ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5596/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul M.D.C. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 25.621 EURO și a sumei de 3.912.000 lei cu titlu de daune materiale, a sumei de 20.000 EURO cu titlu de daune morale, la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a plecat la lucru în Italia în luna aprilie 1999, iar în martie 2001 a fost informat de rudele din țară că a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoare de către Tribunalul Timiș. După ce reclamantul a revenit în țară cu scopul de a elucida situația, în urma demersurilor efectuate, Tribunalul Timiș a admis cererea de revizuire a sentinței penale nr. 35/2000 și, rejudecând cauza, a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 10 lit. c) și art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

civ., pentru infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei. Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 428 din 30 martie 2004, a admis în parte acțiunea, a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 10.303.660 lei și echivalentul sumei de 2.978,04 EURO, în lei, la data plății cu titlu de daune morale, a obligat pârâtul să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumelor menționate de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata efectivă. Instanța a reținut că reclamantul se afla în Italia în momentul condamnării, urmând a încheia un contract de muncă, așa cum rezultă din cererea înaintată la 19 februarie 2001 la Direcția de Muncă din Roma și restituită ca incompletă.

Instanța a constatat că acesta a suferit un prejudiciu datorat deplasării în România pentru rezolvarea problemei legate de condamnare, calculat la 5.616.660 lei, contravaloarea actualizată a biletului de avion, precum și a deplasărilor la Timișoara, în sumă totală de 3.912.000 lei. A mai reținut instanța că cererea reclamantului în ceea ce privește veniturile din muncă pe care le-ar fi obținut în Italia și de care a fost lipsit este justificată doar pentru perioada 16 noiembrie 2001-13 mai 2002, iar venitul lunar luat în calcul a fost venitul minim pe economia Italiei, în sumă de 496,34 EURO . Cu privire la daunele morale instanța de fond a apreciat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza condamnării pe nedrept și că suma de 2.000 EURO reprezintă o reparație echitabilă.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul și pârâții, iar Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 1346/C din 30 noiembrie 2004, le-a respins ca nefondate, menținând, astfel, soluția primei instanțe. Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamantul, cât și pârâții. Reclamantul a invocat, în esență, prin recursul declarat, că hotărârea instanței de apel este nelegală, aceasta constând în neacordarea în integralitate a sumelor solicitate drept daune materiale și morale, făcând referire la incidența dispozițiilor art. 504 C. proc. civ. și a Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a invocat art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că eroarea judiciară a fost determinată de fratele reclamantului, care s-a prezentat sub o identitate falsă, indicând datele personale ale acestuia și, drept urmare, acțiunea civilă în pretenții trebuia introdusă împotriva fratelui care, prin fapta sa ilicită l-a prejudiciat material și moral pe M.D.M. Iar în ceea ce privește acordarea daunelor materiale, aceasta nu se justifică atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că a fost plecat în Italia în baza unui contract de muncă legal, că a avut permis de lucru în străinătate și nu a putut să lucreze din cauza hotărârii de condamnare. Ministerul Finanțelor Publice critică, de asemenea, hotărârea curții de apel pentru că nu a apreciat în mod corect criteriile ce au stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor morale și pentru că greșit s-au acordat daune materiale raportat la venitul minim pe economia Italiei, deoarece reclamantul nu a dovedit că ar fi fost angajat cu carte de muncă în această țară.

Recursurile vor fi respinse ca nefondate pentru argumentele următoare. În privința recursului formulat de reclamant, Curtea constată că, față de împrejurarea că apelul a fost nemotivat, criticile din recurs nu pot fi primite omisso medio . De altfel, criticile exprimate sunt și nefondate, întrucât, în mod corect instanța de fond a constatat îndreptățite cererile de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale suferite de reclamant și de familia sa. Instanța de fond a reținut corect că art. 52 alin. (3) din Constituția României, care este în concordanță cu dispozițiile art. 504 C. proc. civ., prevede faptul că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare și orice persoană condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă că nu a săvârșit fapta ori că aceasta nu există.

De asemenea, corect s-a reținut că, în explicitarea întinderii dispozițiilor legale ale art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cât și în garantarea drepturilor persoanei vătămate, Curtea Constituțională a constatat prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998, neconstituționalitatea parțială a dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. civ., numai cu privire la sfera de aplicare, dar nu și la condițiile reparatorii echitabile ale pagubelor pricinuite prin erori judiciare în procesele penale. Această decizie stabilește că au dreptul la repararea de către stat a pagubei, nu numai persoana condamnată definitiv cu privire la care s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputabilă, ci și persoana care a fost achitată în urma rejudecării.

Referitor la recursurile declarate de pârâți, având motive similare, vor fi analizate împreună. S-a reținut că în perioada șederii în Italia reclamantul a desfășurat o activitate care, deși nematerializată într-un contract de muncă, a determinat încrederea angajatorului să-i primească formele de angajare ce urmau a fi completate în perioada în care el a fost obligat să se prezinte în țară pentru a-și rezolva problema cu condamnarea, care s-a dovedit a fi o eroare judiciară. Astfel, corect instanțele, față de împrejurarea că reclamantul s-a aflat în Italia în perioada 1999-2001, au avut în vedere venitul minim pe economie al statului respectiv și au stabilit despăgubiri materiale în sumă de 2.978,04 EURO . Statul Român a fost obligat să plătească contravaloarea transportului din Italia în România și în țară, plus veniturile din muncă nerealizate.

Cum prejudiciul, ca element al răspunderii civile constă în consecințele negative patrimoniale și morale suferite de o persoană, atingerea adusă dreptului sau interesului legitim al unei persoane determină nașterea dreptului la o reparație echitabilă, în măsura în care s-a produs un prejudiciu, iar în speță prejudiciul s-a produs prin abandonarea activității din Italia, remunerate și revenirea în România pentru rezolvarea situației de condamnare nelegală. Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, ține de persoana reclamantului, de consecințele negative suferite atât pe plan fizic, cât și psihic, de importanța valorilor morale lezate și de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.

Criteriile de apreciere a daunelor morale au permis instanței evaluarea despăgubirii pentru a compensa prejudiciul cauzat persoanei vătămate și familiei ei. Criticile exprimate vădindu-se nefondate, recursurile vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de M.D.M., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Statul Român împotriva deciziei nr. 1346/C din 30 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2006.