Balsan împotriva Cehiei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr o 1993/02) direcționată împotriva Republicii Cehe și pe care un cetățean al acestui stat, d. Radan Balšán (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 10 decembrie 2001 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de doamna M. Kačmařík, avocat la baroului ceh. Guvernul ceh (« Guvernul ») este reprezentat de agentul lui, d. V.A. Schorm.

Reclamantul susținea că drepturile lui de apărare au fost restrânse în mod incompatibil cu Convenția prin aceea că condamnarea lui se baza exclusiv pe declarațiile coïnculpatului lui pe care niciodată nu a putut îl interoga.

Cererea a fost atribuită secției a doua a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Printr-o decizie din 13 septembrie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Guvernul a depus observații scrise privind fondul cauzei, dar nu reclamantul (art. 59 § 1 al regulamentului).

La 1 aprilie 2006, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a continuat totuși să fie examinată de camera foștei secții a doua așa cum exista înainte de această dată.

La 12 iunie 2000, L.Š., viitorul coïnculpat al reclamantului, a fost întrebat de cercetător. Prima lui declarație a fost colectată între 7h55 și 9h00 în absența avocatei lui care s-a scuzat invocând sarcina de lucru ; L.Š. consimți deci să fie întrebat fără prezența consilierului lui. Puțin după, el decise să-și completeze declarația, susținând că mințise, și fecă o altă declarație între 10h15 și 10h45. Cercetătorul consideră că nu se agea de o nouă declarație ci de o continuare a primei, efectuată la inițiativa persoanei interesate ; ca urmare, avocata lui L.Š. nu a fost informată și acest act se desfășură în absența ei. În timp ce în prima declarație, L.Š. nu menționa persoana reclamantului, în a doua îl denunță drept coautor al infracțiunii presupuse. Ambele declarații fuseseră colectate înainte de inculparea reclamantului și deci în absența avocatului acestuia din urmă.

La 13 iunie 2000, reclamantul a fost inculpat de fraude comise cu L.Š. La cererea apărătorului reclamantului, L.Š. trebuia să fie supus unui nou interogatoriu, la 13 iulie 2000, dar se prevalse de dreptul de a rămâne tăcut. Reclamantul de asemenea refuzase să depună declarații în faza pregătitoare ca și în fața tribunalului.

Ținând seama că L.Š., chemat să depună mărturie în calitate de persoană acuzată, continuă să rămână tăcut în fața tribunalului de judecată, acesta din urmă ordona, la ședința din 10 octombrie 2000, lectura declarațiilor sale efectuate în fața cercetătorului. Reclamantul s-a scuzat pentru această ședință acceptând ca aceasta se desfășure în absența lui ; apărătorul lui nu propuse să se completeze probele.

În memoriile finale prezentate la ședința din 7 noiembrie 2000, avocații lui L.Š. și ai reclamantului susțineau că o atingere fusese adusă drepturilor de apărare ai clienților lor, susținând că ținând seama de intervalul dintre cele două declarații ale lui L.Š. efectuate la 12 iunie 2000, apărătorul lui ar fi trebuit să fie informat de a doua declarație. Din acest motiv, nu era posibil, potrivit avocatului reclamantului, acceptarea acestei probe, cu atât mai mult cu cât fusese colectată înainte de inculparea clientului lui ; în plus, se punea chestiunea de a ști care dintre aceste două declarații era adevărată.

Prin hotărârea din 7 noiembrie 2000, tribunalul de district (Okresní soud) din Karviná l-a găsit pe L.Š. și pe reclamant vinovați de fraude ; acesta din urmă a fost condamnat la trei ani de închisoare și i s-a impus o pedeapsă pecuniară precum și interzicerea de a conduce orice vehicul timp de doi ani. Verdictul se baza pe a doua declarație al lui L.Š., în care mărturisise culpabilitatea și pushase pe reclamant, și pe unele probe scrise privind activitățile lui L.Š. Privind obiecția persoanei interesate privind inadmisibilitatea acestei declarații (colectate în absența avocatei lui L.Š. și înainte de propria inculpare), tribunalul remarcă că interogatoriul unui inculpat trebuia considerat - în raport cu alte persoane inculpate ulterior - ca un act urgent pe care nu s-ar fi putut amâna, cu condiția să privească o activitate delictuoasă comisă cu aceste alte persoane. De altfel, inculpatul în cauză trebuia să fie reaudiat după inculparea complicilor lui, și aceasta mai târziu la ședința în fața tribunalului. Tribunalul concluzionează că aceste condiții fuseseră întrunite în cauza de față și că, în măsura în care L.Š. refuzase să depună mărturie la 13 iulie 2000 ca și în fața tribunalului, lectura declarației sale la ședință fusese conformă codului de procedură penală.

Ambii inculpați au depus apel. Reclamantul s-a operat că verdictul privind culpabilitatea lui se bazeze pe o singură dovadă izolată, și anume a doua declarație a lui L.Š. care nu ar fi putut fi admisibilă și pe care o contesta, precum și că nega culpabilitatea lui. Referindu-se la jurisprudența Curții, invoca de asemenea dreptul de a interoga unicul martor care se exprimase la sarcina lui și susținea că se punea chestiunea de a ști care dintre cele două declarații ale lui L.Š. era adevărată. Potrivit lui, singura cale de a pune în cauză a doua declarație a acestuia era să-i pună întrebări, ceea ce nu putuse face.

La ședința ținută la 4 ianuarie 2001, pentru care reclamantul s-a scuzat din cauza bolii, apelul lui fu disjuns. La 10 ianuarie 2001, apelul lui L.Š. a fost respins, în ciuda obiecției avocatei lui conform căreia a doua declarație a lui nu ar fi putut fi admisă deoarece ea nu fusese informată.

