ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2529/2006

Deliberând asupra recursului de față, Reclamanta SC D. SA Constanța, în prezent SC R.P.O. SA a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții SC G.C. și B.G. să fie obligați aceștia, în solidar, la plata sumei de 304.595.266 lei daune. Motivându-și acțiunea, reclamanta arată că pârâta SC G.C. s-a obligat prin asociatul său unic B.G. să asigure organizarea, conducerea și gestionarea activității reclamantei, în schimbul unei plăți. Ca urmare a verificărilor D.C.F.S. Constanța, în anul 1998, s-a constatat că declarațiile de impozit pe profit aferente anilor 1996 - 1998 au fost întocmite greșit astfel încât reclamanta a fost obligată la plata sumei de 299.196.000 lei majorări de întârziere și la plata amenzii de 5.399.266 lei.

Reclamanta consideră că pentru majorările de întârziere și a amenzii culpa aparține pârâților, care nu au asigurat un management corespunzător. După un prim ciclu procesual, în rejudecare, Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 7859 din 24 octombrie 2003, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâta SC G.C. la plata sumei de 304.595.266 lei daune, 250.529.506 lei dobânzi legale și 31.297.497 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, între părți s-a încheiat în 1995, contractul de management prin care reclamanta a încredințat pârâtei SC G.C. organizarea, conducerea și gestionarea activității sale pe baza unor obiective și criterii de performanță, în schimbul plății, pe o durată de 4 ani.

Pentru întocmirea greșită a declarației de profit aferente anilor 1996 - 1998, D.C.F.S. Constanța a sancționat societatea reclamantă cu 299.196.000 lei majorări de întârziere și amendă de 5.399.266 lei. Temeiul răspunderii pârâtei constă în nesocotirea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin contractul de management. Prejudiciul produs reclamantei constă în majorările de întârziere și amenda contravențională. Se invocă Legea nr. 66/1993 și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 82/1991.

Au fost înlăturate apărările pârâtei conform cărora în contractul de management (art. IV pct. B) nu se regăsesc obligațiile privind întocmirea declarației de impunere întrucât societatea reclamantă i-a încredințat managerului organizarea, conducerea și gestionarea activității sale; nici aprobarea bilanțului nu împiedică exercitarea acțiunii în răspundere a administratorului manager; descărcarea de gestiune neputând avea loc decât după elucidarea în totalitate a problemelor iar exonerarea nu poate opera în cazul constatării unei fapte ilicite. Corectitudinea proceselor-verbale nu mai poate fi pusă în discuție ca urmare a neexercitării căilor administrative de atac. În ceea ce privește cererea de repunere pe rol, s-a apreciat că nu se încalcă dreptul la apărare cât timp a fost amânată pronunțarea, partea putând depune concluzii scrise.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta susținând că s-a încălcat art. 315 C. proc. civ., întrucât s-a ignorat autoritatea de lucru judecat nemaiputându-se discuta situația în care s-a stabilit că societatea reclamantă nu a respectat, în perioada 1995 – 1998, prevederile instrucțiunilor de aplicare a O.G. nr. 70/1994, litigiul purtând doar asupra împrejurării dacă poate fi antrenată răspunderea contractuală a managerului. Se mai arată că, în mod greșit s-a respins cererea de recuzare a expertului ca tardiv formulată deoarece pârâta a făcut cererea în momentul în care a aflat despre calitatea de acționar a persoanei expertului. Este criticată și respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize cât și faptul că instanța a apreciat că răspunderea managerului administrator își are temeiul în contractul de management fără a ține seama de prevederile contractului de societate.

Se arată că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere că acel control al organelor fiscale este datat ulterior încetării contractului de management însă a avut ca obiect o perioadă în care societatea era condusă de pârâtă, aceasta neavând posibilitatea să participe la control, să-și exprime un punct de vedere și să exercite căile de atac. Se mai susține și că, în mod greșit nu a fost analizată apărarea pârâtei conform căreia procesul-verbal al D.G.F.S. este nelegal. Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 160 din 9 iunie 2005, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei reținând că există o lipsă de diligență în ținerea contabilității și această împrejurare a fost constatată prin procesele-verbale definitive.

