ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2401/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2401/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea depusă la Curtea de Apel Timișoara, la data de 22 iulie 2004, reclamantul F.P. a chemat în judecată
Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și
Administrația Finanțelor Publice Lugoj, solicitând: anularea Ordinului nr. 1492
din 7 august 2001, semnat de Secretarul de Stat în Ministerul Finanțelor
Publice - G.G., anularea adresei nr. 15330 din 17 iulie 2001, emisă de Directorul
general al Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș - I.J., precum și
obligarea acestuia de a o prezenta în instanță și anularea dispoziției nr. 37
din 9 octombrie 2001, emisă de către directorul Administrației Finanțelor
Publice a municipiului Lugoj - L.G., toate aceste acte fiind netemeinice și
nelegale.
Totodată, reclamantul a solicitat
obligarea Ministerului Finanțelor Publice, să-i prezinte, atât lui, cât și
instanței, Ordinul nr. 452 din 8 aprilie 2002, la care Ministerul Finanțelor
Publice - Direcția Generală de Control și Audit Intern face referire în adresa nr.
411075 din 8 mai 2002, în sensul că „s-a dispus cu aceeași dată, încetarea
împuternicirii domnului L.G., de a exercita atribuțiile funcției publice de
conducere de director al Administrației Finanțelor Publice Lugoj”, probă prin
care dorește să dovedească că Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492
din 7 august 2001, semnat de Secretarul de Stat G.G., este nelegal și
netemeinic, fiind emis pentru a da legitimitate acțiunii lui L.G., de a-i
desface contractul de muncă prin dispoziția nr. 37 din 9 octombrie 2001, deși
prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 452 din 8 aprilie 2002 (a-l
cărui conținut nu-l cunoaște), L.G. a fost destituit, ocupând funcția ilegal.
În motivarea acțiunii sale,
reclamantul a mai arătat că:
- prin Ordinul Ministerului Finanțelor
Publice nr. 1492 din 7 august 2001, nelegal și netemeinic, semnat de Secretarul
de Stat G.G., abuziv a fost numit în funcția de director al Administrației Finanțelor
Publice Lugoj, numitul L.G., acest act administrativ fiind contrar Ordinului Ministerului
Finanțelor Publice nr. 1086 din 8 iunie 2001, semnat de ministrul M.N., care
l-a destituit pe L.G. din funcția de director adjunct al Administrației Finanțelor
Publice Lugoj și a aprobat măsura de sancționare a acestuia, recomandată de Direcția
Generală a Finanțelor Publice Timiș, în sensul de a se ține seama de
deficiențele constatate în activitatea numitului L.G., urmând a fi avute în
vedere, „la concursuri de promovare sau de menținere pe post”. Numai că aceste
recomandări au fost ignorate de conducerea Direcției Generale a Finanțelor Publice
Timiș care, contrar dispoziției conducerii Ministerului Finanțelor Publice, a
emis adresa nr. 15330 din 17 iulie 2001, în baza căreia Secretarul de Stat, G.G.,
l-a promovat ilegal pe L.G.;
- prin adresa nr. 15330 din 17 iulie
2001, netemeinică și nelegală, emisă de Directorul general al Direcției Generale
a Finanțelor Publice Timiș, I.J. (act la care reclamantul nu a avut acces), s-a
procedat, contrar măsurii aprobate de ministrul M.T., referitor la numitul L.G.,
acesta din urmă fiind solicitat pentru a ocupa funcția de director al Administrației
Finanțelor Publice Lugoj, contrar și dispozițiilor Legii nr. 188/1999;
- prin dispoziția nr. 37 din 7
octombrie 2001, emisă de către directorul Administrației Finanțelor Publice Lugoj
- L.G., numit prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7
august 2001, s-a dispus destituirea reclamantului din funcția de consilier la Biroul de asistență contribuabili al municipiului Lugoj, începând cu data de 10 octombrie
2001 desfăcându-i-se și contractul de muncă, în baza Referatului nr. 36566 din
20 iunie 2001, întocmit și semnat de directorul adjunct A.V.S. - ec. L.G.,
dispoziția nr. 37/2001 fiind aprobată tot de către acesta și semnată în
calitate de director al Administrației Finanțelor Publice Lugoj.