La ședința din 30 ianuarie 2001, avocatul reclamantului a cerut ca L.Š. să fie întrebat, invocând în special dreptul unui inculpat de a pune în cauză declarațiile la sarcina prin intermediul întrebărilor și reiterând argumentul conform căruia a doua declarație a lui L.Š. nu ar fi putut fi admisă.

La încheiere acestei ședințe, tribunalul regional (Krajský soud) din Ostrava a respins apelul reclamantului, fără să-i dea curs cererii. Tribunalul consideră că tribunalul de primă instanță examinase toate probele disponibile și le apreciase corect, admițând în privința aceasta că declarația lui L.Š. era importantă și decisivă. Remarcă că, dreptul de a rămâne tăcut fiind prevăzut de lege, autoritățile penale nu era în stare să aducă coacuzații să comunice între ei. Potrivit lui, declarația lui L.Š., lipsit de orice vic procedural, era admisibilă și credibilă. De plus, reclamantul, se fiind de asemenea prevalat de dreptul de a rămâne tăcut, nu contestase la niciun moment conținutul și credibilitatea acuzațiilor lui L.Š., nici nu depusese o plângere penală pentru inculpare falsă.

La 12 februarie 2001, reclamantul a atacat deciziile mai sus menționate printr-un recurs constituțional. Invocând drepturile garantate de articolele 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, se plângea de a nu avut nici o posibilitate de a interoga L.Š. și reproa juridicției de apel de a nu fi încercat să îl audieze pe acesta în calitate de martor.

La 13 noiembrie 2001, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul pentru evident lipsă de temei, prin aceea că reclamantul potrivit ei doar reitera obiecțiile la care tribunalele inferioare deja răspunseseră corespunzător și polemiza asupra concluziilor lor. De asemenea, subliniază că, neobstant tăcerea lui L.Š., persoana interesată avusese posibilitatea să se exprime asupra declarației lui. II.

Conform articolului 33, inculpatul are dreptul, printre altele, să se pronunțe asupra tuturor faptelor puse la sarcina lui și asupra dovezilor referitoare la acestea, dar nu este obligat să depună mărturie. El poate cere să fie interogat în prezența apărătorului lui și solicita ca acesta să participe la alte acte efectuate în cursul anchetei preliminare.

În virtutea articolului 207 § 2, procesul-verbal al unei declarații efectuate de o persoană acuzată înainte ca cauza să fie transmisă tribunalului nu poate fi citit decât dacă procedura se desfășură în absența acestui inculpat, dacă refuză să depună mărturie sau dacă declarația lui anterioară și declarațiile efectuate la ședință arată contradicții importante, cu condiția ca interogatoriul să fi avut loc după actul de inculpare și în conformitate cu legea. EN DROIT I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLELOR 6 §§ 1 ȘI 3 d) DIN CONVENȚIE

Reclamantul se plânge de a fi fost condamnat pe baza exclusiv a declarației unui martor pe care nu a putut, în niciun stadiu al procedurii, nici să îl interoghe nici să-l facă întrebat. Invocă art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, care se cuvântează după cum urmează : « 1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) asupra binefondatei oricărei acuzații în materie penală diriguite împotriva ei. (...) 3. Orice inculpat are dreptul în special la : d) să interoghe sau să facă întrebat martori la sarcină și obține convocarea și interogarea martorilor la apărare în aceleași condiții ca martori la sarcină. »

Guvernul admite că condamnarea reclamantului se baza într-o măsură determinantă pe declarația efectuată de L.Š. în fața cercetătorului, la un interogatoriu la care nici persoana interesată nici apărătorul lui nu asistase, și că, apoi, reclamantul și L.Š. se prevalaseră de dreptul de a rămâne tăcut. Consideră totuși că autoritățile judiciare naționale reușiseră să găsească un echilibru just între trei interese fundamentale care erau în joc în cauza de față, și anume interesul reclamantului de a interoga un coacuzat-martor la sarcină, acela al coacuzatului-martor de a nu se auto-incrimina și acela al societății de a identifica și a pedepsi autorii infracțiunilor. Într-adevăr, faptul că L.Š. decide de a rămâne tăcut este o circumstanță obiectivă care nu putea fi imputată statului. Cu toate acestea, tribunalele examinaseră corespunzător credibilitatea declarației efectuate de L.Š. în faza pregătitoare a procedurii (declarație asupra căreia niciodată nu reveni), și studieseră cu atenție obiecțiile reclamantului.

Guvernul consideră că interogarea unui martor de către inculpat sau apărătorul lui nu poate fi considerată singura cale susceptibilă de a pune în cauză declarația sau credibilitatea acestui martor. Potrivit lui, poate exista respectare a principiului contradictorial chiar dacă inculpatul nu a avut facultatea de a interoga autorul declarației care constituie fundația condamnării lui, în special atunci când confruntarea inculpatului cu un asemenea martor se ciocnești de obstacole obiective. În cauza de față, reclamantul și apărătorul lui au luat cunoștință în detaliu a declarației lui L.Š. și avuseră mai multe ocazii de a o contesta ; de plus, abia la apel au cerut audierea acestuia. Guvernul susține că, chiar prevalând de facultatea de a rămâne tăcut, reclamantul ar fi putut revela în fața judecătorului faptele de natură să pună în cauză declarațiile coïnculpatului lui, sau întrebările pe care dorea să i le pună. Într-adevăr, jurisprudența Curții dorește ca inculpatul să etaloneze cererea sa de audiere a martorilor pentru a preciza importanța pentru manifestarea adevărului judiciar. Or, în cauza de față, apărarea a lipsit cu desăvârșire de această obligație deoarece, în niciun moment al procedurii, reclamantul nu emise nici o obiecție concretă privind declarația lui L.Š., limitându-se să dezbată exclusiv chestiunea admisibilității acestei probe. Deci, nu dete de înțeles autorităților interne că o confrontare directă între el și L.Š. se arătase oportună. De plus, reclamantul cunoștea foarte bine coacuzatul lui și nic nu-l opredia de a pune în cauză credibilitatea lui, în timp ce absența din partea lui a oricărei contestații privind conținutul declarației lui L.Š. vine mai degrabă să întărească credibilitatea acestuia din urmă.

