ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2810/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2810/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 705 din 22

mai 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a II–a penală, în dosar nr.

3506/2003, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării

juridice dată faptelor săvârșite de către inculpați din art. 211 alin. (2) lit.

c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., în art. 215 alin. (1) și (2) C.

pen.

În baza art. 215 alin. (1) și (2) C.

pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.,

a condamnat pe inculpații: M.M., O.S. și V.A., la câte o pedeapsă de 6 luni

închisoare fiecare.

S-a constatat executată pedeapsa în

perioada 5 iunie 2003 – 3 decembrie 2003 pentru fiecare dintre inculpați.

S-a luat act că partea vătămată I.L.M.

nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind recuperat integral prin

restituire.

În baza art. 191 C. proc. pen., a

obligat pe fiecare inculpat la câte 600.000 lei fiecare cheltuieli judiciare

către stat.

Sentința penală a fost apelată de

către Parchetul de pe lângă Tribunalul București, apel admis de către Curtea de

Apel București care prin decizia penală nr. 651 din 8 septembrie 2004 a

desființat sentința penală apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță, cauza fiind înregistrată sub nr. 5180/2004.

În urma rejudecării cauzei după

casare, Tribunalul București, secția a II–a penală, prin sentința penală nr. 878

din 16 iunie 2005, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din

infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

) lit.

a) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 211 alin. (2) lit. c)

și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 76 C.

pen., i-a condamnat pe inculpații M.M., O.S. și V.A., la câte o pedeapsă de 3

ani închisoare fiecare, cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus

din pedepsele aplicate inculpaților durata arestării preventive de la 5 iunie

2003 la 3 decembrie 2003.

S-a luat act că partea vătămată nu

s-a constituit parte civilă în cauză.

Au fost obligați inculpații la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Instanța a reținut, în fapt, că în

ziua de 4 iunie 2003, în timp ce se afla la domiciliul său situat în București a

sunat cineva la ușa apartamentului, iar partea vătămată care îl aștepta pe

prietenul său, crezând că este acesta a deschis ușa și a constatat că în fața

ușii se aflau trei bărbați (inculpații din cauza de față) care s-au prezentat

ca fiind gunoieri și i-au solicitat acesteia o sumă de 400.000 lei.

Partea vătămată a refuzat să le dea

suma și a încercat să închidă ușa de acces în apartament dar, inculpații O.S.

și M.M. nu i-au permis acest lucru, primul dintre aceștia introducând piciorul

în interiorul locuinței, după care a introdus capul în interior și a observat

poșeta care se afla în cuierul din partea dreaptă încercând să o sustragă. Nu a

reușit întrucât partea vătămată s-a speriat și de teamă să nu-i ia poșeta sau

să intre peste ea în casă, i-a înmânat învinuitului M.M. suma de 500.000 lei în

bancnote de 100.000 lei după care acesta împreună cu învinuitul V.A. care a

asistat din spatele celor doi amici de-ai săi la ce se întâmplă au plecat pe

palier către ieșirea din scară. Celălalt învinuit, respectiv O.S. a rămas în

continuare în fața ușii părții vătămate fără să-i permită acesteia să închidă

ușa solicitând să-i dea și lui bani iar la refuzul acesteia de a face acest

lucru, învinuitul care continua să împingă ușa a reușit să o prindă de mână pe

partea vătămată care s-a speriat și i-a mai dat și acestuia suma de 200.000 lei

după care și acesta a plecat.

Imediat după plecarea celor trei

inculpați, în locuința părții vătămate a venit prietenul acesteia, martorul L.M.F.

căreia aceasta i-a relatat pe scurt cele întâmplate iar acesta a sesizat

organele de poliție și întrucât în momentul în care a urcat în bloc i-a văzut

pe cei trei, a plecat în căutarea lor reușind cu ajutorul organelor de poliție

sosite la fața locului să-i depisteze la o terasă în apropierea imobilului

consumând băuturi alcoolice de unde au fost conduși la sediul secției 4 poliție,

unde au fost percheziționați, asupra lor fiind găsite pe lângă șorțurile tip R.

și suma de 920.000 lei, dintre care cinci bancnote de 100.000 lei noi, din care

suma de 700.000 lei a fost restituită părții vătămate pe bază de dovadă și

astfel aceasta nu se mai constituie parte civilă în procesul penal cu această

sumă de bani.

