ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3268/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3268/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 29 iulie 2005, reclamanții M.V. și M.A. au solicitat ca, în

contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, să se

pronunțe o hotărâre judecătorească, prin care să fie obligat pârâtul, pentru

reaua funcționare a serviciilor publice, la plata sumei de 600 Euro/lună în

echivalent în lei, începând cu data de 15 aprilie 2004 și până la eliberarea

efectivă a apartamentelor situate în Cluj-Napoca, care sunt ocupate în mod

abuziv de persoane care nu au nici un drept asupra acestora.

În motivarea acțiunii lor,

reclamanții au arătat că, deși sunt proprietarii celor trei apartamente și au

făcut nenumărate demersuri cum ar fi: acțiuni în evacuare, plângeri penale,

memorii la diferite instituții ale statului, totuși, persoanele care ocupă fără

drept aceste spații, refuză să le părăsească și, astfel, sunt privați de

aproape 7 ani de dreptul lor de proprietate imobiliară, drept care este

garantat de art. 44 din Constituția României și este inviolabil conform art. 136

din așezământul juridic fundamental.

Reclamanții au mai arătat că

în aceste condiții nu ne aflăm în prezența funcționării normale a serviciilor

publice de interes național, Statul Român neîndeplinindu-și obligația de

rezultat, respectiv obligația pozitivă de a garanta proprietatea, în sensul

dispozițiilor constituționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului. Aceasta, întrucât atât activitatea legislativă, cât și cea executivă

trebuie puse în concordanță cu principiile fundamentale ale democrației, în caz

contrar fiind într-o situație de violare a Convenției Europene a Drepturilor

Omului, respectiv a art. 1 Protocol 1 al acesteia.

Astfel, în opinia

reclamanților, fie autoritățile judiciare și cele administrative au respectat

legile

ad litteram

, de unde rezultă că prejudiciul suferit este cauzat

de activitatea legislativă a Statului, fie autoritățile judiciare ori cele

administrative nu și-au desfășurat activitatea în mod legal, situație în care

se poate vorbi de „erori judiciare” în sens larg, ori de reaua funcționare a

serviciilor publice.

Totodată, arată reclamanții,

prin acțiunea lor nu urmăresc tragerea la răspundere a unei anumite persoane

fizice, agent al serviciilor publice încriminate, nefiind dovedită culpa

personală a unei asemenea persoane, dar pentru lipsa de eficiență a serviciilor

publice ca structuri publice trebuie să răspundă Statul Român, fiind

îndeplinite toate condițiile: prejudiciul, fapta „ilicită”, raportul de

cauzalitate și culpa Statului care se prezumă din fapta ilicită, doar că se

impune distincția între răspunderea delictuală prevăzută de Codul civil și

răspunderea autonomă de drept administrativ, ce poartă denumirea de „răspundere

publică” în doctrina și practica franceză.

Astfel, Statul nu este un comitent,

ci un garant al respectării legilor, garanție ce nu poate fi oferită decât prin

serviciile publice specializate, pentru a căror activitate trebuie să răspundă.

Au mai arătat reclamanții că

Statul Român are calitatea de reclamant în acțiunea de contencios administrativ,

întrucât refuză nejustificat de a proteja, prin forța sa de coerciție, dreptul

de proprietate privată a reclamanților, litigiul conținând în el chiar esența

contenciosului administrativ, în sensul că autoritatea își exercită puterea cu

care a fost învestită (puterea publică) în mod defectuos, astfel încât

drepturile fundamentale ale particularilor nu sunt ocrotite.

În plus, precizează

reclamanții, au solicitat repararea prejudiciului de la Statul Român și pe cale grațioasă, însă răspunsul organelor competente a fost de-a dreptul ilar,

căci Legea nr. 10/2001 nu are nici o legătură cu speța.

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, invocând netimbrarea

acțiunii la valoare, inadmisibilitatea acțiunii pentru lipsa procedurii

prealabile prevăzută de art. 7 al Legii nr. 554/2004, precum și lipsa calității

procesuale pasive a pârâtului.