Guvernul contestă în sfârșit argumentul reclamantului conform căruia L.Š. ar fi putut fi convocat în fața juridicției de apel în calitate de martor, fără a avea dreptul de a refuza depunerea de mărturie ; potrivit lui, dreptul lui L.Š. de a rămâne tăcut, de care s-a prevălit pe parcursul întregului proces, ar fi fost lipsindu-și de sens dacă ar fi putut fi privat numai ca urmare a o coincidență procesuală provocată de disjungerea apelului reclamantului. De altfel, L.Š. ar fi putut foarte bine declara că depunând mărturie ar risca de a fi persecutat pentru inculpare falsă dacă declarația lui din 12 iunie 2000 s-ar dovedi neadevărată.

Deci, potrivit Guvernului, there exista motiv de a crede că prezența lui L.Š. la bară nu ar fi îmbunătățit posibilitățile reclamantului de a contesta declarația sau credibilitatea acestuia din urmă.

Potrivit reclamantului, Guvernul doar confirmă că declarația lui L.Š. a fost singura dovadă la sarcina lui, că nu a avut oportunitate de a o interoga și că a cerut audierea acestuia în fața juridicției de apel. Cu toate acestea, nu se poate accepta interpretarea restrictivă pe care o dă Guvernul articolelor 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, interpretare care este contrară jurisprudenței Curții ( Lucà c. Italia , nr o 33354/96, CEDO 2001 ‑ II).

Persoana interesată subliniază de asemenea că întotdeauna negase a fi comis faptele de care a fost acuzat, de unde atitudinea lui față de declarația lui L.Š. Susține apoi că, ținând seama că în cursul examinării apelului lui, disjuns, L.Š. fusese deja valid condamnat, acesta ar fi putut fi convocat drept martor, fără a avea dreptul de a refuza mărturie.

Ținând seama că cerințele paragrafului 3 al articolului 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de §1, Curtea va examina acuzația din unghiul acestor doi texte combinați (a se vedea, printre multe altele, Van Mechelen și alții c. Țări de Jos , hotărâre din 23 aprilie 1997, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997 ‑ III, § 49).

Curtea reamintește că probele trebuie în principiu produse în fața inculpatului la ședință publică, în vederea unui dezbatere contradictorie. Acest principiu nu este fără excepții, dar acestea nu pot fi acceptate decât cu rezerva drepturilor de apărare ; în general, paragrafele 1 și 3 d) ale articolului 6 cere acordarea inculpatului o oportunitate adecvată și suficientă de a contesta o mărturie și de a interoga autorul, în momentul depunerii ori mai târziu ( Lüdi c. Elveția , hotărâre din 15 iunie 1992, seria A nr o 238, § 49). În particular, drepturile de apărare sunt restrânse în mod incompatibil cu garanțiile articolului 6 atunci când o condamnare se bazează, exclusiv sau într-o măsură determinantă, pe declarațiile unui martor pe care nici în faza de instrucție nici în debatere inculpatul nu a avut posibilitate de a interoga sau de a face întrebat ( Van Mechelen și alții c. Țări de Jos , precitat, § 55 ; A.M. c. Italia , nr o 37019/97, § 25, CEDO 1999 ‑ IX). Într-adevăr, art. 6 nu permite jurisdicțiilor să bazeze o condamnare pe declarațiile unui martor la sarcină pe care « inculpatul » sau consilierul lui nu a putut interoga în niciun stadiu al procedurii, decât în limitele următoare : în primul rând, atunci când absența confruntării se datorează imposibilității de a localiza martorul, trebuie stabilit că autoritățile competente au căutat activ martorul în scopul de a permite această confrontare ; în al doilea rând, mărturie litigioasă nu poate în niciun caz constitui singurul element pe care se sprijină condamnarea ( Rachdad c. Franța , nr o 1846/01, § 24, 13 noiembrie 2003). Apoi, ținând seama de importanța particulară pe care o prezintă respectarea drepturilor de apărare în procesul penal, faptul că posibilitatea de a utiliza pentru decizia asupra binefondatei acuzației declarații pronunțate înainte de debatere de coacuzați care se prevălaseră de facultatea de a rămâne tăcut este prevăzută de dreptul intern al statului pârât, nu poate lipsi inculpatul de dreptul, pe care art. 6 § 3 d) i-l recunoaște, de a examina sau de a face examina în mod contradictoric orice element de dovadă substantial la sarcină ( Fausciana c. Italia (dec.), nr o 4541/02, 1 aprilie 2004).

Curtea remarcă că în cauza de față, reclamantul niciodată nu avusese posibilitate de a interoga coïnculpatul care se prevălase de dreptul de a rămâne tăcut, și că declarațiile acestuia, colectate înainte de inculparea persoanei interesate în prezența exclusiv a cercetătorului, constituiau singurul element de dovadă pe care tribunalele bazaseră condamnarea lui. Cererea lui adresată juridicției de apel după ce coacuzatul fusese valid condamnat, tendând ca acesta să fie audiat, a fost respinsă.

Se urmează că absența confruntării nu s-a datorat imposibilității de a localiza acuzatorul reclamantului deoarece se agea de coïnculpatul lui - L.Š. - care fusese judecat cu el și condamnarea definitiv a lui preceda a lui. Apoi, nu este subiect de controversă între partide că, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, autoritățile judiciare naționale se bazaseră exclusiv pe declarațiile efectuate de L.Š. pe care nici reclamantul nici apărătorul lui nu avuseră posibilitate de a le interoga (a se vedea, a contrario, Gauthier c. Franța ((dec.), nr o 61178/00, 24 iunie 2003 ; Fausciana c. Italia (precitată)).

