ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3316/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3316/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 24 iulie 2002 reclamanta A.M. ș.a. au chemat în judecată Ministerul

Justiției, Tribunalul Brăila și C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., solicitând obligarea

pârâților să le restituie sumele de bani încasate prin reținerea procentului de

7 % din salariul reclamanților, cu titlu de contribuție la fondul de asigurări

sociale de sănătate, începând cu data de 1 ianuarie 2000-31 martie 2001, cu

aplicarea coeficientului de rată a inflației la data executării hotărârii.

Prin sentința civilă nr. 49/F din 5

februarie 2003 Tribunalul Galați a admis acțiunea și a obligat pârâții

Ministerul Justiției și Tribunalul Tulcea să restituie reclamanților sumele

reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate în prezent de

7 % raportat la salariul lunar, precum și actualizarea acestei sume de bani.

Totodată a admis cererea de chemare în garanție formulată de

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. împotriva C.N.A.S.S.

Instanța a reținut că Normele Comune

nr. 318318/FB/807/C/1999 din 26 mai 1999 ale Ministerului Justiției, Curții

Supreme de Justiție și Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție emise

în baza art. 5 din H.G. nr. 409/1998 nu condiționează beneficiul gratuității

prevăzut de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 republicată de plata

contribuției de asigurări sociale de sănătate, decât în cazul soților sau

soțiilor magistraților și personalului auxiliar de specialitate.

Recursurile declarate de Ministerul

Justiției, C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. și C.N.A.S. au fost respinse ca nefondate prin

decizia civilă nr. 497/R din 11 aprilie 2003 a Curții de Apel Galați.

Împotriva acestor hotărâri la 11

noiembrie 2003 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

S-a susținut că hotărârile criticate

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond.

Recursul în anulare este întemeiat.

În condițiile art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 145/1997, în vigoare pentru perioada avută în vedere de instanțe,

asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează

descentralizat, pe baza principiului solidarității și subsidiarității în

colectarea și utilizarea fondurilor.

În temeiul art. 4 din Legea nr.

145/1997, erau supuse obligatoriu asigurării: cetățenii români cu domiciliul în

țară; cetățenii străini și apatrizii care au reședința în România.

Art. 6 enumeră categoriile de

persoane care beneficiau de asigurări de sănătate fără plata contribuției iar

art. 55 prevedea categoriile de persoane care erau asigurate prin efectul

legii, cu scutire de plata contribuției pentru asigurări sociale de sănătate.

Legea nr. 145/1997 a fost abrogată

la 31 octombrie 2002 prin O.U.G. nr. 159/2002. Nici acest act normativ, în

vigoare la data judecării recursului, nu a inclus magistrații în categoriile de

persoane scutite de la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate.

Potrivit art. 99 din Legea nr.

92/1992, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 142/1997, magistrații în

activitate sau pensionarii, precum și soțul, soția și copiii aflați în

întreținerea acestora, beneficiază, în mod gratuit, de asistență medicală,

medicamente și proteze. Condițiile de acordare în mod gratuit a asistenței

medicale, medicamentelor și protezelor, se stabilesc prin H.G.

În condițiile art. 1 din H.G. nr.

409/1998 privind condițiile de acordare, în mod gratuit, a asistenței medicale,

medicamentelor și protezelor pentru magistrați, personalul auxiliar de

specialitate și membrii de familie ai acestora, magistrații în activitate sau

pensionari, precum și soțul sau soția și copiii aflați în întreținerea acestora

beneficiază, în mod gratuit, de servicii de asistență medicală, de medicamente

și proteze, în condițiile Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997,

publicată în M. Of., Partea I, nr. 178 din 31 iulie 1997 și ale prezentei

hotărâri.

Conform art. 5 din această hotărâre,

în termen de 30 de zile de la publicarea hotărârii în M. Of., Ministerul

Justiției, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Curtea Supremă

de Justiție vor emite norme comune pentru aplicarea acesteia.

În normele comune nr.

