ÎCCJ, Decizia nr. 101/2004

Asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: D.M.L., parte vătămată în dosarul nr. 2903/2003 al Curții de Apel București, secția I-a penală, a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București. În susținerea cererii, petenta a arătat că, prin încheierea acelei instanțe, prin care a fost respinsă prima sa cerere de recuzare, s-a menționat că termenul de recurs este de 48 ore de la pronunțare și a susținut că această mențiune contravine dispozițiilor C. proc. pen., potrivit cărora termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea copiei dispozitivului. Primind dosarul, în vederea soluționării cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București, secția penală a Curții Supreme de Justiție, prin încheierea nr. 108 din 24 octombrie 2003, a respins-o, ca inadmisibilă, reținând că petenta nu s-a conformat dispozițiilor art. 52 alin. (59 C. proc.

pen., potrivit cărora, dacă recuzarea privește întreaga instanță, trebuie indicat cazul concret de incompatibilitate în care se află fiecare judecător. Împotriva încheierii menționate, pronunțată la data de 24 octombrie 2003, petenta a declarat recurs numai la data de 14 noiembrie 2003, cu depășirea termenului de 48 ore, calculat din momentul pronunțării, prevăzut de art. 52 alin. 87) C. proc. pen. În consecință, în raport de această împrejurare, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 596 din 3 decembrie 2003, a respins recursul formulat de petenta D.M.L., ca tardiv declarat. Împotriva acestei din urmă hotărâri, petenta D.M.L. a formulat contestație în anulare, solicitând anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului.

În motivarea contestației în anulare, petenta a arătat că, în data de 3 decembrie, când a fost soluționat recursul, aceasta s-a aflat în altă instanță, împrejurare pe care înțelege să o probeze cu copie a încheierii de ședință, pronunțată la data menționată de către Judecătoria sectorului 4 București, în dosarul 18191/2001. Contestatoarea a mai susținut că a învederat instanței de recurs această situație, prin cerere scrisă depusă la registratura generală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în data de 2 decembrie 2003. În drept, contestatoarea a invocat cazul de anulare prevăzut în art. 386 lit. b) C. proc. pen. Contestația în anulare nu este admisibilă în principiu, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 386 lit. b) C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare, între altele, în cazul în care „partea dovedește că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare”. Totodată, prin art. 391 C. proc. pen., se dispune că „instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c), fără citarea părților. Instanța, constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că, în sprijinul contestației, se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate”.

Din economia textelor menționate, rezultă că anularea unei hotărâri penale definitive, cu consecința repunerii cauzei în etapa de judecată în care aceasta s-a aflat anterior rămânerii definitive, se poate cere de persoana vătămată printr-o eroare de procedură sau, după caz, de judecată, în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen. Rezultă, totodată, și că, dat fiind caracterul de cale extraordinară de atac, coroborat cu faptul că se cere anularea unei hotărâri definitive, contestația în anulare este supusă unei examinări de admisibilitate în principiu, care privește îndeplinirea cerințelor legale, privitoare la termenul de declarare, invocarea cazurilor prevăzute de legea procesuală penală și dovedirea cazului de anulare invocat.

Ca atare, neîndeplinirea condițiilor menționate va duce la respingerea în principiu a contestației în anulare și, în consecință, nu se va mai fixa termen pentru examinarea în contradictoriu a temeiniciei căii de atac exercitate de parte, împotriva unei hotărâri definitive. În cauză, petenta a formulat contestație în anulare, întemeiată pe cazul de anulare prevăzut în art. 386 lit. b) C. proc. pen. Acest caz de anulare, astfel cum a fost reglementat de legiuitor, pentru a fi admisibil și, în consecință, a duce la anularea hotărârii atacate și rejudecarea recursului, impune îndeplinirea cumulativă a trei condiții, având următorul conținut: 1.- Procedura de citare a părții a fost îndeplinită legal, dar aceasta nu a fost prezentă în instanță, la termenul când a fost judecat recursul.

2.- Partea a fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul de judecată al recursului. 3.- Dovedirea imposibilității de a înștiința instanța de recurs, despre împiedicarea reprezentând cauză a neprezentării la judecată. Cu referire la cea de a doua condiție, ce se cere a fi îndeplinită cumulativ, din modul de redactare a textului menționat, rezultă că împiedicarea de a se prezenta la termenul de judecată trebuie să aibă un caracter de excepție, invincibil și imprevizibil. Ca atare, nu constituie imposibilitate de prezentare, în sensul dispozițiilor art. 386 lit. b) C. proc. pen., cazurile previzibile.

Totodată, cu referire la cea de a treia condiție ce se cere a fi cumulativ îndeplinită, același text folosește conjuncția „și”, între imposibilitatea părții de a se prezenta în instanță și imposibilitatea acesteia de a încunoștința instanța de recurs, cu privire la această împrejurare, redactare care, într-o interpretare logică, impune concluzia lipsei culpei părții care nu a fost prezentă la judecarea recursului. Or, în cauză, contestatoarea invocă un caz previzibil surmontabil, cunoscut de aceasta și adus la cunoștința instanței. Ca atare, ultimele două dintre cele trei condiții ce urmează a fi îndeplinite cumulativ, care privesc admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, se constată a nu se regăsi în cauză.

Se constată, așadar, că cererea de contestație în anulare, formulată de petenta D.M.L., nu îndeplinește cerințele de admisibilitate în principiu prevăzute de legea procesuală penală, așa încât, aceasta urmează a fi privită ca inadmisibilă. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge cererea de contestație în anulare, ca inadmisibilă în principiu și, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., o va obliga pe contestatoare, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de petenta D.M.L., împotriva deciziei nr. 596 din 3 decembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, ca inadmisibilă. Obligă contestatoarea să plătească statului 600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.