Este adevărat, cum indică Guvernul, că imposibilitatea pentru reclamant să fie confruntat cu L.Š. s-a datorat unui obstacol obiectiv, și anume deciza acestuia de a rămâne tăcut. Cu toate acestea, Curtea reamintește că faptul că dreptul național prevede că, în fața refuzului coacuzatului de a depune mărturie, declarațiile sale colectate în faza pregătitoare pot fi citite și utilizate de tribunal, nu poate lipsi inculpatul de dreptul, pe care art. 6 § 3 d) i-l recunoaște, de a examina sau de a face examina în mod contradictoric orice element de dovadă substantial la sarcină (a se vedea, mutatis mutandis, Lucà c. Italia , precitat, § 42). În cauza de față, Curtea consideră că nic nu-i oprea pe juridicția de apel să-i dea curs cererii persoanei interesate de a convoca L.Š., formulată după ce condamnarea acestuia devenise definitivă. Nu se putea de altfel specula, cum dă Guvernul, asupra atitudinii lui L.Š. față de o asemenea prezență.

Privind observația Guvernului conform căreia reclamantul nu emise nici o obiecție concretă privind conținutul declarației lui L.Š. nici nu etalonase cererea sa de audiere a acestuia, Curtea observă că, diferit de cezurile în care inculpații se plânge de a nu fi obținut administrarea anumitor probe dintre altele, de exemplu convocarea anumitor martori la apărare, și unde aparține tribunalelor judeca utilitatea unui asemenea ofertă, prezenta cauză se referă la dreptul unui inculpat de a interoga sau de a face întrebat martori la sarcină, drept garantat de art. 6 § 3 d) și al cărui exercitare nu este, în principiu, supus aprecierii tribunalelor. Într-adevăr, combinat cu §3, §1 al articolului 6 obligă statele contractante la măsuri pozitive ; asemenea măsuri se încadrează în « diligență » pe care statele contractante trebuie să o desfășoare pentru a asigura bucurarea efectiv a drepturilor garantate de art. 6 ( Sadak și alții c. Turcia , nr o 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, § 67, CEDO 2001 ‑ VIII). De plus, declarațiile lui L.Š. pe care reclamantul dorea să le conteste erau fundația exclusiv a condamnării lui și nu se putea deci îndoi de pertinența audierii lui. Trebuie de asemenea remarcă că reclamantul nega culpabilitatea și că punea în cauză caracterul adevărat al declarațiilor lui L.Š. Apoi, se plângea în apelul lui de a fi condamnat pe baza unei probe inadmisibile, de unde interesul pentru el de a reaudia L.Š. Deci, a permite reclamantului să interoghe coïnculpatul lui era în cauza de față necesar pentru a-i asigura respectarea drepturilor de apărare și pentru a face procedura conformă cu cerințele echității.

În cauza de față, Curtea consideră că într-o situație în care L.Š. decide de a rămâne tăcut, autoritățile naționale ar fi trebuit, pentru a satisface cerința menționată de « diligență », să caute alte probe coraborând verdictul privind culpabilitatea reclamantului. Or, ținând seama că tribunalele naționale contente de o singură dovadă la sarcină pe care persoana interesată nu putea s-o conteste de maniera adecvată și suficientă, și că juridicția de apel nu-i dase curs cererii de a reaudia autorul acestei mărturii, Curtea consideră că reclamantul suferise asemenea atingeri ale drepturilor de apărare că nu beneficiase de un proces echitabil. Deci exista o încălcare din partea lui a articolelor 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție. II.

Reclamantul susține o daună morală rezultând din încălcarea Convenției, pe care dreptul ceh nu ar permite de a remedia, și o cuantifică la 5 milioane coroane cehe (CZK), aproximativ 177 182 euro (EUR).

Guvernul consideră că constatarea încălcării ar putea constitui o satisfacție suficientă și adecvată pentru dauna morală eventual suferit de reclamant.

În prezenta cauză, Curtea ajunsese la concluzia încălcării articolelor 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, pe motiv că condamnarea reclamantului se bazase exclusiv pe declarația unui martor pe care nu a avut ocazia de a-l interoga. Cu toate acestea, Curtea nu putea specula asupra a ceea ce ar fi fost rezultatul unei proceduri conforme cu art. 6 § 1 din Convenție. Ținând seama de circumstanțele cauzei de față, consideră deci că un constat de încălcare furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru dauna morală eventual suferit de reclamant.

Curtea reamintește totuși că atunci când ajunge la concluzia că condamnarea unui reclamant fusese pronunțată în pofida existenței unei atingeri potențiale la cerințele echității procedurii, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei interesate, reprezintă în principiu un mijloc corespunzător de a remedia încălcarea constatată (a se vedea, mutatis mutandis, Somogyi c. Italia , nr o 67972/01, § 86, CEDO 2004 ‑ IV ; Krasniki c. Republica Cehă , nr o 51277/99, § 93, 28 februarie 2006). În privința aceasta, Curtea constată că amendamentul adus legii nr 182/1993 privind Curtea Constituțională prin legea nr 83/2004 dă celui care fusese parte la o procedură penală internă și care obține dintr-o juridicție internațională constatarea că drepturile sale omului sau libertăți fundamentale fuseră încălcate de autoritățile publice, posibilitate de a cere redeschiderea procedurii în fața Curții Constituționale. B. Taxe și costuri

Reclamantul cere de asemenea 52 509,90 CZK (1 852 EUR) cu titlu de taxe și costuri suportate în procedura în fața Curții.

Guvernul consideră că suma reclamată de reclamant este excesivă și invită Curtea să-i acorde o sumă neîntrecând 500 EUR.

