ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3112/2006

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 80 din 26 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții B.S., A.I., C.M., C.S., D.N., G.M., L.P., M.P., S.E., S.V. și V.P., personal auxiliar de specialitate din cadrul Judecătoriei Târgu Bujor, împotriva pârâților Tribunalul Galați, Ministerul Justiției, C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. Au fost obligați pârâții Tribunalul Galați, Ministerul Justiției și C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. să plătească reclamanților sumele reținute din salariu cu titlu de contribuție de asigurări de sănătate în procent de 7% în perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001, după cum urmează: G.M.

4.455.027 lei, S.V. 5.206.373 lei, B.S. 4.586.344 lei, C.S. 4.215.324 lei, D.N. 4.710.495 lei, S.E. 3.215.349 lei, M.P. 3.779.445 lei, A.I. 2.986.312 lei, V.P. 2.337.979 lei. S-a dispus ca la data efectuării plății sumele să fie actualizate prin aplicarea coeficientului de inflație de la data reținerii până la plată. S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. împotriva C.N.A.S. și a fost obligată chemata în garanție să restituie către C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. procentul de 25% de care a beneficiat din contribuția de asigurări de sănătate, reținută de la reclamanți în perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001, actualizată.

La soluționarea cauzei, instanța a avut în vedere probele administrate în cauză, în raport cu care a reținut următoarele: Prin cererea formulată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților să fie obligați la plata sumelor ce reprezintă procentul de 7% din venitul brut lunar reținută din salariu cu titlu de contribuție la asigurări de sănătate în perioada 1 ianuarie 2000-30 martie 2001, la valoarea actualizată la data plății. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în temeiul art. VI din Legea nr. 142 din 24 iulie 1997, prevede în art. 99 că magistrații în activitate sau pensionari, precum și soțul sau soția și copii aflați în întreținerea acestora beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze.

Potrivit art. 141 din aceeași lege, personalul auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete beneficiază de drepturile prevăzute la art. 99 din lege. Condițiile de acordare în mod gratuit a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor au fost stabilite prin H.G. nr. 409/1998, iar pentru aplicarea hotărârii, Ministerul Justiției, Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție au elaborat Norme sub nr. 318/64/807 din 19 mai 1999. Potrivit art. 1 din H.G. nr. 409/1998, persoanele prevăzute în art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992, beneficiază de drepturile reglementate în condițiile Legii asigurărilor de sănătate nr. 145/1997. Legea nr. 145 din 24 iulie 1997 constituie dreptul comun în domeniul asigurărilor sociale de sănătate care, potrivit art. 1, reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătății populației.

Dispozițiile acestui act normativ se aplică în toate cazurile în care nu există o reglementare derogatorie. Or, față de Legea nr. 145 din 24 iulie 1997, Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească este lege organică, specială care în art. 99 conține o dispoziție derogatorie celor cuprinse în Legea nr. 145/1997. Dispozițiile acesteia cu privire la drepturile de natură diferită, cum sunt cele de sănătate, de pensie, prevăzute pentru cei care lucrează în acest sistem, se completează cu actele normative care constituie dreptul comun în domeniul respectiv, în măsura în care ele nu sunt contrare legii speciale. Prin urmare, precizarea că drepturile prevăzute în art. 99 din Legea nr. 92/1992 se acordă în condițiile Legii nr. 145/1997, are în vedere acest principiu.

O interpretare contrară, ar duce la ineficacitatea dispozițiilor art. 99, adică a legii speciale în favoarea dreptului comun, a excepției în favoarea regulii. Atât Legea asigurărilor sociale de sănătate cât și Legea nr. 142 prin care a fost modificată și completată, inclusiv cu art. 99, Legea de organizare judecătorească, datează din 24 iulie 1997. Este evident că un drept prevăzut într-o lege specială dată concomitent cu legea cadru, nu avea rațiune să fie reluat în aceasta din urmă. De altfel, în art. 69 și art. 55 din Legea nr. 145/1997 sunt enumerate persoane aflate în situații speciale, în cazul cărora nu există alte reglementări și pe care legiuitorul a înțeles să le scutească de plata contribuției prevăzute de art. 53 din Legea nr. 145/1997.

