ÎCCJ, Decizia nr. 101/2004

Asupra admisibilității în principiu

a contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

D.M.L., parte vătămată în dosarul nr.

2903/2003 al Curții de Apel București, secția I-a penală, a formulat cerere de

recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București. În susținerea

cererii, petenta a arătat că, prin încheierea acelei instanțe, prin care a fost

respinsă prima sa cerere de recuzare, s-a menționat că termenul de recurs este

de 48 ore de la pronunțare și a susținut că această mențiune contravine

dispozițiilor C. proc. pen., potrivit cărora termenul de recurs este de 10 zile

de la comunicarea copiei dispozitivului.

Primind dosarul, în vederea

soluționării cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel

București, secția penală a Curții Supreme de Justiție, prin încheierea nr. 108

din 24 octombrie 2003, a respins-o, ca inadmisibilă, reținând că petenta nu s-a

conformat dispozițiilor art. 52 alin. (59 C. proc. pen., potrivit cărora, dacă

recuzarea privește întreaga instanță, trebuie indicat cazul concret de

incompatibilitate în care se află fiecare judecător.

Împotriva încheierii menționate,

pronunțată la data de 24 octombrie 2003, petenta a declarat recurs numai la data

de 14 noiembrie 2003, cu depășirea termenului de 48 ore, calculat din momentul

pronunțării, prevăzut de art. 52 alin. 87) C. proc. pen.

În consecință, în raport de această

împrejurare, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

prin decizia nr. 596 din 3 decembrie 2003, a respins recursul formulat de petenta

D.M.L., ca tardiv declarat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

petenta D.M.L. a formulat contestație în anulare, solicitând anularea deciziei

atacate și rejudecarea recursului.

În motivarea contestației în anulare,

petenta a arătat că, în data de 3 decembrie, când a fost soluționat recursul,

aceasta s-a aflat în altă instanță, împrejurare pe care înțelege să o probeze

cu copie a încheierii de ședință, pronunțată la data menționată de către Judecătoria

sectorului 4 București, în dosarul 18191/2001.

Contestatoarea a mai susținut că a

învederat instanței de recurs această situație, prin cerere scrisă depusă la

registratura generală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în data de 2

decembrie 2003.

În drept, contestatoarea a invocat

cazul de anulare prevăzut în art. 386 lit. b) C. proc. pen.

Contestația în anulare nu este

admisibilă în principiu, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 386 lit. b) C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în

anulare, între altele, în cazul în care „partea dovedește că, la termenul la

care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în imposibilitate de

a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare”.

Totodată, prin art. 391 C. proc.

pen., se dispune că „instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii

de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c), fără citarea părților.

Instanța, constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut

de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute

în art. 386 și că, în sprijinul contestației, se depun ori se invocă dovezi

care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților

interesate”.

Din economia textelor menționate,

rezultă că anularea unei hotărâri penale definitive, cu consecința repunerii

cauzei în etapa de judecată în care aceasta s-a aflat anterior rămânerii

definitive, se poate cere de persoana vătămată printr-o eroare de procedură

sau, după caz, de judecată, în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 386

C. proc. pen.

Rezultă, totodată, și că, dat fiind

caracterul de cale extraordinară de atac, coroborat cu faptul că se cere

anularea unei hotărâri definitive, contestația în anulare este supusă unei examinări

de admisibilitate în principiu, care privește îndeplinirea cerințelor legale,

privitoare la termenul de declarare, invocarea cazurilor prevăzute de legea

procesuală penală și dovedirea cazului de anulare invocat.

Ca atare, neîndeplinirea condițiilor

menționate va duce la respingerea în principiu a contestației în anulare și, în

consecință, nu se va mai fixa termen pentru examinarea în contradictoriu a

temeiniciei căii de atac exercitate de parte, împotriva unei hotărâri

definitive.

În cauză, petenta a formulat

contestație în anulare, întemeiată pe cazul de anulare prevăzut în art. 386 lit.

b) C. proc. pen.

Acest caz de anulare, astfel cum a

fost reglementat de legiuitor, pentru a fi admisibil și, în consecință, a duce

la anularea hotărârii atacate și rejudecarea recursului, impune îndeplinirea cumulativă

a trei condiții, având următorul conținut:

1.- Procedura de citare a părții a

fost îndeplinită legal, dar aceasta nu a fost prezentă în instanță, la termenul

când a fost judecat recursul.

2.- Partea a fost în imposibilitate

de a se prezenta la termenul de judecată al recursului.

3.- Dovedirea imposibilității de a

înștiința instanța de recurs, despre împiedicarea reprezentând cauză a

neprezentării la judecată.

Cu referire la cea de a doua

condiție, ce se cere a fi îndeplinită cumulativ, din modul de redactare a

textului menționat, rezultă că împiedicarea de a se prezenta la termenul de

judecată trebuie să aibă un caracter de excepție, invincibil și imprevizibil.

Ca atare, nu constituie

imposibilitate de prezentare, în sensul dispozițiilor art. 386 lit. b) C. proc.

pen., cazurile previzibile.

Totodată, cu referire la cea de a

treia condiție ce se cere a fi cumulativ îndeplinită, același text folosește

conjuncția „și”, între imposibilitatea părții de a se prezenta în instanță și

imposibilitatea acesteia de a încunoștința instanța de recurs, cu privire la

această împrejurare, redactare care, într-o interpretare logică, impune concluzia

lipsei culpei părții care nu a fost prezentă la judecarea recursului.

Or, în cauză, contestatoarea invocă

un caz previzibil surmontabil, cunoscut de aceasta și adus la cunoștința

instanței.

Ca atare, ultimele două dintre cele

trei condiții ce urmează a fi îndeplinite cumulativ, care privesc

admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, se constată a nu se

regăsi în cauză.

Se constată, așadar, că cererea de

contestație în anulare, formulată de petenta D.M.L., nu îndeplinește cerințele

de admisibilitate în principiu prevăzute de legea procesuală penală, așa încât,

aceasta urmează a fi privită ca inadmisibilă.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge cererea de contestație în anulare, ca inadmisibilă

în principiu și, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., o va obliga pe

contestatoare, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare în

favoarea statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de petenta D.M.L., împotriva deciziei nr. 596 din 3 decembrie 2003 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, ca

inadmisibilă.

Obligă contestatoarea să plătească

statului 600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.