Prin încheierea din 24

octombrie 2005, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția privind timbrajul în raport cu

dispozițiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și cele ale Legii nr. 146/1997.

Aceeași instanță, prin

sentința nr. 707 din 31 octombrie 2005, a respins acțiunea reclamanților, ca inadmisibilă, reținând, în esență, că Statul Român, deși are calitatea de

persoană juridică, nu este considerat de dispozițiile Legii contenciosului

administrativ, în actuala reglementare, ca subiect al acestui raport juridic în

mod direct, acesta neputând fi acționat direct în judecată, acțiunea în

contencios administrativ putând fi exercitată față de orice organ al său care

acționează în regim de putere publică, cu excepțiile prevăzute de art. 5 din

lege.

S-a mai reținut că în aceste

condiții, nici procedura prealabilă nu a fost și nu putea fi îndeplinită,

acțiunea nefiind circumscrisă față de o anumită autoritate publică.

Totodată, instanța de fond a

reținut că nefiind îndeplinite condițiile pentru exercitarea unei acțiuni

judiciare în contenciosul administrativ prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, pe baza dispozițiilor art. 18 din aceeași lege, acțiunea este

inadmisibilă, ceea ce nu înseamnă, însă, că principiul constituțional prin care

statul garantează proprietatea privată, nu ar fi respectat, cât timp prin activitatea

legislativă sunt create mijloacele de drept material și procesual atât în

materie civilă, cât și penală, pentru apărarea acestui drept și asigurarea

posibilității de exercitare a acestuia. Totodată, menționează instanța de fond,

în plan executiv prin autoritățile administrative și judiciare sunt stabilite

atribuții cu ajutorul cărora, în cazul încălcării dreptului de proprietate se

poate obține tragerea la răspundere a persoanelor fizice vinovate.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs, în termen legal, reclamanții M.V. și M.A., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 44 și 136 din

Constituția României, cele ale Legii nr. 554/2004, ale art. 1 Protocol 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cele ale art. 304

1

și 313 C. proc. Civ. și solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea

pricinii, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivelor de

recurs se susține, pe de o parte, că instanța de fond a încălcat principiul

contradictorialității și principiul garantării dreptului la apărare,

soluționând excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, fără

ca recurenții-reclamanți să-și fi prezentat punctul de vedere cu privire la

această problemă de drept, încălcându-se, astfel, garanțiile constituționale

ale unui proces echitabil.

Pe de altă parte, arată

recurenții-reclamanți, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

trebuia respinsă ca nefondată, invocând ca argumente cele arătate și în

acțiunea introductivă și reiterate în motivarea recursului.

În plus,

recurenții-reclamanți susțin că Statul Român, în calitate de persoană juridică

de drept public, răspunde pentru activitatea defectuoasă a serviciilor publice

și are calitate procesuală pasivă.

Mai mult, arată

recurenții-reclamanți, alături de raporturile juridice existente între Statul

Român și serviciile publice de interes național, pentru a căror activitate

răspunde, există și un raport juridic ce decurge din lege, de mandat, între

Statul Român și Ministerul de Finanțe, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954,

fără ca introducerea Ministerului Finanțelor în proces să aibă altă legătură cu

fondul cauzei.

Examinând cauza, în raport

cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. Civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele

ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la primul motiv de

recurs, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurenții-reclamanți,

că aceștia, prin răspunsul la întâmpinarea formulată în cauză în cadrul căreia

s-a invocat excepția lipsei calității procesuale a Statului Român, și-au

exprimat în scris, cu semnătura și ștampila avocatului împuternicit a le

asigura asistența de specialitate, punctul de vedere cu privire la fiecare

excepție invocată.

Răspunsul a fost înregistrat

la dosar la data de 21 octombrie 2005, deci anterior încheierii ședinței din 24

octombrie 2005, când s-au discutat și excepțiile (care ulterior au fost

examinate pe larg și soluționate prin sentința atacată).

În aceste condiții, nu se

poate reține încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin.

(3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale amendată prin Protocolul nr. 11.

