ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2316/2005

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 23

iulie 2002 M.N. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Justiției obligarea

acestuia la plata sporului de stabilitate în magistratură, prevăzut de art. 5

din Legea nr. 50/1996

începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

În motivarea cererii reclamantul a

arătat că în perioada 15 august 1993–31 august 2000 a îndeplinit funcția de

judecător financiar și începând cu data de 1 septembrie 1998, a beneficiat de

sporul de stabilitate în magistratură. La data de 15 august 2000 a fost numit

judecător la Tribunalul Suceava și de această dată nu i s-a mai acordat sporul

menționat.

Prin sentința civilă nr. 1185 din 6

septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă

cererea, astfel cum a fost formulată.

Apelul declarat de Ministerul

Justiției împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia

nr. 2017 din 13 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția pentru

conflicte de muncă și litigii de muncă.

Considerând că aceste hotărâri au

fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, prin recursul în anulare de față.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a solicitat casarea lor și pe fond respingerea acțiunii.

Se susține că potrivit art. 5 din

Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din

organele autorității judecătorești, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr.

83/2000, magistrații beneficiază de un adaos la indemnizația de încadrare

lunară în raport de vechimea efectivă în funcțiile prevăzute de art. 42 și art.

43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992. Între aceste funcții, prevăzute în textele

menționate, nu se regăsește și aceea de judecător financiar. Apoi se arată că

vechimea efectivă în magistratură nu se confundă cu vechimea în magistratură,

la care se referă art. 44 și art. 78 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 aceasta

din urmă având relevanță numai sub aspectul condiției minime de vechime ce

trebuie îndeplinită de magistrați pentru promovare. Ca atare perioada în care

reclamantul a exercitat funcția de judecător financiar nu constituie vechime

efectivă în magistratură, ci numai vechime în magistratură.

Recursul în anulare nu este

întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:

Instanțele au dat o corectă

interpretare prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 considerând că

și judecătorul financiar beneficiază de adaosul la indemnizația de încadrare

lunară, în raport de vechimea în această funcție.

Este exact că potrivit art. 42 și

art. 43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească au

calitatea de magistrat judecătorii, procurorii și magistrații asistenți, precum

și personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiției, pe durata

îndeplinirii funcției. Această ultimă precizare a fost de natură a contura în

accepțiunea recursului în anulare noțiunea de vechime efectivă în magistratură,

ce nu se regăsește ca atare în prevederile Legii nr. 92/1992. Astfel, între

categoriile de specialitate prevăzute în textele menționate, nu se regăsește și

aceea de judecător financiar. Dar, la titlul IV din aceeași lege este trecută

și funcția de judecător financiar, referitor la timpul ce se consideră vechime

în magistratură.

Ca atare și această perioadă de

activitate trebuie avută în vedere la stabilirea vechimii, în raport de care se

determină retribuția, astfel cum au hotărât corect ambele instanțe care s-au

pronunțat în cauză.

Că aceasta este interpretarea

corectă a prevederilor legale menționate, în acord cu voința legiuitorului se

dovedește și prin aceea că prin O.U.G. nr. 117 din 24 octombrie 2003 s-a dispus

trecerea judecătorilor financiari la tribunale, beneficiind în continuare de

sporurile pentru vechime în magistratură, fără a se face nici o distincție

între diferite categorii de judecători.

Așa fiind, recursul în anulare este

nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1185 din 6

septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, precum și

împotriva deciziei nr. 2017 din 13 noiembrie 2002 a Curții de Apel București,

secția pentru conflicte și litigii de muncă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2005.