ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3112/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3112/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 80 din 26

februarie 2003 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția civilă, s-a admis

acțiunea formulată de reclamanții B.S., A.I., C.M., C.S., D.N., G.M., L.P.,

M.P., S.E., S.V. și V.P., personal auxiliar de specialitate din cadrul

Judecătoriei Târgu Bujor, împotriva pârâților Tribunalul Galați, Ministerul

Justiției, C.A.S.A. O.P.S.N.A.J.

Au fost obligați pârâții Tribunalul

Galați, Ministerul Justiției și C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. să plătească

reclamanților sumele reținute din salariu cu titlu de contribuție de asigurări

de sănătate în procent de 7% în perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001, după

cum urmează: G.M. 4.455.027 lei, S.V. 5.206.373 lei, B.S. 4.586.344 lei, C.S.

4.215.324 lei, D.N. 4.710.495 lei, S.E. 3.215.349 lei, M.P. 3.779.445 lei, A.I.

2.986.312 lei, V.P. 2.337.979 lei.

S-a dispus ca la data efectuării

plății sumele să fie actualizate prin aplicarea coeficientului de inflație de

la data reținerii până la plată.

S-a admis cererea de chemare în

garanție formulată de C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. împotriva C.N.A.S. și a fost

obligată chemata în garanție să restituie către C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. procentul

de 25% de care a beneficiat din contribuția de asigurări de sănătate, reținută

de la reclamanți în perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001, actualizată.

La soluționarea cauzei, instanța a

avut în vedere probele administrate în cauză, în raport cu care a reținut

următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanții

au solicitat obligarea pârâților să fie obligați la plata sumelor ce reprezintă

procentul de 7% din venitul brut lunar reținută din salariu cu titlu de

contribuție la asigurări de sănătate în perioada 1 ianuarie 2000-30 martie

2001, la valoarea actualizată la data plății.

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea

judecătorească, republicată în temeiul art. VI din Legea nr. 142 din 24 iulie

1997, prevede în art. 99 că magistrații în activitate sau pensionari, precum și

soțul sau soția și copii aflați în întreținerea acestora beneficiază în mod

gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze. Potrivit art. 141 din

aceeași lege, personalul auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete

beneficiază de drepturile prevăzute la art. 99 din lege.

Condițiile de acordare în mod

gratuit a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor au fost stabilite

prin H.G. nr. 409/1998, iar pentru aplicarea hotărârii, Ministerul Justiției,

Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

au elaborat Norme sub nr. 318/64/807 din 19 mai 1999.

Potrivit art. 1 din H.G. nr.

409/1998, persoanele prevăzute în art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992,

beneficiază de drepturile reglementate în condițiile Legii asigurărilor de

sănătate nr. 145/1997.

Legea nr. 145 din 24 iulie 1997 constituie

dreptul comun în domeniul asigurărilor sociale de sănătate care, potrivit art.

1, reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătății populației.

Dispozițiile acestui act normativ se aplică în toate cazurile în care nu există

o reglementare derogatorie. Or, față de Legea nr. 145 din 24 iulie 1997, Legea

nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească este lege organică, specială care

în art. 99 conține o dispoziție derogatorie celor cuprinse în Legea nr.

145/1997.

Dispozițiile acesteia cu privire la

drepturile de natură diferită, cum sunt cele de sănătate, de pensie, prevăzute

pentru cei care lucrează în acest sistem, se completează cu actele normative

care constituie dreptul comun în domeniul respectiv, în măsura în care ele nu

sunt contrare legii speciale. Prin urmare, precizarea că drepturile prevăzute

în art. 99 din Legea nr. 92/1992 se acordă în condițiile Legii nr. 145/1997,

are în vedere acest principiu.

O interpretare contrară, ar duce la

ineficacitatea dispozițiilor art. 99, adică a legii speciale în favoarea

dreptului comun, a excepției în favoarea regulii.

Atât Legea asigurărilor sociale de

sănătate cât și Legea nr. 142 prin care a fost modificată și completată,

inclusiv cu art. 99, Legea de organizare judecătorească, datează din 24 iulie

cu legea cadru, nu avea rațiune să fie reluat în aceasta din urmă. De altfel,

în art. 69 și art. 55 din Legea nr. 145/1997 sunt enumerate persoane aflate în

situații speciale, în cazul cărora nu există alte reglementări și pe care

legiuitorul a înțeles să le scutească de plata contribuției prevăzute de art.

53 din Legea nr. 145/1997. Or, aceste dispoziții nu contravin celor din art. 99

din Legea nr. 92/1992, unde legiuitorul a folosit în loc de termenii „fără

plată”, cu „scutire de plată”, termenul „gratuit”.