Curtea de Apel Timișoara, secția
comercială și de contencios administrativ, prin adresa nr. 170 din 28 iulie 2004, a restituit reclamantului, acțiunea depusă la 22 iulie 2004, pentru a anexa acesteia,
înscrisurile ce fac obiectul cererii, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (3)
C. proc. civ., precum și dovada procedurii prealabile, conform art. 109 alin.
(2) C. proc. civ.
La data de 16 august 2004,
reclamantul arătând că, prin adresa nr. 170 din 28 iulie 2004, i s-a îngrădit
accesul la justiție - drept prevăzut de Constituția României, arată că depune
anexat:
- Ordinul Ministerului Finanțelor Publice
nr. 1492 din 7 august 2001, semnat cu „p” în numele ministrului, de Secretarul
de Stat, G.G., pe care solicită a fi citat la interogator conform art. 114 alin.
(4) C. proc. civ., o dată cu sorocirea termenului de judecată;
- Ordinul Ministerului Finanțelor Publice
nr. 1086 din 8 iunie 2001, semnat personal de ministrul finanțelor, M.T., prin
care numitul L.G. a fost eliberat din funcția de director adjunct al Administrației
Finanțelor Publice Lugoj, trecut pe funcția de execuție deținută în cadrul Direcției
Generale a Finanțelor Publice Timiș, sancțiune disciplinară aprobată prin Nota nr.
211938 din 8 mai 2001, emisă de Direcția Generală de Control și Audit Intern și
a Raportului de inspecție declanșat ca urmare a sesizărilor transmise de reclamant;
- Adresa Ministerului Finanțelor Publice
- Direcția Generală de Control și Audit Intern nr. 211938 din 29 mai 2001, prin
care i se răspunde la petițiile adresate conducerii Ministerului Finanțelor
Publice, că „în activitatea domnului L.G., director adjunct al Administrației Finanțelor
Publice Lugoj, au fost constatate deficiențe, acestea vor fi avute în vedere de
către conducerea Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș, la concursuri
de promovare sau de menținere pe post, organizate de Ministerul Finanțelor
Publice” și de care directorul Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș nu
a ținut seama, propunându-l pe L.G., pentru funcția de director al Administrației
Finanțelor Publice Lugoj (prin adresa nr. 15330 din 17 iulie 2001, așa cum
rezultă din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001),
după ce în data de 12 iulie 2001 s-a ținut la Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, „concursul” pentru ocuparea funcției la care numitul
L.G. s-a înscris, dar nu a participat;
Totodată, reclamantul a solicitat
citarea la interogator a lui I.J., directorul executiv al Direcției Generale a Finanțelor
Publice Timiș, cu prezentarea înscrisului - adresa Nr. 15330/2001, la care se
face referire în Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492/2001, pentru
a se demonstra netemeinicia și nelegalitatea acestei proceduri, contrare Legii nr.
188/1999 și a H.G. nr. 18/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului
Finanțelor Publice, cu modificările și completările ulterioare;
- Adresa Ministerului Finanțelor Publice
- Direcția Generală de Control și Audit Intern nr. 410160 din 18 februarie 2002,
din care rezultă procedura prealabilă înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice, sub nr. 410340 din 4 februarie 2002, cu privire la
„nerespectarea și neaducerea la îndeplinire a măsurii referitoare la domnul L.G.”,
promovat director al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, contrar cu
„măsurile aprobate de conducerea ministerului, din raportul privind rezultatele
inspecției de audit efectuată în anul 2001, constând că măsura referitoare la
domnul L.G. nu a fost adusă la îndeplinire”, dispunându-se „cercetarea de către
Comisiile de disciplină instituie, atât la nivelul Direcției Generale a Finanțelor
Publice Timiș, cât și la nivelul Ministerului Finanțelor Publice, a activității
domnului I.J., director general și a doamnei D.C., șef serviciu resurse umane
din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș”, care au semnat, de
altfel, adresa nr. 15330 din 17 iulie 2001, propunere netemeinică și nelegală
în opinia reclamantului și contrară dispoziției conducerii Ministerului Finanțelor
Publice, de numire a lui L.G., destituit anterior din funcția de director
adjunct al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, prin Ordinul Ministerului Finanțelor
Publice nr. 1086/2001, însă promovat (de Secretarul de Stat al Ministerului Finanțelor
Publice G.G.), ca director, prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492/2001,
acest din urmă act fiind nul de drept.