Cu privire la motivul de

recurs prin care se invocă greșita soluționare a excepției lipsei procesuale

pasive a Statului Român, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat.

Astfel, conform

dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Constituția României „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea

pagubei, iar conform alin. (2) al aceluiași articol „

condițiile

și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, lege organică, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al

său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea

actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea

pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și

public”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol „se

poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un

drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu

caracter individual, adresat altui subiect de drept”.

Totodată,

conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, noțiunea

de autoritate publică semnifică

„

orice organ de stat sau al unităților

administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru

satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice, în

sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit

legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze

un serviciu public”.

De asemenea,

potrivit art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 554/2004, noțiunea de serviciu

public este definită ca fiind activitatea organizată sau autorizată de o

autoritate publică, în scopul satisfacerii, după caz, a unui interes public.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. e) din Legea nr. 554/2004, interesul public este definit ca fiind

interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională,

garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale

cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței

autorităților publice, iar interesul legitim privat, conform art. 2 alin. (1) lit.

a) din aceeași lege relevă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în

considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat.

Este cunoscut că

în conformitate cu dispozițiile art. 44 din Constituția României, dreptul de

proprietate este garantat, conținutul și limitele acestuia fiind subiect de

lege, iar potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (5), (text constituțional),

proprietatea privată este irevocabilă în condițiile legii organice.

De asemenea,

sunt cunoscute și principiile statuate de art. 20 din Constituția României

referitoare la aplicarea tratelor internaționale la care România este parte,

precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificat de

România prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135/31.05.1994).

Astfel, potrivit

dispozițiilor alin. (1) al art. 1 din Protocol („Protecția proprietății), „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional”, iar conform alin. (2) al aceluiași

articol „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a

adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor

conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor

contribuții, sau a amenzilor”.

Mai mult, este

de necontestat că potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954,

Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în

nume propriu, ca subiect de drept și obligații, iar conform prevederilor alin.

(2) al aceluiași articol, el participă în astfel de raporturi prin Ministerul

Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anumite organe în acest

scop.

Prin urmare, din

coroborarea tuturor textelor arătate în cele ce preced, rezultă, astfel cum

corect a reținut și instanța de fond, că Statul Român nu poate avea calitate

procesuală pasivă în litigiile de contencios administrativ, atunci când nu

participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de

lege, (în sensul prevăzut de art. 19 din Cap. VI al Titlului VII din Legea nr. 247/2004).

În cauză, astfel

cum corect a reținut instanța de fond, în condițiile în care după ce s-au

obținut hotărâri judecătorești irevocabile în privința persoanelor care ocupă

fără drept apartamentele aflate în proprietatea reclamanților și aceste

persoane au revenit după punerea în executare silită a acestor hotărâri,

recurenții-reclamanți au posibilitatea să promoveze în condițiile legii acțiuni,

atât în evacuare, cât și despăgubiri, ori, după caz, plângeri penale.

În plus,

referințele la doctrina și practica franceză în materie, se constată a fi

materializarea conștientizării fragilității argumentelor invocate în acțiune și

recurs, respectiv a aspectelor nevralgice ale acestora.

De altfel, și în

ipoteza extremă în care s-ar admite că în cauză Statul Român are calitate

procesuală pasivă se impune examinarea respectării dispozițiilor art. 7 din

Legea nr. 554/2004, or, recurenții-reclamanți nu au făcut dovezi în sensul

parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de lege. Lipsa procedurii

prealabile are astfel tot consecința respingerii acțiunii. Aceasta, întrucât

legea organică prevede obligativitatea acestei proceduri și nici o dispoziție

constituțională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură

administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicțional, cum este procedura

recursului administrativ grațios sau al celui ierarhic, iar liberul acces la

justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se

înfăptuiește.

Prin urmare,

constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile

formulate acesteia, nefondate, se va respinge recursul declarat în cauză, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a, coroborate cu cele ale Legii

contenciosului administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat

de M.V. și M.A. împotriva sentinței civile nr. 707 din 31 octombrie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 octombrie 2006.