Aplicând criteriile deduse din jurisprudența sa (a se vedea, de exemplu, Öztürk c. Turcia [GC], nr o 22479/93, § 83, CEDO 1999-VI ; Baranowski c. Polonia , hotărâre din 28 martie 2000, Colecție 2000-III, § 85) și statuând în echitate, Curtea considera rezonabil de a acorda reclamantului suma de 1 500 EUR pentru taxe și costuri, plus orice sumă eventual datorată cu titlu de impozit pe valoarea adăugată. C. Dobanzi moratorii

Curtea considera corespunzător de a baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii de facilitare a împrumutului marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Constată că exista încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție ; 2. Constată că un constat de încălcare furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru dauna morală suferit de reclamant ; 3. Constată a) că statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 1 500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru taxe și costuri, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ; suma aceasta este de convertit în moneda națională a statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării ; b) că din expirarea acestui termen și până la versare, suma aceasta va fi majorată cu o dobândă simplă la un curs egal cu rata de facilitare a împrumutului marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris la 18 iulie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. S. Dollé J.-P. Costa Șef de cancelarie Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 1993/02) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M. Radan Balšán (« le requérant »), a saisi la Cour le 10 décembre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e M. Kačmařík, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

Le requérant alléguait que ses droits de la défense avaient été restreints de manière incompatible avec la Convention en ce que sa condamnation se fondait uniquement sur les déclarations de son coïnculpé qu’il n’a jamais pu interroger.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 13 septembre 2005, la Cour a déclaré la requête recevable.

Le Gouvernement a déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire, mais non le requérant (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er avril 2006, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a cependant continué à être examinée par la chambre de l’ancienne deuxième section telle qu’elle existait avant cette date. EN FAIT I.

Le 12 juin 2000, L.Š., futur coïnculpé du requérant, fut interrogé par l’enquêteur. Sa première déposition fut recueillie entre 7h55 et 9h00 en l’absence de son avocate qui s’excusa en invoquant la charge de travail ; L.Š. consentit dès lors à être interrogé sans présence de son conseil. Peu après, il se décida à compléter ladite déposition, alléguant qu’il avait menti, et fit une autre déclaration entre 10h15 et 10h45. L’enquêteur considéra qu’il ne s’agissait pas d’une nouvelle déposition mais d’une suite de la première, effectuée à l’initiative de l’intéressé ; dès lors, l’avocate de L.Š. n’en fut pas informée et cet acte se déroula en son absence. Tandis que dans sa première déclaration, L.Š. ne mentionnait pas la personne du requérant, dans la deuxième il l’avait dénoncé comme coauteur de l’infraction présumée. Les deux dépositions furent recueillies avant l’inculpation du requérant et donc en l’absence de l’avocat de ce dernier.

Le 13 juin 2000, le requérant fut inculpé de fraude commise avec L.Š. Sur demande du défenseur du requérant, L.Š. devait être soumis à un nouvel interrogatoire, le 13 juillet 2000, mais se prévalut du droit de garder le silence. Le requérant lui aussi refusa de déposer durant la phase préparatoire ainsi que devant le tribunal.

Etant donné que L.Š., appelé à témoigner en sa qualité de personne accusée, continua à garder le silence devant le tribunal de jugement, celui-ci ordonna, lors de l’audience du 10 octobre 2000, la lecture de ses dépositions faites devant l’enquêteur. Le requérant s’excusa pour cette audience en acceptant qu’elle se déroule en son absence ; son avocat ne proposa pas de compléter les preuves.

Dans leurs mémoires finals présentés à l’audience du 7 novembre 2000, les avocats de L.Š. et du requérant soutinrent qu’une atteinte avait été portée aux droits de la défense de leurs clients, alléguant que vu l’intervalle entre les deux dépositions de L.Š. faites le 12 juin 2000, le défenseur de celui-ci aurait dû être informé de la deuxième déposition. Pour cette raison, il n’était pas possible, selon l’avocat du requérant, d’admettre cette preuve, d’autant plus qu’elle avait été recueillie avant l’inculpation de son client ; en outre, la question se posait de savoir laquelle de ces deux dépositions était véridique.

Par le jugement du 7 novembre 2000, le tribunal de district (Okresní soud) de Karviná reconnut L.Š. et le requérant coupables de fraude ; ce dernier fut condamné à trois ans de prison et se vit infliger une peine pécuniaire ainsi que l’interdiction de conduire tout véhicule pendant deux ans. Le verdict se fondait sur la deuxième déclaration de L.Š., dans laquelle il avait avoué sa culpabilité et mis en cause le requérant, et sur quelques preuves écrites concernant les activités de L.Š. Quant à l’objection de l’intéressé tirée de l’inadmissibilité de ladite déposition (recueillie en l’absence de l’avocate de L.Š. et avant sa propre inculpation), le tribunal releva que l’interrogatoire d’un inculpé était à considérer - par rapport aux autres personnes inculpées ultérieurement - comme un acte urgent que l’on ne saurait reporter, à condition qu’il se rapporte à une activité délictueuse commise avec ces autres personnes. Par ailleurs, l’inculpé concerné devait être réentendu après l’inculpation de ses complices, et ce au plus tard lors de l’audience devant le tribunal. Le tribunal conclut que ces conditions avaient été réunies en l’espèce et que, dans la mesure où L.Š. avait refusé de déposer le 13 juillet 2000 ainsi que devant le tribunal, la lecture de sa déposition à l’audience avait été conforme au code de procédure pénale.

Les deux accusés interjetèrent appel. Le requérant s’opposait à ce que le verdict sur sa culpabilité se fonde sur une seule preuve isolée, à savoir la deuxième déposition de L.Š. qui ne saurait être admissible et qu’il contestait, de même qu’il niait sa culpabilité. Se référant à la jurisprudence de la Cour, il invoquait également le droit à interroger l’unique témoin à charge et soutenait qu’il se posait la question de savoir laquelle des deux déclarations de L.Š. était véridique. Selon lui, la seule façon de mettre en cause la deuxième déposition de ce dernier était de lui poser des questions, ce qu’il n’avait pas pu faire.