Instanța a constatat că situația de

fapt reținută este dovedită cu probele administrate în cauză, respectiv

plângerea și declarațiile părții vătămate, procesul verbal de cercetare la fața

locului, raportul de constatare tehnico – științifică, declarațiile martorilor,

fotografiile judiciare efectuate în cauză și procesul verbal de prezentare

pentru recunoaștere.

Cât privește declarațiile

inculpaților instanța le-a considerat nesincere și le-a înlăturat, reținând că

nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, care dovedesc fără

dubii că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii pentru care au

fost trimiși în judecată.

Individualizând pedepsele în raport

de dispozițiile art. 72 C. pen., instanța a apreciat că se justifică reținerea

în favoarea inculpaților a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 C.

pen., astfel că potrivit dispozițiilor art. 76 C. pen., a aplicat pedepse

situate sub minimul prevăzut de textul de lege încriminator.

Împotriva sentinței penale au

declarat apel inculpații care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie

solicitând în principal casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, iar în subsidiar schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de

înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., deoarece nu rezultă

din nici o probă că ar fi exercitat violențe asupra părții vătămate.

Inculpații au mai criticat hotărârea

și sub aspectul pedepselor aplicate pe care le consideră prea aspre în raport

cu faptele pe care le-au comis.

Curtea de Apel București, prin

decizia penală nr. 701 din 14 septembrie 2005, a admis apelurile declarate de

inculpați, a casat în parte sentința apelată și a redus pedepsele aplicate inculpaților

de la câte 3 ani la câte 2 ani închisoare fiecare.

A reținut instanța de apel că

probele administrate au fost judicios apreciate de instanța de fond, care a

ajuns la concluzia corectă că inculpații au amenințat-o pe partea vătămată prin

blocarea ușii cu piciorul, prin insistențele agresive, prin prezența și

atitudinea lor de intimidare, astfel încât numai amenințarea asupra părții

vătămate au determinat-o pe aceasta să le dea suma de bani respectivă.

Ca urmare, instanța de apel a

apreciat că încadrarea juridică dată faptelor de prima instanță a fost, de

asemenea, corectă, însă în ce privește pedepsele aplicate, acestea au fost

considerate prea aspre în raport de împrejurările reale ale comiterii

infracțiunii și de circumstanțele personale ale inculpaților.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs inculpații care au criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie solicitând în principal casarea hotărârilor atacate și achitarea

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C.

proc. pen., susținând că fapta nu există, iar în subsidiar trimiterea cauzei la

instanța de fond pentru rejudecare, ocazie cu care să fie completată cercetarea

judecătorească pentru a se putea stabili corect situația de fapt.

În motivele scrise depuse la dosar

de recurentul inculpat V.A. acesta a criticat hotărârile instanțelor inferioare

și pentru nemotivarea respingerii cererii sale de schimbare a încadrării

juridice a faptelor din infracțiunea de tâlhărie în cea de înșelăciune, ca și a

cererii de achitare, susținând că instanțele nu au avut în vedere și nu au

motivat apărarea sa în sensul că fapta de tâlhărie pentru care a fost trimis în

judecată nu există.

Același inculpat critică hotărârile

instanței de apel și sub aspectele individualizării pedepsei, care deși i-a

fost redusă, este totuși prea aspră față de circumstanțele sale personale,

considerând că se justifică stabilirea unei pedepse situate la minimul prevăzut

de lege, acordându-se o mai mare eficiență dispozițiilor art. 74 C. pen.,

reținute în favoarea sa.

Recursurile declarate de inculpați

sunt fondate, dar, prioritar, pentru alte motive decât cele invocate.

Potrivit art. 385 alin. (1) C. proc.

pen., „instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de

apel în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la

soluționarea apelului”.

Din examinarea textului de lege

menționat rezultă, așadar, că în cazul rejudecării cauzei după casare, în urma

admiterii apelului, instanța de trimitere este obligată să se conformeze

dispozițiilor instanței de control judiciar, în măsura în care situația de fapt

rămâne cea avută în vedere la soluționarea apelului, limitele rejudecării fiind

stabilite de instanța superioară.