- Dispoziția nr. 37 din 9 octombrie
2001, emisă de L.G., prin care acesta l-a destituit pe reclamant din funcția
publică deținută și i-a desfăcut și contractul de muncă, dispoziție dată în calitatea
de director al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, numit prin Ordinul Ministerului
Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001 (adică printr-un act nul de
drept, care implicit conduce la nulitatea dispoziției sus arătate);
Totodată, reclamantul a arătat,
referitor la dovada procedurii prealabile obligatorii, că depune actele din
care rezultă că „ a respectat legea”, respectiv:
- Contestația adresată la data de 15
august 2001, prin fax, împreună cu domnii P.P.P. și T.C., privind „Ordinul nr. 1492/2001
ce a fost emis datorită adresei Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș nr.
15330/2001”;
- Adresa Ministerului Finanțelor Publice
– Direcția Generală de Control și Audit Intern nr. 411075 din 8 august 2002,
din care rezultă că, urmare a scrisorii reclamantului nr. 7570 din 28 martie
2002, s-a declanșat procedura prealabilă de contestare a temeiniciei și
legalității Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492/2001 și mai
mult, prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 452 din 8 aprilie 2002,
s-a dispus încetarea împuternicirii domnului L.G., de a exercita atribuțiile
funcției publice de conducere al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, act de
al cărui conținut nu are cunoștință, dar pe care îl solicită în probatoriu
privind îndeplinirea procedurii prealabile obligatorii, conform art. 109 alin.
(2) C. proc. civ., urmând să fie prezentat instanței, odată cu citarea
pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, la termenul sorocit înfățișării.
Reclamantul a mai arătat că Ordinul nr.
452 din 8 aprilie 2002 constituie și proba determinantă și relevantă privind
netemeinicia și nelegalitatea Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492
din 7 august 2001, ce solicită a fi anulat.
Cu privire la necesitatea
completării acțiunii cu indicarea adresei de domiciliu a pârâtului L.G.,
reclamantul a arătat că solicită citarea în cauză, la interogatoriu a
următorilor: L.G., I.J. și G.G.
Prin întâmpinările formulate de
pârâții autorități publice, s-au ridicat mai multe excepții, respectiv:
excepția tardivității acțiunii privind anularea Ordinului Ministerului Finanțelor
Publice nr. 1492/2001 și a adresei nr. 15330 din 17 iulie 2001, precum și a capătului
de cerere referitoare la obligarea prezentării Ordinului Ministerului Finanțelor
Publice nr. 452/2002; excepția inadmisibilității cererii, în raport cu faptul
că Ordinul nr. 1492/2001 nu mai este în vigoare din anul 2002 (când s-a emis un
alt ordin, de numire a domnului L.G., ca director definitiv al Administrației Finanțelor
Publice Lugoj, în urma concursului organizat de către Ministerul Finanțelor
Publice, concurs la care a participat și reclamantul), precum și excepția
lucrului judecat privind dispoziția nr. 37/2001. Totodată, pârâții au invocat
și lipsa dovezii parcurgerii procedurii prealabile.
Pârâții persoane fizice au ridicat
și excepția lipsei calității lor procesuale pasive.
Curtea de Apel Timișoara, secția
comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 47/PI din
17 februarie 2005, a respins în totalitate acțiunea reclamantului.
Pentru a se pronunța în sensul
arătat, instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte, că petitele
privind Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001 și
adresa nr. 15330/2001 a Direcției Generale a Finanțelor Publice se resping pe
excepția tardivității formulării lor, atât în procedura administrativă
prealabilă, cât și în fața instanței, precum și faptul că cererea de anulare a
Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492/2001, bazat pe adresa nr. 15330/2001,
prin care pârâtul L.G., director adjunct al Administrației Finanțelor Publice Lugoj,
a fost împuternicit cu exercitarea funcției de director la aceeași autoritate
publică (până la ocuparea prin concurs a funcției publice de director), este și
fără obiect, întrucât prin concursul organizat în anul 2002, la care a
participat și reclamantul, funcția de director definitiv a revenit pârâtului L.G.
