ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2316/2005

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 23 iulie 2002 M.N. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Justiției obligarea acestuia la plata sporului de stabilitate în magistratură, prevăzut de art. 5 din Legea nr. 50/1996 începând cu data rămânerii definitive a hotărârii. În motivarea cererii reclamantul a arătat că în perioada 15 august 1993–31 august 2000 a îndeplinit funcția de judecător financiar și începând cu data de 1 septembrie 1998, a beneficiat de sporul de stabilitate în magistratură. La data de 15 august 2000 a fost numit judecător la Tribunalul Suceava și de această dată nu i s-a mai acordat sporul menționat.

Prin sentința civilă nr. 1185 din 6 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă cererea, astfel cum a fost formulată. Apelul declarat de Ministerul Justiției împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 2017 din 13 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă. Considerând că aceste hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, prin recursul în anulare de față. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea lor și pe fond respingerea acțiunii. Se susține că potrivit art. 5 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, astfel cum a fost modificată prin O.G.

nr. 83/2000, magistrații beneficiază de un adaos la indemnizația de încadrare lunară în raport de vechimea efectivă în funcțiile prevăzute de art. 42 și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992. Între aceste funcții, prevăzute în textele menționate, nu se regăsește și aceea de judecător financiar. Apoi se arată că vechimea efectivă în magistratură nu se confundă cu vechimea în magistratură, la care se referă art. 44 și art. 78 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 aceasta din urmă având relevanță numai sub aspectul condiției minime de vechime ce trebuie îndeplinită de magistrați pentru promovare. Ca atare perioada în care reclamantul a exercitat funcția de judecător financiar nu constituie vechime efectivă în magistratură, ci numai vechime în magistratură.

Recursul în anulare nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Instanțele au dat o corectă interpretare prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 considerând că și judecătorul financiar beneficiază de adaosul la indemnizația de încadrare lunară, în raport de vechimea în această funcție. Este exact că potrivit art. 42 și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească au calitatea de magistrat judecătorii, procurorii și magistrații asistenți, precum și personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiției, pe durata îndeplinirii funcției. Această ultimă precizare a fost de natură a contura în accepțiunea recursului în anulare noțiunea de vechime efectivă în magistratură, ce nu se regăsește ca atare în prevederile Legii nr. 92/1992.

Astfel, între categoriile de specialitate prevăzute în textele menționate, nu se regăsește și aceea de judecător financiar. Dar, la titlul IV din aceeași lege este trecută și funcția de judecător financiar, referitor la timpul ce se consideră vechime în magistratură. Ca atare și această perioadă de activitate trebuie avută în vedere la stabilirea vechimii, în raport de care se determină retribuția, astfel cum au hotărât corect ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză. Că aceasta este interpretarea corectă a prevederilor legale menționate, în acord cu voința legiuitorului se dovedește și prin aceea că prin O.U.G. nr. 117 din 24 octombrie 2003 s-a dispus trecerea judecătorilor financiari la tribunale, beneficiind în continuare de sporurile pentru vechime în magistratură, fără a se face nici o distincție între diferite categorii de judecători.

Așa fiind, recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1185 din 6 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, precum și împotriva deciziei nr. 2017 din 13 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția pentru conflicte și litigii de muncă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2005.