Chiar dacă se reține în contraexpertiză că la data înregistrării cheltuielile erau deductibile exista un prejudiciu cert cât și culpa pârâtei în producerea acestui prejudiciu și ele nu au fost înlăturate. Se mai reține că nu au fost încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ. deoarece, prin decizia nr. 618 din 7 decembrie 2001, instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare în vederea desăvârșirii fondului, ocazie cu care se va pune în discuție administrarea probei cu expertiză, fără a impune modul cum trebuie avută în vedere aceasta. Instanța de apel reține că paguba este definitiv produsă în patrimoniul societății și conform art. 72, 73 și 144 din Legea nr. 31/1990, a art. 11 alin. (3) din Legea nr. 82/1991 și a Legii nr. 66/1993, pârâta în calitate de manager răspunde pentru producerea pagubei, fiind nerelevant momentul efectuării controlului.

Vinovăția managerului a fost stabilită tocmai verificând prevederile contractului de management, ea constă în întocmirea greșită a declarațiilor fiscale și nu poate fi înlăturată de aprobarea bilanțului. Neanunțarea managerului și neatacarea actului de control nu pot face obiectul verificării în această cauză dar dintr-o notă explicativă a acestuia rezultă chiar că avea cunoștință de control. Referitor la descărcarea de gestiune a managerului, aceasta nu se poate produce având în vedere că, prin procesul-verbal al A.G.A. din 10 aprilie 1998 s-a stabilit că managerul nu va fi descărcat de gestiune până la elucidarea tuturor problemelor. Și critica privind nelegalitatea procesului-verbal al D.G.F.S.

Constanța a fost respinsă, ca nefondată, considerându-se că aceasta nu mai poate fi pusă în discuție chiar dacă din raportul de contraexpertiză rezultă că, la data când managerul a completat declarațiile, acestea erau conforme legii. Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâtă invocându-se motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Se susține că procesul-verbal de control nu a fost adus la cunoștința SC G.C. SRL și că nu au fost contestate constatările organului de control motivat de faptul că SC D. se afla în reorganizare și nu avea director economic și ea a acționat în nume propriu, atât în timpul controlului cât și în timpul operațiunilor de contestare astfel că procesul-verbal de control nu este opozabil SC G.C.

Autoritatea de lucru judecat există numai în ceea ce o privește pe reclamantă dar nu și pe pârât nefiind îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ. Se invocă și motive de ordine publică respectiv încălcarea art. 315 C. proc. civ., faptul că în mod greșit s-a respins cererea de recuzare a expertului cât și lipsa de diligență a societății în epuizarea tuturor mijloacelor procedurale de anulare a actului de control. Se mai arată și că odată întocmit, bilanțul de către compartimentul de specialitate și validat de comisia de cenzori, acesta a fost aprobat de A.G.A. iar managerul nu poate interveni cu privire la acest document contabil. Recurenta mai susține și că în actul de control se menționează ca răspunzător de greșelile constatate societatea și nu managerul.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Obiectul prezentului litigiu îl constituie răspunderea contractuală a managerului în baza contractului de management încheiat între părți. Conform art. VIII din contractul de management, managerul răspunde pentru nerespectarea prevederilor legale iar din procesul-verbal de control rezultă că nu au fost respectate dispozițiile O.G. nr. 70/1994 republicată. Așadar managerul răspunde pentru pagubele rezultând din actele de gestiune imprudentă. În această cauză nu se poate rediscuta corectitudinea sau nelegalitatea procesului-verbal de control decât în sensul că există prejudiciul în patrimoniul societății și acesta este constatat prin acest act.

Pretinsa inopozabilitate a actului de control invocată de recurentă nu este de natură a înlătura acest act tocmai pentru că el atestă prejudiciul care este real și definitiv în patrimoniul reclamantei. Critica referitoare la faptul că pârâta nu a fost parte în contestația împotriva procesului-verbal nu poate fi acceptată pentru că societatea reclamantă a fost cea sancționată și doar ea putea avea calitate procesuală activă să atace actul. De altfel actul de control nici nu a fost analizat de instanțe ca stabilind cu autoritate de lucru judecat vinovăția pârâtei, ci doar ca o probă ca oricare alta admițându-se chiar efectuarea unei expertize în combaterea ei. Faptul că instanțele nu și-au însușit expertiza ține de aprecierea probelor și nu poate fi analizat ca motiv de nelegalitate în cadrul recursului.

Negăsindu-se întemeiate motivele invocate de recurentă urmează a fi respins recursul ca nefondat. Conform art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta la 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată reprezentând onorariu de avocat conform chitanței atașate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC G.C. CONSTANȚA, împotriva deciziei nr. 160/ COM din 9 iunie 2005 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă la 1000 RON cheltuieli de judecată intimatei-reclamantă SC R.P.O. SA CONSTANȚA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2006.