Pe de altă parte, instanța de fond a
reținut că cererea de anulare a dispoziției nr. 37/2001 a format obiectul
dosarului nr. 10333/CA/2004 al Tribunalului Timiș, în care s-a pronunțat
sentința civilă nr. 187 din 11 aprilie 2003, modificată prin decizia nr. 321
din 30 iunie 2004, a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă, ceea ce face
admisibilă excepția autorității lucrului judecat.
S-a mai reținut că a fost depus la
dosarul cauzei, Ordinul nr. 452 din 8 aprilie 2002 al ministrului finanțelor publice,
al cărui conținut constă în dispoziția de încetare a împuternicirii acordate pârâtului
L.G., prin Ordinul nr. 1492/2001, fapt ce nu modifică concluziile asupra
soluției în speță, ci, dovedește, astfel cum s-a observat, că Ordinul contestat
cu nr. 1492/2001, și-a încetat cu aceeași dată valabilitatea.
De asemenea, instanța de fond a
constatat că pârâților persoane fizice le este conferită calitatea procesuală
pasivă, de calitate de emitenți ai actelor a căror anulare s-a cerut, conform reglementărilor
art. 13 din Legea nr. 29/1990.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.P., invocând dispozițiile art. 304
pct. 4, 5, 9 și 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor sale de
recurs, F.P. susține mai întâi că:
Instanța a încălcat procedural
dreptul său la apărare, întrucât, deși i-a cerut acesteia, prin petiția
înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, la 12 ianuarie 2005, amânarea cauzei,
pe motiv de boală, totuși, după ce cererea i-a fost admisă și, prin încheierea
din 20 ianuarie 2005, s-a dispus judecarea cauzei la data de 10 februarie 2005,
omite să-l citeze pe reclamant, cu toate că prin încheiere se dispune că „se
citează celelalte părți care au termen în cunoștință - în lipsa reclamantului
care nu s-a prezentat la apelul nominal la acest termen, dispunându-se amânarea
la data de 17 februarie 2005, întrucât Curtea a găsit întemeiate cererile
părților potrivnice, de a depune la dosar concluzii scrise”.
Mai susține recurentul că, deși
numai pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș depune concluzii
scrise la dosar, sub nr. 65778 din 16 februarie 2005, în mod eronat și
nejustificat, instanța afirmă injust, prin hotărârea pronunțată, că, prin
serviciul registratură al instanței, și reclamantul ar fi depus concluzii
scrise, deși petiția - reclamație adresată de acesta, conducerii Curții de Apel
Timișoara, la data de 16 februarie 2005, se referă tocmai la neregulile produse
de un judecător aflat în vrăjmășie cu reclamantul, în speță președintele
completului de judecată, împotriva căruia, la termenul din data de 2 decembrie
2004, formulase cerere de recuzare.
Printr-un alt motiv de recurs,
recurentul susține că instanța de fond, încălcând prevederile art. 129 alin.
(5) C. proc. civ., cu toate că a admis cererea sa, cu citarea la interogator a
pârâților persoane fizice, în mod cu totul inexplicabil, în opinia recurentului,
nu a mai administrat probele.
Aceasta, în condițiile în care la
apelul nominal din 2 decembrie 2004 a fost prezent și pârâtul L.G., citat „la
interogator”. Instanța respinge, însă, reclamantului această probă, arătând că
„decade pe reclamant din dreptul de a se răspunde la punctele de interogator
depuse doar astăzi pentru părțile chemate la interogator și cărora trebuia să
le fie comunicat interogatoriul în scris, potrivit art. 222 C. proc. civ., la prima zi de înfățișare”, o interpretare apreciată de recurent ca fiind eronată,
în speță fiind admis și chemat L.G., conform art. 218 C. proc. civ., judecătorul manifestând, astfel, interese față de părțile potrivnice. Totodată, recurentul-reclamant
își exprimă și îndoielile cu privire la obiectivitatea judecătorului.
