ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4518/2007

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 329 din 2 noiembrie 2006, Tribunalul Giurgiu a respins solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte împotriva pârâtului D.P.L. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului, care a fost returnat din Italia la data de 26 mai 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat cu această țară.

A mai reținut tribunalul, că dreptul la libertatea de circulație este prevăzut de Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar exercitarea acestui drept depinde de voința cetățeanului dar și de restricțiile pe care legea le prevede în mod expres și care servesc uneia sau mai multor dintre valorile sociale menționate de Protocolul nr. 4. Pârâtul a fost returnat din Italia pe motive de ședere ilegală, dar prin sentința nr. 220 din 16 octombrie 2006, pronunțată de judecătorul de pace din Viterbo, actele de expulzare au fost anulate, cu motivarea că nu există probe concludente că pârâtul ar fi încălcat condițiile de ședere pe teritoriul Italiei.

Prin decizia nr. 43A din 21 februarie 2007, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă. Curtea de apel a reținut că acțiunea reclamantei este nefondată pentru că, ulterior returnării pârâtului din Italia, autoritățile italiene au dispus anularea decretului de expulzare dat de către prefectul din Viterbo la data de 18 mai 2006 în contra pârâtului. Împrejurarea că autoritățile române nu au putut să cenzureze returnarea pârâtului în data de 26 mai 2005, nu poate constitui un motiv întemeiat pentru a restrânge dreptul la liberă circulație în toate statele membre ale Uniunii Europene, câtă vreme nu s-a dovedit că acesta ar fi încălcat condițiile de ședere pe teritoriul italian.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta. Fără a invoca vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia este nelegală, deoarece autoritățile române trebuie să ia act de măsura autorităților italiene, fără a o putea cenzura, pentru că are la bază un acord încheiat între cele două state. Citând dispozițiile art. 38 și art. 52 din Legea nr. 248/2005 și art. 25 și art. 53 din Constituția României, reclamanta a arătat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate este justificată pentru apărarea ordinii publice și nu încalcă prevederile din Constituție sau alte instrumente juridice internaționale. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. , dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, ca urmare a aderării României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării. Este adevărat că la data la care cauza a fost soluționată în primă instanță, analiza nu a avut în vedere prevederile dreptului comunitar, dar acest lucru era firesc, din moment ce România nu era încă stat membru al Uniunii Europene.

Odată, însă cu semnarea actului de aderare, instanțele de judecată au obligația să interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, așa cum s-a arătat, are prioritate. Or, potrivit dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european și convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi și obligații. Această prevedere din tratat face ca legislația comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma comunitară, chiar dacă la data soluționării în fond a cauzei România nu era stat membru al Uniunii Europene.

Dreptul la libertatea de circulație pe teritoriu statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat. În aplicare acestui articol, a fost adoptată directiva 2004/38/CE a Parlamentului European. Actele normative menționate sunt cuprinse în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile și aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene. Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, pentru că, potrivit art. 27 din directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză.

Soluția este în deplin acord cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Prin urmare, calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, numai că, limitarea trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din directiva 2004/38/CE, iar dispozițiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. Prin urmare, se constată că soluția curții de apel a respectat dispozițiile Legii nr. 248/2005, astfel cum trebuie interpretată prin prisma reglementărilor comunitare.

Atât timp cât, printr-o hotărâre judecătorească italiană, s-au anulat formele de expulzare, aplicarea măsurii interdicției exercitării dreptului de liberă circulație nu numai că nu este proporțională cu scopul urmărit, dar este, în primul rând, nelegală. Față de cele arătate, recursul declarat se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 43A din 21 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2007.