ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3631/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1574 din 4 octombrie 2004,

Tribunalul Sălaj a respins acțiunea formulată de reclamanta S.M. Simleu

Silvaniei, în contradictoriu cu pârâta Primăria orașului Simleu Silvaniei,

pentru anularea dispoziției nr. 259 din 8 septembrie 2003 și a anulat al doilea

capăt de cerere ca netimbrat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamanta prin acțiunea formulată în

contradictoriu cu Primăria orașului Simleu Silvaniei a cerut, în principal, să

se anuleze decizia nr. 259 din 8 septembrie 2003 și, în subsidiar, să fie

obligată pârâta la plata sumei de 254.418.309 lei, reprezentând contravaloarea

investițiilor efectuate la imobilul situat în Simleu Silvaniei.

Din foaia de proprietate de la fila

24, rezultă că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român în baza

Decretului nr. 92/1950, iar prin dispoziția nr.259/2003, imobilele înscrise în

C.F., nr.top 165 și C.F., nr.top 165/2 și top 165/II au fost restituite în

natură notificatoarei M.D.C. Până la intabularea imobilelor pe numele

notificatoarei proprietar a fost Statul Român, recurenta deținând bunul în baza

unei convenții verbale.

De aceea, restituirea bunului de

către primărie, după procedura stabilită de art. 20-23 din Legea nr. 10/2001,

este legală.

Cererea pentru obligarea pârâtei la

plata de despăgubiri trebuia timbrată, însă reclamanta nu a făcut dovada plății

taxelor legale de timbru.

Prin decizia civilă nr. 470/A din 25

aprilie 2005, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței pronunțate de tribunal. A anulat ca netimbrat apelul în

privința despăgubirilor cerute de reclamantă.

Instanța de apel a reținut că

înțelegerea verbală dintre reclamantă și un terț, Î.J.T.L. Sălaj, nu conferă

acesteia calitate de unitate deținătoare, în sensul dispozițiilor art. 20 din

Legea nr. 10/2001, deoarece calitatea de tolerată nu o transformă în titular al

dreptului de a dispune asupra cererii de restituire a bunului.

Imobilul trecând în proprietatea

Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950 și dreptul de administrare

evidențiat în C.F. fiind instituit exclusiv în favoarea fostului Sfat popular

al orașului Simleu Silvaniei, dispoziția contestată a fost legal emisă.

Instanța de apel mai reține, că

reclamanta nici nu justifică legitimare procesuală activă, pentru că dispoziția

emisă conform art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 poate fi atacată exclusiv

de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii. Excepția a fost invocată din

oficiu de instanță, însă nu poate fi primită pentru că s-ar înrăutăți situația

reclamantei în propria cale de atac.

În privința petitului subsidiar,

întemeiat pe dreptul comun, dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997

au fost corect aplicate.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta care, invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

arată, în esență, că actul de naționalizare a privit doar casa, curtea și

grădina situate pe strada D., nu și atelierul și garajele, iar Primăria Simleu

Silvaniei nu a făcut dovada că imobilul „atelier și garaje” face parte din

domeniul privat al statului. Numărul de inventar 10481 se referea doar la

teren, fără vreo legătură cu construcția. De aceea, instanțele au interpretat

eronat actul juridic dedus judecății, atunci când au presupus că actul de

naționalizare se referă la teren și construcție.

Arată recurenta, că situația

juridică a terenului trebuia tratată diferit de cea a construcțiilor și că,

deși nu deține vreun act privind imobilul, totuși bunul se află în posesia sa

din anul 1987, a achitat impozitele și este înregistrat ca mijloc fix.

Se mai susține că, având calitate de

unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, eventuala dispoziție de

restituire cu privire la construcție trebuia emisă de recurentă.

Intimata-pârâtă, Primăria orașului

Șimleu Silvaniei, a formulat întâmpinare, prin care a cerut să se respingă

recursul, susținând că recurenta și-a înregistrat imobilul în contabilitate

doar pe baza unei convenții verbale cu R.A.T.C. T. Zalău și că „nu justifică

legitimarea procesuală activă, deoarece dispoziția primarului poate fi atacată

exclusiv de persoana îndreptățită”.