Recurentul mai arată că a solicitat,
prin petiția din 12 ianuarie 2005, și suplimentarea probatoriului cu „Raportul
Direcției de Control și Audit Intern nr. 410/2002, privind concluziile analizei
modului de realizare a măsurilor dispuse și aprobate de conducerea ministerului,
în legătură cu sesizările referitoare la activitatea domnului L.G., director la Administrația Finanțelor Publice Lugoj”, probă asupra căreia instanței îi revenea obligația
a se pronunța, însă nu a făcut-o, reclamantul arătând că aceasta este reținută
la pârâtul Ministerul Finanțelor Publice din București, cum rezultă din Ordinul
Ministerului Finanțelor Publice nr. 452/2002, depus de acesta în dosarul
cauzei.
Printr-un ultim motiv de recurs, se
susține că, deși cu pârâtul G.G., nu s-a îndeplinit procedura de citare la
interogator, fiind încuviințată chemarea sa, privitor la fapte personale și în
legătură cu pricina, instanța a pronunțat o hotărâre total eronată, numai pe
excepții, fără a intra în cercetarea fondului.
Concluzionând, recurentul solicită
ca față de aceste nereguli, în opinia sa, procedurale și de judecată, să se
admită recursul, să se caseze hotărârea recurată și să se trimită cauza, spre
rejudecare, instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe de
același grad.
Examinând cauza, în raport cu toate
criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate, precum și
cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat,
pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Referitor la motivul de recurs
privind pretinsa neregulă procedurală ce constă în necitarea
recurentului-reclamant și la încălcarea dreptului său la apărare, Înalta Curte
reține că acesta este nefondat.
Într-adevăr, conform dispozițiilor art.
21 alin. (3) din Constituția României, părțile au dreptul la un proces
echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, iar conform
dispozițiilor art. 24 alin. (1) din legea fundamentală, dreptul la apărare este
garantat.
Aceste dispoziții constituționale
sunt în deplin acord cu prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cărora
„orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și
într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și
imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării
drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”.
Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a statuat, în sensul că exigențele inerente noțiunii de „proces
echitabil” nu sunt în mod necesar aceleași în litigiile privitoare la drepturi
și obligații cu caracter civil, ca în cauzele privitoare la acuzație în materie
penală, prevederile detaliate ale parag. 2 și 3 ale art. 6 din Convenție fiind
aplicabile numai în materie penală.
Din această perspectivă, reține
Curtea, chiar dacă aceste dispoziții pot avea o anumită pertinență dincolo de
domeniul strict al dreptului penal, statele contractante au o latitudine mai
mare în a organiza desfășurarea contenciosului civil, decât în privința
reglementării urmăririi penale și aceea a procesului penal (CEDH, 27 octombrie
1993, Dombo Be Heer b.v. c/Pays Bas).
Desigur, Curtea a fost preocupată a
răspunde întrebării dacă litigiilor dintre particulari și autorități, care au
ca obiect „contestații privitoare la drepturi și obligații cu caracter civil”, le
sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenție și după o atentă analiză a
evoluției relațiilor dintre particulari și stat, s-a ajuns la concluzia că
proceduri litigioase de „drept public” în dreptul intern pot impune aplicarea
dispozițiilor art. 6 sub aspectul lor „civil”, atunci când finalitatea lor este
determinantă pentru drepturi și obligații cu caracter privat.
Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a evidențiat, în diverse soluții de speță, cerințele privitoare la
desfășurarea unui proces echitabil, în sensul dispozițiilor art. 6 parag. 1 din
Convenție, reținând într-adevăr că textul implică, pe de o parte, obligația
tribunalului de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere
formulate de reclamant, al argumentelor și cererilor de probă ale părților, având
a aprecia pertinența acestora, pentru decizia pe care o va adopta (CEDH, 19
aprilie 1994, Van de Hurk c /Pays Bas).
Pe de altă parte, însă, Curtea a
reținut și că exigența echității privește ansamblul procedurii, nelimitându-se
la audierea contradictorie a părților (CEDH, 9 decembrie 1994, Schouten et
Meldrum c Pays Bas).
În acest context al instrumentelor
constituționale și internaționale s-a prevăzut, prin art. 18 din Legea nr. 29/1990
(aplicabilă în cauză), că „dispozițiile prezentei legi se completează cu
prevederile Codului de procedură civilă”.
Prin urmare, Înalta Curte constată
că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 153 alin. (1) și art. 156 C. proc. civ., cum corect a procedat și instanța de fond.