Susținerea în sensul că neplata

contribuției ar duce implicit la lipsirea de calitatea de asigurat a

reclamanților este nefondată față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 145/1997,

potrivit cărora calitatea de asigurat a salariaților se dobândește în ziua

încheierii contractului individual de muncă și se păstrează pe toată durata

acestuia.

Calitatea de asigurat este

condiționată de plata contribuției doar la persoanele care nu sunt salariați,

potrivit alin. (2) din același text. În consecință, neplata contribuției nu

duce la încetarea calității de asigurat, decât în situațiile expres prevăzute

de art.10 din lege.

Reclamanții aparțin ca asigurați de

C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. fiind salariați ai autorității judecătorești și având

contract de asigurare cu această casă, cu respectarea dreptului alegerii

libere, prevăzut de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 145/1997.

În lipsa unui text de lege care să

modifice dispozițiile art. 99 din Legea nr. 92/1992, obligația de plată a

contribuției de sănătate nu poate fi transferată în sarcina asiguraților,

pentru care legiuitorul a prevăzut expres beneficiul gratuității asistenței

medicale.

Având în vedere faptul că o asemenea

modificare a fost adusă abia prin Legea nr. 118 din 30 martie 2001 de aprobare

a O.U.G. nr. 179/1999, de la 1 ianuarie 2000, când a intrat în vigoare O.G. nr.

73/1999, până la 31 martie 2001, procentul de 7%, reprezentând contribuție de

asigurări de sănătate a fost de reținut nelegal din veniturile salariale ale

reclamanților.

De altfel, apartenența la C.A.S.A.

O.P.S.N.A.J., casa proprie de asigurări a sistemului, trebuie să fie de natură

să asigure respectarea dispozițiilor legale speciale existente pentru această

categorie de salariați, nu înlăturarea acestora.

Excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de pârâtul Ministerul Justiției, s-a apreciat a fi nefondată.

Susținerea nu poate fi primită față

de dispozițiile exprese referitoare la responsabilitățile cu caracter de

reprezentare, de autoritate și de administrare ale acestei instituții pentru

toate celelalte aflate în sistemul justiției.

C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. este

beneficiara sumelor reținute cu titlu de contribuție la fondul de asigurări de

sănătate în procentul de 7% prevăzut de Legea nr. 145/1997.

C.N.A.S. chemată în garanție de

către C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. pentru restituirea procentului de 25% din

contribuția reținută de la asigurați, a invocat lipsa calității de chemată în

garanție și inadmisibilitatea unei asemenea cereri în conflictul de față.

Potrivit art. 60 C. proc. civ.,

partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se

îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții. Obligația de garanție poate

izvorî fie dintr-o dispoziție legală, fie dintr-o convenție.

În cazul de față, chemata în

garanție beneficiază de 25% din contribuția de asigurări de la asigurați în

baza art. 13 din O.U.G. nr. 56/1998, coroborate cu art. 2 lit. c) din statutul

C.A.S.A.O.P.SN.A.J. Prin urmare acest text se constituie în temeiul obligației

de garanție existente între cele două instituții, în limita procentului

stabilit.

Legea nr. 168/1999 privind

soluționarea conflictelor de muncă se completează potrivit art. 82 cu

prevederile Codului de procedură civilă. Lipsa raporturilor de muncă dintre

asigurați și această casă de sănătate nu duce la inadmisibilitatea cererii de

chemare în garanție; dimpotrivă, tocmai lipsa unui astfel de raport juridic și

dispozițiile legale în baza cărora C.N.A.S. beneficiază de o parte din

contribuție justifică o asemenea cerere.

Având în vedere faptul că

inadmisibilitatea unei cereri este determinată de lipsa temeiului legal pentru

promovarea ei, s-a apreciat că susținerile sunt nefondate.

Prin decizia nr. 480/R din 9 aprilie

2003 pronunțată de Curtea de Apel Galați s-au respins ca nefondate recursurile

declarate de pârâții Ministerul Justiției, C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., precum și de

Tribunalul Galați împotriva sentinței civile nr. 80 din 26 februarie 2003

pronunțată de Tribunalul Brăila, reținându-se următoarele considerente:

Potrivit art. 99 alin. (1) și art.

141 din Legea nr. 92/1992 magistrații în activitate și pensionari precum și

soțul, soția și copiii aflați în întreținerea acestora precum și personalul

auxiliar de la instanțele judecătorești și parchete beneficiază în mod gratuit

de asistență medicală, medicamente, proteze.

Condițiile de acordare a acestor

drepturi au fost stabilite prin H.G. nr. 409/1998 și Normele comune nr.

318/FB/64/807/C/ 1999 ale Ministerului Justiției, Curții Supreme de Justiție și

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, acestea însă necondiționând

expres beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr.