Or, aceste dispoziții nu contravin celor din art. 99 din Legea nr. 92/1992, unde legiuitorul a folosit în loc de termenii „fără plată”, cu „scutire de plată”, termenul „gratuit”. Susținerea în sensul că neplata contribuției ar duce implicit la lipsirea de calitatea de asigurat a reclamanților este nefondată față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 145/1997, potrivit cărora calitatea de asigurat a salariaților se dobândește în ziua încheierii contractului individual de muncă și se păstrează pe toată durata acestuia. Calitatea de asigurat este condiționată de plata contribuției doar la persoanele care nu sunt salariați, potrivit alin. (2) din același text. În consecință, neplata contribuției nu duce la încetarea calității de asigurat, decât în situațiile expres prevăzute de art.10 din lege.

Reclamanții aparțin ca asigurați de C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. fiind salariați ai autorității judecătorești și având contract de asigurare cu această casă, cu respectarea dreptului alegerii libere, prevăzut de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 145/1997. În lipsa unui text de lege care să modifice dispozițiile art. 99 din Legea nr. 92/1992, obligația de plată a contribuției de sănătate nu poate fi transferată în sarcina asiguraților, pentru care legiuitorul a prevăzut expres beneficiul gratuității asistenței medicale. Având în vedere faptul că o asemenea modificare a fost adusă abia prin Legea nr. 118 din 30 martie 2001 de aprobare a O.U.G. nr. 179/1999, de la 1 ianuarie 2000, când a intrat în vigoare O.G.

nr. 73/1999, până la 31 martie 2001, procentul de 7%, reprezentând contribuție de asigurări de sănătate a fost de reținut nelegal din veniturile salariale ale reclamanților. De altfel, apartenența la C.A.S.A. O.P.S.N.A.J., casa proprie de asigurări a sistemului, trebuie să fie de natură să asigure respectarea dispozițiilor legale speciale existente pentru această categorie de salariați, nu înlăturarea acestora. Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Justiției, s-a apreciat a fi nefondată. Susținerea nu poate fi primită față de dispozițiile exprese referitoare la responsabilitățile cu caracter de reprezentare, de autoritate și de administrare ale acestei instituții pentru toate celelalte aflate în sistemul justiției.

C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. este beneficiara sumelor reținute cu titlu de contribuție la fondul de asigurări de sănătate în procentul de 7% prevăzut de Legea nr. 145/1997. C.N.A.S. chemată în garanție de către C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. pentru restituirea procentului de 25% din contribuția reținută de la asigurați, a invocat lipsa calității de chemată în garanție și inadmisibilitatea unei asemenea cereri în conflictul de față. Potrivit art. 60 C. proc. civ., partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții. Obligația de garanție poate izvorî fie dintr-o dispoziție legală, fie dintr-o convenție. În cazul de față, chemata în garanție beneficiază de 25% din contribuția de asigurări de la asigurați în baza art. 13 din O.U.G.

nr. 56/1998, coroborate cu art. 2 lit. c) din statutul C.A.S.A.O.P.SN.A.J. Prin urmare acest text se constituie în temeiul obligației de garanție existente între cele două instituții, în limita procentului stabilit. Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă se completează potrivit art. 82 cu prevederile Codului de procedură civilă. Lipsa raporturilor de muncă dintre asigurați și această casă de sănătate nu duce la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție; dimpotrivă, tocmai lipsa unui astfel de raport juridic și dispozițiile legale în baza cărora C.N.A.S. beneficiază de o parte din contribuție justifică o asemenea cerere. Având în vedere faptul că inadmisibilitatea unei cereri este determinată de lipsa temeiului legal pentru promovarea ei, s-a apreciat că susținerile sunt nefondate.

Prin decizia nr. 480/R din 9 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Galați s-au respins ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției, C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., precum și de Tribunalul Galați împotriva sentinței civile nr. 80 din 26 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul Brăila, reținându-se următoarele considerente: Potrivit art. 99 alin. (1) și art. 141 din Legea nr. 92/1992 magistrații în activitate și pensionari precum și soțul, soția și copiii aflați în întreținerea acestora precum și personalul auxiliar de la instanțele judecătorești și parchete beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente, proteze. Condițiile de acordare a acestor drepturi au fost stabilite prin H.G.

nr. 409/1998 și Normele comune nr. 318/FB/64/807/C/ 1999 ale Ministerului Justiției, Curții Supreme de Justiție și Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, acestea însă necondiționând expres beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 de plata contribuției de asigurări de sănătate ci trimițând la Legea nr. 145/1997. Ori, Legea nr. 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate reglementează toate situațiile privind asigurările sociale de sănătate respectiv persoanele asigurate, drepturile asiguraților, serviciile medicale de care pot beneficia asigurații, constituirea fondurilor de asigurări de sănătate.