Astfel, conform art. 153 alin. (1) C.
proc. civ., partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat
termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la o înfățișare
ea însăși sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște
termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță,
prezumându-se că ea cunoaște termenele ulterioare.
De asemenea, conform prevederilor art.
156 alin. (1) C. proc. civ., instanța va putea da un singur termen pentru lipsă
de apărare temeinic motivată, iar potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceluiași
articol, atunci când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va
amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
În cauză, Înalta Curte constată că
recurentul-reclamant a fost prezent la termenele din 7 octombrie 2004, 4
noiembrie 2004, 2 decembrie 2004, 16 decembrie 2004, iar la 20 ianuarie 2005,
termen cunoscut de recurentul-reclamant, (astfel cum rezultă și din petiția
acestuia), judecata a fost amânată și la cererea acestuia, pentru 10 februarie
2005, pentru când reclamantul avea termenul în cunoștință. În plus, se constată
că instanța de fond a amânat pronunțarea soluției pentru 17 februarie 2005 „și
pentru a acorda tuturor părților, posibilitatea de a depune la dosar concluzii
scrise”.
Celelalte termene priveau
soluționarea cererii de recuzare pentru care, într-adevăr, s-a dispus citarea
recurentului-reclamant pentru a-și preciza cererea de recuzare și pentru a face
dovada achitării taxei judiciare de timbru și a depunerii timbrului judiciar,
acesta procedând, pentru termenul din 3 februarie 2005, conform dispozițiilor
instanței.
În aceste condiții, Înalta Curte
constată că instanța de fond a procedat corect, cu respectarea dispozițiilor art.
153 alin. (1) și ale art. 156 C. proc. civ.
Faptul că recurentul-reclamant
apreciază că memoriul expediat poștal la 14 februarie 2005 nu reprezintă prin
conținutul său, și concluzii scrise, nu are relevanță în raport cu împrejurarea
că acesta avea termenul în cunoștință și instanța de fond a amânat pronunțarea,
și pentru motivul mai sus arătat.
Cu privire la celelalte motive de
recurs, Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate.
Astfel, conform dispozițiilor art. 137
alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 18 din Legea nr. 29/1990,
instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra
celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a
pricinii.
În cauză, astfel cum s-a arătat în
cele ce preced, pârâții, prin întâmpinări, au invocat mai multe excepții având
natură dirimantă, iar recurentul-reclamant, nu numai că a avut cunoștință de
aceste excepții, dar chiar a formulat și „Răspuns la întâmpinări”.
Cu privire la motivul de recurs
referitor la greșita reținere a excepției tardivității cererii referitoare la
anularea adresei nr. 15330 din 17 iulie 2001 și a Ordinului nr. 1492/2001, se
constată că acesta este nefondat. În acest sens, Înalta Curte constată că
instanța de fond în mod corect și legal a admis excepția tardivității cererii de
chemare în judecată, deoarece recurentul-reclamant nu a respectat dispozițiile art.
5 din Legea nr. 29/1990.
Este cunoscut că potrivit
dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 29/1990, înainte de a cere instanței, anularea
actului
sau obligarea
la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat, se va adresa pentru apărarea
dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul
administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2),
autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30
de zile de la aceasta.
Conform alin. (2) al art.
5 din Legea nr. 29/1990, în cazul în care cel care se consideră vătămat, nu
este mulțumit de soluția dată reclamației sale, el poate sesiza instanța, în
termen de 30 de zile de la comunicarea soluției.
Potrivit dispozițiilor alin.
(3) al art. 5 din Legea nr. 29/1990, dacă cel care se consideră vătămat în
dreptul său, s-a adresat cu reclamație, și autorității administrative ierarhic
superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în
alineatul precedent, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate,
a soluției date reclamației.
Într-adevăr, conform
dispozițiilor alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 29/1990, sesizarea instanței se
va putea face și în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau
autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamația în termenul prevăzut la alin.
(1).
În toate cazurile însă,
conform prevederilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, introducerea
cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data
comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
Mai mult, în situația în
care recurentul-reclamant pretinde că autoritățile publice au refuzat
nejustificat să-i răspundă sau să-i soluționeze cererile, acesta avea posibilitatea
legală de a ataca pasivitatea autorităților sau pretinsa poziție abuzivă, tot
în baza dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 29/1990. Și în
ipoteza în care recurentul-reclamant avea, astfel cum pretinde, cunoștință doar
de existența unor acte administrative, nu și de conținutul acestora, el avea
posibilitatea legală de a se adresa instanței de contencios administrativ, însă
în termenele prevăzute de lege, respectiv de art. 1 și 5 din Legea nr. 29/1990.