318/FB/807/C/1999, emise în aplicarea H.G. nr. 409/1998, se arată la pct. 6/1

că soții sau soțiile magistraților și ale personalului auxiliar de

specialitate, în activitate sau pensionari, beneficiază de gratuitățile

prevăzute de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 409/1998, dacă fac dovada că plătesc

contribuția lunară de asigurări de sănătate sau fac parte din categoriile de

persoane care, potrivit legii, sunt scutite de plata contribuției sociale de

asigurări de sănătate.

Așadar, în lumina acestor acte

normative, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, membrii lor de

familie, au dreptul la asistență medicală gratuită în condițiile legii

asigurărilor sociale de sănătate și doar dacă dovedesc faptul că li se fac

rețineri în contul contribuției lunare de asigurări de sănătate.

Legea de organizare judecătorească

nu trebuia să prevadă în mod expres că magistrații au obligația de contribuție

la fondul de asigurări sociale de sănătate, întrucât legea cadru în această

materie la data sesizării instanței a stabilit regula conform căreia sunt

obligați la plata contribuției de asigurări sociale toți cetățenii români

precum și străinii și apatrizii care au reședință în România. Magistrații nu

sunt enumerați printre categoriile de persoane care beneficiază de calitatea de

asigurat fără plata contribuției pentru fondul asigurărilor sociale de sănătate.

Gratuitatea prevăzută de Legea nr.

92/1992 vizează exclusiv servicii medicale enunțate de legea asigurărilor

sociale de sănătate, iar nu scutirea de la plata contribuției pe fondul

asigurărilor sociale de sănătate.

Având în vedere cele mai sus arătate,

în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., recursul în anulare va fi admis în

parte, cu consecința casării hotărârilor atacate și pe fond, respingerea

acțiunii și a cererii de chemare în garanție, ca nefondate.

Vor fi menținute dispozițiile

hotărârilor privind respingerea acțiunii pronunțate de reclamantul L.I. în

contradicție cu aceiași pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite în parte recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție împotriva deciziei civile nr. 497/R din 11 aprilie 2003 a Curții de

Apel Galați.

Casează parțial decizia și sentința

civilă nr. 49/F din 5 februarie 2003 a Tribunalului Galați, iar pe fond

respinge în parte acțiunea reclamanților A.M. ș.a. împotriva Ministerului

Justiției și Tribunalului Galați și cererea de chemare în garanție a C.N.A.S.

de către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. Menține celelalte dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2006.

OPINIE SEPARATĂ

Recursul în anulare nu poate fi

admis, pentru următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 49/F din 5

februarie 2003, Tribunalul Galați a admis acțiunea formulată de reclamanții

T.E. și alții împotriva pârâților Tribunalul Brăila, Ministerul Justiției și

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., i-a obligat pe pârâți să restituie reclamanților sumele

de bani reținute acestora din salariu drept contribuție la fondul de asigurări

sociale de sănătate în procent de 7% lunar, pe perioada 1 ianuarie 2000-31

martie 2001 inclusiv, în funcție de perioada efectiv lucrată, reactualizată cu

coeficientul de inflație, de la data reținerii lunare a sumei și până la

achitarea integrală a datoriei; totodată, a admis cererea de chemare în

garanție formulată de C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. împotriva C.N.A.S., pe care a

obligat-o să restituie 25% din sumele de bani anterior menționate; prin aceeași

hotărâre a respins cererea formulată de reclamantul L.I.

Sentința a devenit irevocabilă ca

urmare a respingerii recursului declarat de recurenții Ministerul Justiției,

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. și C.N.A.S., prin decizia civilă nr. 497 R din 11 aprilie

2003 a Curții de Apel Galați.

La data de 11 noiembrie 2003 Curtea

Supremă de Justiție, actualmente Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost

sesizată de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție cu soluționarea recursului în anulare îndreptat împotriva ambelor

hotărâri, pe considerentul că acestea au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În temeiul art. 330 pct. 2 și art.