Susținerea că între acordarea gratuității pentru serviciile medicale și contribuția la asigurările sociale de sănătate nu este nici o legătură, nu poate fi primită pentru că finanțarea serviciilor medicale se face din aceste contribuții de 7% a persoanelor fizice și juridice și din subvenții de la bugetul de stat sau de la bugetele locale. Ori Legea nr. 92/1992, lege specială, în art. 99 și art. 141 și celelalte acte normative date în aplicarea acestei dispoziții au stabilit că de aceste servicii magistrații și personalul auxiliar beneficiază în mod gratuit. Normele de aplicare a H.G. nr. 409/1998 când se referă la soți și soțiile personalului prevăzute de art. 99 alin. (1) și art. 141 din Legea nr. 92/1992 prevăd expres că beneficiază de gratuitate dacă fac dovada că plătesc contribuția lunară de asigurări de sănătate.

Faptul că ulterior legiuitorul prin Legea nr. 118 din 29 martie 2001 a completat dispozițiile art. 99 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 care se aplică și în cazul art. 141 în sensul că gratuitățile se acordă numai în condițiile plății contribuției de asigurări sociale de sănătate confirmă cele arătate mai sus în sensul că legea specială nu prevede o asemenea situație și H.G. nr. 409/1998 și Normele comune de aplicare nu pot adăuga la lege. Susținerea că reclamanții au semnat o cerere/contract la C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. prin care s-ar fi obligat expres să contribuie la fondul de asigurări de sănătate nu poate fi primită pentru că din aceasta nu rezultă o obligație expresă de plată a contribuției de 7%.

De altfel, motivele recurenților în sensul obligativității contribuției reclamanților la asigurările de sănătate sunt făcute pe acte normative ulterior prevederilor din Legea nr. 92/1992 art. 99 alin. (1) și art. 141. Recurenta C.N.A.S. a susținut că fiind un litigiu de muncă între angajator, salariații săi nu ar fi admisibilă o cerere de chemare în garanție. Susținerea recurentei nu poate fi primită deoarece litigiul nu privește exclusiv drepturile salariale ci sume reținute nejustificat cu titlu de contribuție pentru asigurări sociale de sănătate. Pe de altă parte sumele solicitate a fi restituite de pârâți reclamanților au fost virate chematei în garanție. Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei C.A.S.A.

O.P.S.N.A.J., instanța de fond a reținut-o corect deoarece aceasta a primit sumele de bani reținute cu titlu de contribuție pentru asigurări sociale de sănătate de către pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Brăila, care la rândul ei a virat cota de 25% C.N.A.S.S. Procurorul General a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 80 din 26 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția civilă, și deciziei civile nr. 480/R din 9 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Galați, pentru următoarele motive pe baza cărora s-a invocat încălcarea esențială a legii ceea ce a dus la soluționarea greșită a cauzei: Legea nr. 195/1997 prevede în art. 1 alin. (2) că asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează descentralizat, pe principiul solidarității în colectarea și utilizarea fondurilor.

În art. 4 din lege sunt arătate categoriile de persoane care sunt supuse, în mod obligatoriu, asigurării; în art. 6 sunt arătate categoriile de persoane care beneficiază de asigurare de sănătate fără plata contribuției, iar în art. 55 sunt menționate categoriile de persoane care sunt asigurate prin efectul legii, cu scutire de plata contribuției pentru asigurările sociale de sănătate. În art. 52 din aceeași lege se stabilește obligația pentru persoanele asigurate, cu excepția categoriilor arătate în art. 6 și art. 55, la plata unei contribuții bănești lunare pentru asigurări sociale de sănătate în cotă de 7% aplicată venitului brut. Făcându-se o interpretare sistematică, în ordine cronologică, a prevederilor art. 99 din Legea nr. 92/1992 modificată prin Legea nr. 142/1997, art. 5 din H.G.