Revenind la cauză, Înalta Curte

constată, că prin decizia penală nr. 651 din 8 septembrie 2004, Curtea de Apel

București, secția I penală, investită cu soluționarea apelului declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței penale nr. 705

din 25 mai 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a II–a penală, în

dosarul nr. 3056/2003 privind pe inculpații M.M., O.S. și V.A., a admis apelul,

a casat sentința penală în totalitate și a trimis cauza spre rejudecare în fond

la prima instanță, reținând că judecătorul care a soluționat cauza pe fond și-a

exprimat anterior opinia cu privire la vinovăția inculpaților atunci când la un

termen de judecată a dispus revocarea măsurii arestării preventive a acestora.

Prin modul în care și-a argumentat

hotărârea de revocare a arestării preventive a inculpaților, judecătorul

respectiv a încălcat principiul imparțialității care trebuie să guverneze

procesul penal, câtă vreme la acel moment și-a exprimat opinia cu privire chiar

la vinovăția inculpaților, apreciindu-se că este aplicabil în speță cazul de

incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. (2) C. proc. pen., astfel încât

hotărârea pronunțată în primă instanță de acesta a fost desființată în

totalitate dispunându-se rejudecarea.

Este evident așadar că fiind vorba

de încălcarea unei norme imperative, sancționată potrivit art. 197 alin. (2) C.

proc. pen., casarea dispusă de instanța de control judiciar are drept

consecință anularea sentinței dar și a tuturor actelor procesuale, cum sunt

administrarea probelor sau soluționarea unor cereri ale părților, efectuate de

primă instanță.

Așa fiind, instanța de trimitere

avea obligația ca, în complet legal constituit, din care să nu facă parte

judecătorul aflat în cazul de incompatibilitate invocat, să reia cercetarea

judecătorească.

Din examinarea actelor dosarului se

constată însă că instanța de rejudecare a nesocotit dispozițiile legale

menționate, în sensul că deși a acordat numeroase termene de judecată nu a

parcurs faza cercetării judecătorești, încălcând astfel dispozițiile art. 287 –

art. 290 și următoarele C. proc. pen.

Instanța a pronunțat soluția în

cauză pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării

judecătorești efectuate cu ocazia primei judecăți.

Cum probele strânse în cursul

urmăririi penale servesc doar drept temei pentru trimiterea în judecată,

potrivit art. 200 C. proc. pen., iar probele administrate în cursul primei

cercetări judecătorești au fost înlăturate de instanța de apel ca urmare a

casării integrale a hotărârii atacate, instanța de trimitere era ținută să

verifice cu ocazia rejudecării probele strânse la urmărirea penală în

condițiile prevăzute de art. 289 și 290 C. proc. pen., în ședință publică,

nemijlocit, oral și contradictoriu.

Instanța, însă, în mod greșit a

apreciat că nu se impune readministrarea probatoriului și a pășit la judecarea cauzei,

lăsând pe de altă parte nelămurite aspecte de care depindea aflarea adevărului,

astfel că a nesocotit dispozițiile art. 3, 4 și 65 C. proc. pen.

Pentru considerentele arătate,

Înalta Curte apreciază că în cauză lipsește cercetarea judecătorească,

nelegalitate rămasă nesancționată de către instanța de apel, care a casat

hotărârea primei instanțe numai cu privire la cuantumul pedepsei aplicate

inculpaților, astfel că recursurile declarate vor fi admise, ambele hotărâri,

casate și trimisă cauza spre rejudecare la instanța de fond.

Urmează ca instanța, care va

rejudeca cauza să efectueze cercetarea judecătorească în condițiile legii cu

respectarea principiilor fundamentale care guvernează faza de judecată și după

administrarea oricăror alte probe care vor apare necesare pentru stabilirea

adevărului să-și formeze motivat convingerea cu privire la faptele și vinovăția

persoanelor trimise în judecată, pronunțând o hotărâre legală și temeinică.

În raport de cele reținute

analizarea celorlalte motive de casare invocate apare inutilă față de lipsa

cercetării judecătorești.

Cu ocazia rejudecării instanța va

trebui să aibă în vedere și celelalte aspecte invocate de recurenți a căror

verificare se impune.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

recurenții inculpați O.S., V.A. și M.M. împotriva deciziei penale nr. 701 din

14 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Casează sentința penală nr. 878 din

16 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a II-a penală și decizia penală nr.

701 din 14 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Trimite cauza spre rejudecare la

instanța de fond, Tribunalul București.

Onorariul cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu pentru inculpatul O.S. în sumă de 100 RON (1.000.000 lei),

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4

mai 2006.