Contrar celor susținute
de recurentul-reclamant, instanța de fond a avut în vedere faptul că acesta a
contestat Ordinul nr. 1492/2001 și adresa nr. 15330/2001, în temeiul art. 5 din
Legea nr. 29/1990, numai că, într-adevăr, aceasta a apreciat procedura
administrativă prealabilă, tardivă, deși din contestație rezultă că respectiva
procedură cu privire la aceste acte a fost declanșată în termen. Ulterior însă,
reclamantul n-a mai procedat conform dispozițiilor art. 1 și 5 din Legea nr. 29/1990,
sesizând instanța de contencios administrativ, abia la 22 iulie 2004.
În aceste condiții,
pretenția recurentului-reclamant, de a se considera cererea sa de chemare în
judecată din 22 iulie 2004, ca fiind formulată în termen legal, este nefondată.
Aceasta, cu atât mai
mult, cu cât termenele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, pentru
sesizarea instanței, inclusiv cel de decădere, sunt cu mult depășite.
În plus, Înalta Curte
constată că în mod corect, instanța de fond a reținut că într-adevăr, Ordinul nr.
1492/2001, prin care L.G. a fost împuternicit să exercite atribuțiile funcției
publice de conducere de director la Administrația Finanțelor Publice a municipiului Lugoj, până la ocuparea prin concurs a
funcției publice de director, și-a încetat valabilitatea la data de 8 aprilie
2002, când, prin Ordinul
Ministerului
Finanțelor Publice
nr. 452/2002,
a încetat împuternicirea acordată lui L.G., prin Ordinul nr. 1492/2001, situație
adusă la cunoștință recurentului-reclamant, prin adresa nr. 411075 din 8 august
2002.
Așadar, la data
sesizării instanței, cu cererea de anulare a Ordinului nr. 1492/2001, (respectiv
22 iulie 2004), ordinul atacat își pierduse valabilitatea de peste doi ani.
Totodată, Înalta Curte constată că
adresa nr. 15330/2001 nici măcar nu are caracterul unui act administrativ,
efectele acestuia nefiind de natură a naște, modifica sau stinge raporturi
juridice, ci constituie doar o „propunere” de împuternicire.
Referitor la critica privind excepția
autorității lucrului judecat a capătului de cerere prin care s-a solicitat
anularea dispoziției nr. 37/2001, de asemenea, Înalta Curte constată că și
aceasta este nefondată, în raport cu decizia civilă nr. 321 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin care s-a
dispus irevocabil în sensul respingerii cererii formulată de
recurentul-reclamant, de anulare a acestei dispoziții.
De altfel, este cunoscut că autoritatea
de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces
la o instanță, contribuind la respectarea securității raporturilor juridice și
a echității procedurii, fiind în același timp și o ilustrare a principiului exercitării
drepturilor (printre care și dreptul la un proces echitabil) cu bună credință.
Prin urmare, admițând excepțiile
dirimante invocate de pârâți, în mod corect instanța de fond a apreciat ca
fiind de prisos cercetarea celorlalte motive invocate de recurentul-reclamant,
care țin de fondul pricinii.
În consecință, neadministrarea unor
probe ce privesc fondul pricinii, nu poate fi reținută ca o încălcare a
dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de către instanța de fond.
De asemenea, cererile formulate de P.P.P.
și T.C., contrar celor susținute de recurentul-reclamant, în „Completarea la
concluziile scrise” (înregistrată la 21 iunie 2006), nu sunt și nici nu pot fi
considerate cereri de intervenție, nefiind formulate în condițiile prevăzute de
Codul de procedură civilă.
Prin urmare, constatându-se că
soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza considerentelor mai
sus arătate, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat, în baza
dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a, coroborate cu cele ale art. 14, 15
și 18 din Legea nr. 29/1990.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
reclamantul F.P., împotriva sentinței civile nr. 47/P.I. din 17 februarie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 22 iunie 2006.