nr. 409 din 2 iulie 1998, pct. 6/I al Normelor comune nr. 318/PB/64/807/C/1998 ale Ministerului Justiției, Curții Supreme de Justiție și Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție emise în aplicarea H.G. nr. 409/1998, se arată că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistență medicală gratuită doar dacă fac dovada că li se fac rețineri în contul contribuției lunare de asigurări de sănătate. Legiuitorul nu putea să prevadă, expres obligația de contribuție la fondul de asigurări sociale de sănătate pentru magistrați în Legea nr. 92/1992 deoarece legea asigurărilor sociale de sănătate a fost adoptată în anul 1997 și a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1998. Prin tăcerea legiuitorului în Legea nr. 145/1997, care nu a prevăzut printre categoriile exceptate prin legi speciale și pe magistrați, se deduce intenția ca aceștia să nu fie scutiți de plata contribuției pentru fondul asigurărilor sociale de sănătate.

Pe de altă parte, reclamanții au încheiate contracte cu C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. prin care aceștia au cunoscut faptul că, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997, angajatorul, în ceea ce privește pe asigurat, are obligația de a vira contribuția de asigurări de sănătate prevăzută de lege. Asupra recursului în anulare, Înalta Curte constată: Recursul în anulare este admisibil din punct de vedere procedural deoarece la data pronunțării deciziei Curții de Apel erau în vigoare art. nr. 330-330 4 C. proc. civ.(abrogate prin O.U.G. nr. 58/2003), iar hotărârea poate fi atacată cu căile prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunțării conform art. 725 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul în anulare nu mai poate fi însă analizat deoarece chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că în cauza s-a produs o încălcare esențială a legii, hotărârea irevocabilă nu mai poate fi anulată deoarece ar aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei, drept garantat prin Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale la care România este parte din anul 1994. O admitere a recursului în anulare, în aceste condiții, ar însemna o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

Prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 2004 a fost ratificată Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoale adiționale la această Convenție, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950. Prin aceeași lege, la art. 2, s-a menționat expres că se ratifică și primul Protocol adițional la Convenție, Paris 20 martie 1952. Prevederile constituționale referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului sunt cuprinse în art. 20, după cum urmează: „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. Potrivit art. 1 Protocol 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții ori amenzi”.

În cauză, reclamanții intimați se bucură de un bun în sensul Convenției iar dreptul asupra acestui bun le-a fost recunoscut în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 480 din 9 aprilie 2003 a Curții de Apel Galați. În aplicarea Convenției care susține preeminenta dreptului, intervenția statului, chiar dacă ar fi prevăzută de lege și ar urmări protecția unui interes general, trebuie să respecte un echilibru și o proporționalitate între mijloacele folosite și scopurile propuse. Astfel, nu este permis a cere și a obține rejudecarea unei cauze care a fost judecată anterior definitiv și irevocabil și care se bucură de putere de lucru judecat pentru că altfel s-ar crea un climat de incertitudine pe plan legal și ar fi afectată siguranța raporturilor juridice civile.

Intervenția Procurorului General după finalizarea procedurii juridice și pronunțarea unei hotărâri irevocabile, în sensul anulării acesteia, deși nu a fost parte, reprezintă o serioasă ingerință în drepturile fundamentale ale individului recunoscute printr-o hotărâre irevocabilă, în detrimentul acestuia, și duce la ruperea echilibrului care trebuie să existe între protecția proprietății și apărarea interesului general. În acest sens s-a pronunțat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului. In acest sens si reținând argumentele prezentate mai sus s-a pronunțat Curtea Europeana a Drepturilor Omului intr-o cauza similara celei de fata in care a condamnat Statul Roman pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, si anume in cazul Stere si alții împotriva României.

Codul de procedură civilă a fost modificat iar una dintre rațiuni a fost aceea de a fi adaptat jurisprudenței CEDO, unul dintre cazuri vizând abrogarea căii de atac a recursului în anulare. Prin urmare, față de prevederile art. 1 Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 480 R din 9 aprilie 2003 a Curții de Apel Galați și sentinței civile nr. 80 din 26 februarie 2003 a Tribunalului Brăila. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 martie 2006.