92/1992 de plata contribuției de asigurări de sănătate ci trimițând la Legea

nr. 145/1997.

Ori, Legea nr. 145/1997 privind

asigurările sociale de sănătate reglementează toate situațiile privind

asigurările sociale de sănătate respectiv persoanele asigurate, drepturile

asiguraților, serviciile medicale de care pot beneficia asigurații,

constituirea fondurilor de asigurări de sănătate.

Susținerea că între acordarea

gratuității pentru serviciile medicale și contribuția la asigurările sociale de

sănătate nu este nici o legătură, nu poate fi primită pentru că finanțarea

serviciilor medicale se face din aceste contribuții de 7% a persoanelor fizice

și juridice și din subvenții de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.

Ori Legea nr. 92/1992, lege

specială, în art. 99 și art. 141 și celelalte acte normative date în aplicarea

acestei dispoziții au stabilit că de aceste servicii magistrații și personalul

auxiliar beneficiază în mod gratuit.

Normele de aplicare a H.G. nr.

409/1998 când se referă la soți și soțiile personalului prevăzute de art. 99

alin. (1) și art. 141 din Legea nr. 92/1992 prevăd expres că beneficiază de

gratuitate dacă fac dovada că plătesc contribuția lunară de asigurări de

sănătate.

Faptul că ulterior legiuitorul prin

Legea nr. 118 din 29 martie 2001 a completat dispozițiile art. 99 alin. (1) din

Legea nr. 92/1992 care se aplică și în cazul art. 141 în sensul că gratuitățile

se acordă numai în condițiile plății contribuției de asigurări sociale de

sănătate confirmă cele arătate mai sus în sensul că legea specială nu prevede o

asemenea situație și H.G. nr. 409/1998 și Normele comune de aplicare nu pot

adăuga la lege.

Susținerea că reclamanții au semnat

o cerere/contract la C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. prin care s-ar fi obligat expres să

contribuie la fondul de asigurări de sănătate nu poate fi primită pentru că din

aceasta nu rezultă o obligație expresă de plată a contribuției de 7%.

De altfel, motivele recurenților în

sensul obligativității contribuției reclamanților la asigurările de sănătate

sunt făcute pe acte normative ulterior prevederilor din Legea nr. 92/1992 art.

99 alin. (1) și art. 141.

Recurenta C.N.A.S. a susținut că

fiind un litigiu de muncă între angajator, salariații săi nu ar fi admisibilă o

cerere de chemare în garanție.

Susținerea recurentei nu poate fi

primită deoarece litigiul nu privește exclusiv drepturile salariale ci sume

reținute nejustificat cu titlu de contribuție pentru asigurări sociale de

sănătate.

Pe de altă parte sumele solicitate a

fi restituite de pârâți reclamanților au fost virate chematei în garanție.

Referitor la calitatea procesuală

pasivă a pârâtei C.A.S.A. O.P.S.N.A.J., instanța de fond a reținut-o corect

deoarece aceasta a primit sumele de bani reținute cu titlu de contribuție

pentru asigurări sociale de sănătate de către pârâții Ministerul Justiției,

Tribunalul Brăila, care la rândul ei a virat cota de 25% C.N.A.S.S.

Procurorul General a declarat recurs

în anulare împotriva sentinței civile nr. 80 din 26 februarie 2003 pronunțată

de Tribunalul Brăila, secția civilă, și deciziei civile nr. 480/R din 9 aprilie

2003 pronunțată de Curtea de Apel Galați, pentru următoarele motive pe baza

cărora s-a invocat încălcarea esențială a legii ceea ce a dus la soluționarea

greșită a cauzei:

Legea nr. 195/1997 prevede în art. 1

alin. (2) că asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează

descentralizat, pe principiul solidarității în colectarea și utilizarea

fondurilor.

În art. 4 din lege sunt arătate

categoriile de persoane care sunt supuse, în mod obligatoriu, asigurării; în

art. 6 sunt arătate categoriile de persoane care beneficiază de asigurare de

sănătate fără plata contribuției, iar în art. 55 sunt menționate categoriile de

persoane care sunt asigurate prin efectul legii, cu scutire de plata

contribuției pentru asigurările sociale de sănătate.

În art. 52 din aceeași lege se

stabilește obligația pentru persoanele asigurate, cu excepția categoriilor

arătate în art. 6 și art. 55, la plata unei contribuții bănești lunare pentru

asigurări sociale de sănătate în cotă de 7% aplicată venitului brut.

Făcându-se o interpretare

sistematică, în ordine cronologică, a prevederilor art. 99 din Legea nr.

