și în timpul operațiunilor de contestare astfel

că procesul-verbal de control nu este opozabil SC G.C. Autoritatea de lucru

judecat există numai în ceea ce o privește pe reclamantă dar nu și pe pârât

nefiind îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ.

Se invocă și motive de ordine

publică respectiv încălcarea art. 315 C. proc. civ., faptul că în mod greșit

s-a respins cererea de recuzare a expertului cât și lipsa de diligență a

societății în epuizarea tuturor mijloacelor procedurale de anulare a actului de

control. Se mai arată și că odată întocmit, bilanțul de către compartimentul de

specialitate și validat de comisia de cenzori, acesta a fost aprobat de A.G.A.

iar managerul nu poate interveni cu privire la acest document contabil.

Recurenta mai susține și că în actul

de control se menționează  ca răspunzător de greșelile constatate societatea și

nu managerul.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Obiectul prezentului litigiu îl

constituie răspunderea contractuală a managerului în baza contractului de

management încheiat între părți.

Conform art. VIII din contractul de

management, managerul răspunde pentru nerespectarea prevederilor legale iar din

procesul-verbal de control rezultă că nu au fost respectate dispozițiile O.G. nr.

70/1994 republicată.

Așadar managerul răspunde pentru

pagubele rezultând din actele de gestiune imprudentă.

În această cauză nu se poate

rediscuta corectitudinea sau nelegalitatea procesului-verbal de control decât

în sensul că există prejudiciul în patrimoniul societății și acesta este

constatat prin acest act. Pretinsa inopozabilitate a actului de control

invocată de recurentă nu este de natură a înlătura acest act tocmai pentru că

el atestă prejudiciul care este real și definitiv în patrimoniul reclamantei.

Critica referitoare la faptul că

pârâta nu a fost parte în contestația împotriva procesului-verbal nu poate fi

acceptată pentru că societatea reclamantă a fost cea sancționată și doar ea

putea avea calitate procesuală activă să atace actul.

De altfel actul de control nici nu a

fost analizat de instanțe ca stabilind cu autoritate de lucru judecat vinovăția

pârâtei, ci doar ca o probă ca oricare alta admițându-se chiar efectuarea unei

expertize în combaterea ei.

Faptul că instanțele nu și-au

însușit expertiza ține de aprecierea probelor și nu poate fi analizat ca motiv

de nelegalitate în cadrul recursului.

Negăsindu-se întemeiate motivele

invocate de recurentă urmează a fi respins recursul ca nefondat.

Conform art. 274 C. proc. civ., va

fi obligată recurenta la 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

intimată reprezentând onorariu de avocat conform chitanței atașate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC G.C. CONSTANȚA, împotriva deciziei nr. 160/ COM din 9 iunie 2005 a Curții de

Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la 1000 RON

cheltuieli de judecată intimatei-reclamantă SC R.P.O. SA CONSTANȚA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

septembrie 2006.