Lors de l’audience tenue le 4 janvier 2001, pour laquelle le requérant s’excusa en raison d’une maladie, son appel fut disjoint. Le 10 janvier 2001, l’appel de L.Š. fut rejeté, nonobstant l’objection de son avocate selon laquelle sa deuxième déposition ne saurait être admise car elle n’en avait pas été informée.

Lors l’audience du 30 janvier 2001, l’avocat du requérant demanda que L.Š. soit interrogé, invoquant notamment le droit d’un inculpé de mettre les dépositions à charge en doute par le biais des questions et réitérant l’argument selon lequel la deuxième déposition de L.Š. ne saurait être admise.

A l’issue de cette audience, le tribunal régional (Krajský soud) d’Ostrava rejeta l’appel du requérant, sans accéder à ladite demande. Le tribunal considéra que le tribunal de première instance avait examiné toutes les preuves disponibles et les avait correctement appréciées, admettant à cet égard que la déclaration de L.Š. était importante et décisive. Il releva que, le droit de garder le silence étant prévu par la loi, les autorités pénales n’étaient pas en mesure d’amener les coaccusés à communiquer entre eux. Selon lui, la déposition de L.Š., exempte de tout vice procédural, était admissible et crédible. En sus, le requérant, s’étant également prévalu du droit de garder le silence, n’avait à aucun moment contesté le contenu et la crédibilité des allégations de L.Š., ni porté une plainte pénale pour fausse inculpation.

Le 12 février 2001, le requérant attaqua les décisions susmentionnées par un recours constitutionnel. Invoquant ses droits garantis par l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, il se plaignait de n’avoir eu aucune possibilité d’interroger L.Š. et reprochait à la juridiction d’appel de ne pas avoir tenté d’auditionner celui-ci en tant que témoin.

Le 13 novembre 2001, la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) rejeta le recours pour défaut manifeste de fondement, en ce que le requérant ne faisait selon elle que réitérer les objections auxquelles les tribunaux inférieurs avaient déjà dûment répondu et polémiquer sur leurs conclusions. Elle souligna également que, nonobstant le silence de L.Š., l’intéressé avait eu la possibilité de s’exprimer sur sa déposition. II.

Aux termes de l’article 33, l’inculpé a le droit, entre autres, de se prononcer sur tous les faits mis à sa charge et sur les preuves s’y rapportant, mais il n’est pas obligé de déposer. Il peut demander d’être interrogé en présence de son défenseur et réclamer que celui-ci participe à d’autres actes effectués lors de l’enquête préliminaire.

En vertu de l’article 207 § 2, le procès-verbal d’une déposition faite par un accusé avant que l’affaire soit transmise au tribunal ne peut être lu que si la procédure se déroule en l’absence de cet accusé, s’il refuse de déposer ou si sa déposition antérieure et les déclarations faites à l’audience font apparaître des contradictions importantes, à condition que l’interrogatoire ait eu lieu après l’acte d’inculpation et conformément à la loi. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 1 ET 3 d) DE LA CONVENTION

Le requérant se plaint d’avoir été condamné sur le fondement exclusif de la déposition d’un témoin qu’il n’a pu, à aucun stade de la procédure, ni interroger ni faire interroger. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, lequel est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge. »

Le Gouvernement admet que la condamnation du requérant se fondait dans une mesure déterminante sur la déposition faite par L.Š. devant l’enquêteur, lors d’une audition à laquelle ni l’intéressé ni son avocat n’avaient assisté, et que, par la suite, le requérant et L.Š. se sont prévalus du droit de garder le silence. Il estime néanmoins que les juridictions nationales sont parvenues à trouver un juste équilibre entre trois intérêts fondamentaux qui étaient en jeu en l’espèce, à savoir l’intérêt du requérant à interroger un coïnculpé-témoin à charge, celui du coïnculpé-témoin à ne pas s’incriminer et celui de la société à identifier et à punir les auteurs d’infractions. En effet, le fait que L.Š. a décidé de garder le silence est une circonstance objective qui ne saurait être imputée à l’Etat. Néanmoins, les tribunaux ont dûment examiné la crédibilité de la déposition faite par L.Š. durant la phase préparatoire de la procédure (déposition sur laquelle il n’est d’ailleurs jamais revenu), et ils ont étudié avec attention les objections du requérant.

Le Gouvernement estime que l’interrogation d’un témoin par l’accusé ou son avocat ne peut pas être considérée comme le seul moyen susceptible de mettre en doute la déposition ou la crédibilité de ce témoin. Selon lui, il peut y avoir respect du principe du contradictoire même si l’accusé n’a pas eu la faculté d’interroger l’auteur de la déposition qui constitue le fondement de sa condamnation, notamment lorsque la confrontation de l’accusé à un tel témoin se heurte à des obstacles objectifs. En l’espèce, le requérant et son avocat ont pris en détail connaissance de la déposition de L.Š. et ils ont eu plusieurs occasions de la contester ; de plus, ce n’est qu’en appel qu’ils ont demandé l’audition de celui-ci. Le Gouvernement soutient que, même en se prévalant de la faculté de garder le silence, le requérant aurait pu révéler devant le juge les faits de nature à mettre en cause les déclarations de son coïnculpé, ou les questions qu’il souhaitait lui poser. En effet, la jurisprudence de la Cour veut que l’accusé étaye sa demande d’audition de témoins afin d’en préciser l’importance pour la manifestation de la vérité judiciaire. Or, en l’espèce, la défense a complètement failli à cette obligation car, à aucun moment de la procédure, le requérant n’a émis d’objection concrète concernant la déposition de L.Š., s’étant borné à débattre exclusivement la question de l’admissibilité de cette preuve. Ainsi, il n’a point donné à croire aux autorités internes qu’une confrontation directe entre lui et L.Š. s’avérait opportune. De plus, le requérant connaissait très bien son coïnculpé et rien ne l’empêchait de mettre en cause sa crédibilité, alors que l’absence de sa part de toute contestation quant au contenu de la déclaration de L.Š. vient plutôt renforcer la crédibilité de celui-ci.