92/1992 modificată prin Legea nr. 142/1997, art. 5 din H.G. nr. 409 din 2 iulie

1998, pct. 6/I al Normelor comune nr. 318/PB/64/807/C/1998 ale Ministerului

Justiției, Curții Supreme de Justiție și Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție emise în aplicarea H.G. nr. 409/1998, se arată că magistrații și

personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistență medicală gratuită

doar dacă fac dovada că li se fac rețineri în contul contribuției lunare de

asigurări de sănătate.

Legiuitorul nu putea să prevadă,

expres obligația de contribuție la fondul de asigurări sociale de sănătate

pentru magistrați în Legea nr. 92/1992 deoarece legea asigurărilor sociale de

sănătate a fost adoptată în anul 1997 și a intrat în vigoare la data de 1

ianuarie 1998.

Prin tăcerea legiuitorului în Legea

nr. 145/1997, care nu a prevăzut printre categoriile exceptate prin legi

speciale și pe magistrați, se deduce intenția ca aceștia să nu fie scutiți de

plata contribuției pentru fondul asigurărilor sociale de sănătate.

Pe de altă parte, reclamanții au

încheiate contracte cu C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. prin care aceștia au cunoscut

faptul că, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997,

angajatorul, în ceea ce privește pe asigurat, are obligația de a vira

contribuția de asigurări de sănătate prevăzută de lege.

Asupra recursului în anulare, Înalta

Curte constată:

Recursul în anulare este admisibil

din punct de vedere procedural deoarece la data pronunțării deciziei Curții de

Apel erau în vigoare art. nr. 330-330

4

C. proc. civ.(abrogate prin

O.U.G. nr. 58/2003), iar hotărârea poate fi atacată cu căile prevăzute de legea

în vigoare la momentul pronunțării conform art. 725 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul în anulare nu mai poate fi

însă analizat deoarece chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că în cauza s-a

produs o încălcare esențială a legii, hotărârea irevocabilă nu mai poate fi

anulată deoarece ar aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei,

drept garantat prin Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale la care România este parte din anul 1994.

O admitere a recursului în anulare,

în aceste condiții, ar însemna o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenție.

Potrivit art. 11 alin. (2) din

Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac

parte din dreptul intern.

Prin Legea nr. 30/1994, publicată în

Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 2004 a fost ratificată Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoale

adiționale la această Convenție, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950.

Prin aceeași lege, la art. 2, s-a

menționat expres că se ratifică și primul Protocol adițional la Convenție,

Paris 20 martie 1952.

Prevederile constituționale

referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului sunt cuprinse

în art. 20, după cum urmează:

„Dispozițiile constituționale

privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate

în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu

celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile”.

Potrivit art. 1 Protocol 1 al

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:

„Orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc

atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legi pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții ori

amenzi”.

În cauză, reclamanții intimați se

bucură de un bun în sensul Convenției iar dreptul asupra acestui bun le-a fost

recunoscut în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 480 din 9 aprilie 2003 a

Curții de Apel Galați.

În aplicarea Convenției care susține

preeminenta dreptului, intervenția statului, chiar dacă ar fi prevăzută de lege

și ar urmări protecția unui interes general, trebuie să respecte un echilibru

și o proporționalitate între mijloacele folosite și scopurile propuse.

Astfel, nu este permis a cere și a

obține rejudecarea unei cauze care a fost judecată anterior definitiv și

irevocabil și care se bucură de putere de lucru judecat pentru că altfel s-ar

crea un climat de incertitudine pe plan legal și ar fi afectată siguranța raporturilor

juridice civile.

Intervenția Procurorului General

după finalizarea procedurii juridice și pronunțarea unei hotărâri irevocabile,

în sensul anulării acesteia, deși nu a fost parte, reprezintă o serioasă

ingerință în drepturile fundamentale ale individului recunoscute printr-o

hotărâre irevocabilă, în detrimentul acestuia, și duce la ruperea echilibrului

care trebuie să existe între protecția proprietății și apărarea interesului

general.

În acest sens s-a pronunțat în mod

constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

In acest sens si reținând

argumentele prezentate mai sus s-a pronunțat Curtea Europeana a Drepturilor

Omului intr-o cauza similara celei de fata in care a condamnat Statul Roman

pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, si anume

in cazul Stere si alții împotriva României.

Codul de procedură civilă a fost

modificat iar una dintre rațiuni a fost aceea de a fi adaptat jurisprudenței

CEDO, unul dintre cazuri vizând abrogarea căii de atac a recursului în anulare.

Prin urmare, față de prevederile

art. 1 Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, Înalta Curte urmează să dispună respingerea

recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei civile nr. 480 R din 9 aprilie 2003 a Curții de

Apel Galați și sentinței civile nr. 80 din 26 februarie 2003 a Tribunalului

Brăila.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24

martie 2006.