Analizând recursul, în limita

criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că nu este fondat.

Prin dispoziția atacată, intimatei M.D.C.

i-au fost restituite în natură imobilele ( suprafața de 1582,80 mp teren și

construcțiile ) situate în strada D., nr. 32-34 și în str. N. nr. 9, iar în

acțiunea înregistrată la Tribunalul Sălaj la data de 25 martie 2005,

recurenta-reclamantă a susținut că „pe terenul care constituia grădina inițială

s-a deschis strada N., iar la nr. 9 de pe această stradă se găsesc atelierele

de tinichigerie și lăcătușerie” care nu existau la momentul naționalizării și

pe care le-a preluat de la R.A.T.C. T. Zalău printr-o convenție verbală.

Invocând dreptul său asupra

clădirilor „atelier și garaje”, recurenta susține că situația juridică a

terenului trebuia tratată diferit față de situația juridică a construcțiilor și

că o eventuală dispoziție de restituire a construcției „atelier și garaje”,

trebuia emisă de recurentă.

Legea nr. 10/2001 nu cuprinde însă

prevederi în raport de care, în cazul imobilului teren cu construcții existente

la data soluționării notificării, să fie emise două dispoziții de restituire de

către persoane juridice diferite; una pentru teren și una pentru construcțiile

aflate pe teren.

De altfel, recurenta-reclamantă, așa

cum s-a reținut și în hotărârea atacată, nu are calitate procesuală activă în

cererea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 privitoare la anularea

dispoziției emisă de primar. Prin reținerea lipsei calității procesuale active,

situația recurentei-reclamante, căreia, prin sentința tribunalului, păstrată

prin decizia atacată, acțiunea i-a fost respinsă ca neîntemeiată, nu se

înrăutățește.

Acțiunea pentru anularea dispoziției

emise în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 25 alin. (3) din

legea republicată], întemeiată pe prevederile acestei legi, este specifică

raportului juridic izvorât din aplicarea legii speciale, iar în art. 24 alin. (7)

din lege [art. 26 alin. (3) din legea, republicată] este prevăzut dreptul

persoanei care se pretinde îndreptățită de a ataca dispoziția la secția civilă

a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare.

Prin lege nu este stabilită doar

instanța competentă să soluționeze acțiunea, ci și persoana care poate ataca în

justiție dispoziția emisă de unitatea deținătoare.

Prin sintagma „persoana care se consideră, îndreptățită”, se

înțelege persoana îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de lege care a

formulat notificarea la care se referă dispoziția atacată și nu persoana

juridică care consideră că avea competența să emite dispoziția.

Deoarece calitatea procesuală este

dependentă de raportul juridic dedus judecății, iar în aplicarea art. 24 din

Legea nr. 10/2001 (art. 26 din legea, republicată,) raportul juridic se naște

între titularul notificării și unitatea care a emis dispoziția,

recurenta-reclamantă, care este terț față de acest raport juridic, nu poate

ataca dispoziția printr-o acțiune întemeiată pe prevederile legii speciale.

Recurenta a invocat și prevederile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să facă posibilă

încadrarea în dispozițiile acestui text. Textul privește situațiile în care

prin hotărârea atacată se schimbă natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic a actului juridic încheiat de părți, dedus judecății, prin

interpretarea greșită a acestuia și nu modul de apreciere de către instanță a înscrisurilor

care constituie mijloace de probă.

Întrucât, în sensul Legii nr. 10/2001,

actul prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este mijloc de probă,

susținerea recurentei că s-a interpretat greșit conținutul actului de naționalizare

are semnificația unei erori în care s-a aflat instanța care a stabilit situația

de fapt printr-o apreciere eronată a probelor administrate, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta S.M. împotriva deciziei civile nr. 470/A din 25 aprilie 2005 a

Curții de Apel Cluj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2006.