Le Gouvernement conteste enfin l’argument du requérant selon lequel L.Š. aurait pu être convoqué devant la juridiction d’appel en tant que témoin, sans avoir le droit de refuser de déposer ; selon lui, le droit de L.Š. de garder le silence, dont il bénéficiait tout au long du procès, aurait été dépourvu de son sens s’il avait pu en être privé uniquement suite à une coïncidence procédurale provoquée par la disjonction de l’appel du requérant. En outre, L.Š. aurait très bien pu déclarer qu’en déposant, il risquerait d’être poursuivi pour fausse inculpation si sa déclaration du 12 juin 2000 se révélait non véridique.

Dès lors, il y a lieu de croire selon le Gouvernement que la comparution de L.Š. à la barre n’aurait pas amélioré les possibilités pour le requérant de contester la déposition ou la crédibilité de celui-ci.

De l’avis du requérant, le Gouvernement ne fait que confirmer que la déposition de L.Š. a été la seule preuve à sa charge, qu’il n’a pas eu l’occasion de l’interroger et qu’il a demandé son audition devant la juridiction d’appel. Cependant, l’on ne saurait accepter l’interprétation restrictive que le Gouvernement fait de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, laquelle interprétation est contraire à la jurisprudence de la Cour ( Lucà c. Italie , n o 33354/96, CEDH 2001 ‑ II).

L’intéressé souligne également qu’il a toujours nié avoir commis les faits dont il était accusé, d’où son attitude à l’égard de la déposition de L.Š. Il soutient ensuite que, étant donné que lors de l’examen de son appel, disjoint, L.Š. a déjà été valablement condamné, celui-ci aurait pu être convoqué en tant que témoin, sans avoir le droit de refuser le témoignage.

Comme les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1, la Cour examinera le grief sous l’angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d’autres, Van Mechelen et autres c. Pays-Bas , arrêt du 23 avril 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ III, § 49).

La Cour rappelle que les éléments de preuve doivent en principe être produits devant l’accusé en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Ce principe ne va pas sans exceptions, mais on ne saurait les accepter que sous réserve des droits de la défense ; en règle générale, les paragraphe 1 et 3 d) de l’article 6 commandent d’accorder à l’accusé une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage et d’en interroger l’auteur, au moment de la déposition ou plus tard ( Lüdi c. Suisse , arrêt du 15 juin 1992, série A n o 238, § 49). En particulier, les droits de la défense sont restreints de manière incompatible avec les garanties de l’article 6 lorsqu’une condamnation se fonde, uniquement ou dans une mesure déterminante, sur les dépositions d’un témoin que ni au stade de l’instruction ni pendant les débats l’accusé n’a eu la possibilité d’interroger ou de faire interroger ( Van Mechelen et autres c. Pays-Bas , précité, § 55 ; A.M. c. Italie , n o 37019/97, § 25, CEDH 1999 ‑ IX). En effet, l’article 6 n’autorise les juridictions à fonder une condamnation sur les dépositions d’un témoin à charge que l’ « accusé » ou son conseil n’ont pu interroger à aucun stade de la procédure, que dans les limites suivantes : premièrement, lorsque le défaut de confrontation est dû à l’impossibilité de localiser le témoin, il doit être établi que les autorités compétentes ont activement recherché celui-ci aux fins de permettre cette confrontation ; deuxièmement, le témoignage litigieux ne peut en tout état de cause constituer le seul élément sur lequel repose la condamnation ( Rachdad c. France , n o 1846/01, § 24, 13 novembre 2003). Puis, vu l’importance particulière que revêt le respect des droits de la défense dans le procès pénal, le fait que la possibilité d’utiliser pour la décision sur le bien-fondé de l’accusation des déclarations prononcées avant les débats par des coïnculpés s’étant prévalus de la faculté de garder le silence est prévue par le droit interne de l’Etat défendeur, ne saurait priver l’inculpé du droit, que l’article 6 § 3 d) lui reconnaît, d’examiner ou de faire examiner de manière contradictoire tout élément de preuve substantiel à charge ( Fausciana c. Italie (déc.), n o 4541/02, 1 er avril 2004).

La Cour relève qu’en l’espèce, le requérant n’a jamais eu la possibilité d’interroger son coïnculpé qui s’est prévalu du droit de garder le silence, et que les déclarations de celui-ci, recueillies avant l’inculpation de l’intéressé en la seule présence de l’enquêteur, constituaient le seul élément de preuve sur lequel les tribunaux ont fondé sa condamnation. Sa demande adressée à la juridiction d’appel après que ce coïnculpé a été valablement condamné, tendant à ce que celui-ci soit auditionné, a été rejetée.

Il en ressort que le défaut de confrontation n’a pas été dû à l’impossibilité de localiser l’accusateur du requérant car il s’agissait de son coïnculpé – L.Š. - qui avait été jugé avec lui et dont la condamnation définitive précédait la sienne. Puis, il n’est pas sujet à controverse entre les parties que, pour conclure à la condamnation du requérant, les juridictions nationales se sont fondées exclusivement sur les déclarations faites par L.Š. que ni le requérant ni son défenseur n’ont eu la possibilité d’interroger (voir, a contrario, Gauthier c. France ((déc.), n o 61178/00, 24 juin 2003 ; Fausciana c. Italie (précitée)).