314 C. proc. civ., Procurorul general a solicitat admiterea recursului în

anulare, casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată.

Din punct de vedere procedural,

recursul în anulare este admisibil deoarece, chiar dacă prin O.U.G. nr. 58/2003

art. 330-330

4

C. proc. civ. au fost abrogate, la data pronunțării

deciziei curții de apel acestea erau în vigoare, or hotărârea este susceptibilă

de a fi atacată pe căile prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunțării.

Art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

prevedea că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu

recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiție, o hotărâre judecătorească

irevocabilă, când prin aceasta s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, iar art. 330

1

prevedea

că, în atare situație, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an

de când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

În speță recursul a fost declarat în

termen de 1 an de la data pronunțării deciziei instanței de recurs, dată la

care sentința tribunalului a devenit irevocabilă.

Cu toate acestea, este inutil a se mai analiza dacă sunt sau nu

întemeiate criticile aduse prin motivarea recursului în anulare, deoarece

admiterea acestei căi de atac extraordinare ar constitui o violare a art. 1 al

Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar

conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, și legile interne, au prioritate cele dintâi.

Prin urmare, chiar dacă instanța ar

ajunge la concluzia că în speță s-a produs o încălcare esențială a legii, care

a condus la o admitere greșită a acțiunii, hotărârea irevocabilă pronunțată în

favoarea reclamanților nu ar putea fi anulată, deoarece ar aduce atingere dreptului

lor de proprietate, adică unuia din drepturile garantate prin Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care și România

este parte din anul 1994.

Articolul 1 alin. (1) din primul

Protocol adițional la Convenție prevede că:

„Orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”

În speță, reclamanții se bucură de

un bun în sensul Convenției, iar acest bun îl constituie creanța exigibilă,

care i-a fost constatată față de stat, prin decizia irevocabilă nr. 497 R din

11 aprilie 2003 a Curții de Apel Galați.

Admiterea recursului în anulare, cu

consecința respingerii acțiunii, ar constitui o ingerință în dreptul de

proprietate al reclamanților care, chiar dacă s-ar admite că este prevăzută de

lege și că urmărește protejarea unui interes general, nu îndeplinește cerința

respectării unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele

folosite și scopul propus.

În acest sens s-a pronunțat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului într-o cauză ale cărei date esențiale sunt

similare celei de față și în care a condamnat statul român pentru violarea art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume cauza Stere și alții

contra României, 23 februarie 2006.

În cauza citată reclamanții s-au

plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor, prin obligarea lor

la a restitui sumele încasate în baza unei decizii intrate în puterea lucrului

judecat, sume calificate ca fiind datorii fiscale.

În motivarea deciziei, Curtea a

amintit că „preeminența dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei

societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției.(...)

Ea presupune respectarea principiului securității raporturilor juridice, și mai

ales a deciziilor judecătorești devenite

res judicata

. Nici o parte nu este

îndreptățită la revizuirea unei decizii finale și executorii numai în scopul de

a obține o reexeminare a cauzei și o nouă decizie. Altminteri, desființarea

unei decizii finale ar crea un climat general de incertitudine juridică, care

ar reduce încrederea publicului în sistemul judiciar și, în consecință, și în

statul de drept.

(...) Având în vedere că intervenția

Procurorului General, care nu a fost parte în proces, după finalizarea

procedurii, a condus la anularea totală a creanței, Curtea consideră că o

ingerință atât de serioasă în drepturile reclamanților a rupt, în defavoarea

lor, justul echilibru care trebuie menținut între protejarea proprietății și

cerințele interesului general.

(...) În consecință, a avut loc o

violare a art. 1 din Protocolul nr. 1”

Pentru aceleași considerente ca și

cele anterior citate, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate admite

recursul în anulare, declarat de Procurorul general, care nu a fost parte în

proces,

cu consecința casării unei

decizii irevocabile, executorii și intrate în puterea lucrului judecat și privării

reclamanților de dreptul de creanță ce le-a fost recunoscut prin această

decizie.