Il est vrai, comme l’indique le Gouvernement, que l’impossibilité pour le requérant d’être confronté à L.Š. a été due à un obstacle objectif, à savoir la décision de celui-ci de garder le silence. Cependant, la Cour rappelle que le fait que le droit national prévoit que, face au refus du coïnculpé de témoigner, ses déclarations recueillies lors de la phase préparatoire peuvent être lues et utilisées par le tribunal, ne saurait priver l’inculpé du droit, que l’article 6 § 3 d) lui reconnaît, d’examiner ou de faire examiner de manière contradictoire tout élément de preuve substantiel à sa charge (voir, mutatis mutandis, Lucà c. Italie , précité, § 42). En l’espèce, la Cour estime que rien n’empêchait la juridiction d’appel d’accéder à la demande de l’intéressé de convoquer L.Š., formulée après que la condamnation de ce dernier est devenue définitive. L’on ne saurait par ailleurs spéculer, à l’instar du Gouvernement, de l’attitude de L.Š. à l’égard d’une telle comparution.

Quant à l’observation du Gouvernement selon laquelle le requérant n’a pas émis d’objection concrète quant au contenu de la déposition de L.Š. ni n’a étayé sa demande d’auditionner celui-ci, la Cour observe qu’à la différence des affaires où les accusés se plaignent de ne pas avoir obtenu l’administration de certaines preuves parmi d’autres, dont par exemple la convocation de certains témoins à décharge, et où il appartient aux tribunaux de juger de l’utilité d’une telle offre, la présente affaire porte sur le droit d’un accusé d’interroger ou de faire interroger les témoins à charge, droit garanti par l’article 6 § 3 d) et dont l’exercice n’est pas, en principe, soumis à l’appréciation des tribunaux. En effet, combiné avec le paragraphe 3, le paragraphe 1 de l’article 6 oblige les Etats contractants à des mesures positives ; pareilles mesures relèvent de la « diligence » que les Etats contractants doivent déployer pour assurer la jouissance effective des droits garantis par l’article 6 ( Sadak et autres c. Turquie , n os 29900/96, 29901/96, 29902/96 et 29903/96, § 67, CEDH 2001 ‑ VIII). En outre, les déclarations de L.Š. que le requérant voulait contester étaient le fondement unique de sa condamnation et l’on ne saurait donc douter de la pertinence de son audition. Il convient également de noter que le requérant niait sa culpabilité et qu’il mettait en cause le caractère véridique des dépositions de L.Š. Puis, il se plaignait dans son appel d’avoir été condamné sur la base d’une preuve inadmissible, d’où l’intérêt pour lui de réentendre L.Š. Ainsi, permettre au requérant d’interroger son coïnculpé était en l’espèce nécessaire pour lui assurer le respect des droits de la défense et pour rendre la procédure conforme aux exigences d’équité.

En l’occurrence, la Cour estime que dans une situation où L.Š. a décidé de garder le silence, les autorités nationales auraient dû, pour satisfaire à ladite exigence de « diligence », rechercher d’autres preuves corroborant le verdict sur la culpabilité du requérant. Or, étant donné que les tribunaux nationaux se sont contentés d’une seule preuve à charge que l’intéressé n’a pas pu contester de manière adéquate et suffisante, et que la juridiction d’appel n’a pas accédé à sa demande de réentendre l’auteur de ce témoignage, la Cour estime que le requérant a subi de telles atteintes à ses droits de la défense qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable. Il y a donc eu violation dans son chef de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. II.

Le requérant allègue un préjudice moral résultant de la violation de la Convention, que le droit tchèque ne permettrait pas de redresser, et le chiffre à 5 millions de couronnes tchèques (CZK), environ 177 182 euros (EUR).

Le Gouvernement estime que le constat de violation pourrait constituer une satisfaction suffisante et adéquate pour le préjudice moral éventuellement subi par le requérant.

Dans la présente affaire, la Cour a conclu à la violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, au motif que la condamnation du requérant se basait uniquement sur la déposition d’un témoin qu’il n’a pas eu l’occasion d’interroger. Cependant, la Cour ne peut spéculer sur ce qu’eût été l’issue d’une procédure conforme à l’article 6 § 1 de la Convention. Eu égard aux circonstances de l’espèce, elle estime donc qu’un constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral éventuellement subi par le requérant.

La Cour rappelle néanmoins que lorsqu’elle conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée malgré l’existence d’une atteinte potentielle aux exigences d’équité de la procédure, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir, mutatis mutandis, Somogyi c. Italie , n o 67972/01, § 86, CEDH 2004 ‑ IV ; Krasniki c. République tchèque , n o 51277/99, § 93, 28 février 2006). A cet égard, la Cour note que l’amendement porté à la loi n o 182/1993 sur la Cour constitutionnelle par la loi n o 83/2004 donne à celui qui a été partie à une procédure pénale interne et qui obtient d’une juridiction internationale le constat que ses droits de l’homme ou libertés fondamentales ont été violés par les autorités publiques, la possibilité de demander la réouverture de la procédure devant la Cour constitutionnelle. B. Frais et dépens

Le requérant réclame également 52 509,90 CZK (1 852 EUR) au titre des frais et dépens encourus dans la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement est d’avis que le montant revendiqué par le requérant est excessif et invite la Cour à lui accorder une somme n’excédant pas 500 EUR.

Appliquant les critères dégagés par sa jurisprudence (voir, par exemple, Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 83, CEDH 1999-VI ; Baranowski c. Pologne , arrêt du 28 mars 2000, Recueil 2000-III, § 85) et statuant en équité, la Cour juge raisonnable d’accorder au requérant la somme de 1 500 EUR pour frais et dépens, plus tout montant éventuellement dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention ; 2. Dit qu’un constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; cette somme est à convertir dans la monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président