ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2401/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea depusă la Curtea de Apel Timișoara, la data de 22 iulie 2004, reclamantul F.P. a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Administrația Finanțelor Publice Lugoj, solicitând: anularea Ordinului nr. 1492 din 7 august 2001, semnat de Secretarul de Stat în Ministerul Finanțelor Publice - G.G., anularea adresei nr. 15330 din 17 iulie 2001, emisă de Directorul general al Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș - I.J., precum și obligarea acestuia de a o prezenta în instanță și anularea dispoziției nr. 37 din 9 octombrie 2001, emisă de către directorul Administrației Finanțelor Publice a municipiului Lugoj - L.G., toate aceste acte fiind netemeinice și nelegale.

Totodată, reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Finanțelor Publice, să-i prezinte, atât lui, cât și instanței, Ordinul nr. 452 din 8 aprilie 2002, la care Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Control și Audit Intern face referire în adresa nr. 411075 din 8 mai 2002, în sensul că „s-a dispus cu aceeași dată, încetarea împuternicirii domnului L.G., de a exercita atribuțiile funcției publice de conducere de director al Administrației Finanțelor Publice Lugoj”, probă prin care dorește să dovedească că Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001, semnat de Secretarul de Stat G.G., este nelegal și netemeinic, fiind emis pentru a da legitimitate acțiunii lui L.G., de a-i desface contractul de muncă prin dispoziția nr. 37 din 9 octombrie 2001, deși prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 452 din 8 aprilie 2002 (a-l cărui conținut nu-l cunoaște), L.G.

a fost destituit, ocupând funcția ilegal. În motivarea acțiunii sale, reclamantul a mai arătat că: - prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001, nelegal și netemeinic, semnat de Secretarul de Stat G.G., abuziv a fost numit în funcția de director al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, numitul L.G., acest act administrativ fiind contrar Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1086 din 8 iunie 2001, semnat de ministrul M.N., care l-a destituit pe L.G. din funcția de director adjunct al Administrației Finanțelor Publice Lugoj și a aprobat măsura de sancționare a acestuia, recomandată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în sensul de a se ține seama de deficiențele constatate în activitatea numitului L.G., urmând a fi avute în vedere, „la concursuri de promovare sau de menținere pe post”.

Numai că aceste recomandări au fost ignorate de conducerea Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș care, contrar dispoziției conducerii Ministerului Finanțelor Publice, a emis adresa nr. 15330 din 17 iulie 2001, în baza căreia Secretarul de Stat, G.G., l-a promovat ilegal pe L.G.; - prin adresa nr. 15330 din 17 iulie 2001, netemeinică și nelegală, emisă de Directorul general al Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș, I.J.

(act la care reclamantul nu a avut acces), s-a procedat, contrar măsurii aprobate de ministrul M.T., referitor la numitul L.G., acesta din urmă fiind solicitat pentru a ocupa funcția de director al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, contrar și dispozițiilor Legii nr. 188/1999; - prin dispoziția nr. 37 din 7 octombrie 2001, emisă de către directorul Administrației Finanțelor Publice Lugoj - L.G., numit prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001, s-a dispus destituirea reclamantului din funcția de consilier la Biroul de asistență contribuabili al municipiului Lugoj, începând cu data de 10 octombrie 2001 desfăcându-i-se și contractul de muncă, în baza Referatului nr. 36566 din 20 iunie 2001, întocmit și semnat de directorul adjunct A.V.S.

- ec. L.G., dispoziția nr. 37/2001 fiind aprobată tot de către acesta și semnată în calitate de director al Administrației Finanțelor Publice Lugoj. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin adresa nr. 170 din 28 iulie 2004, a restituit reclamantului, acțiunea depusă la 22 iulie 2004, pentru a anexa acesteia, înscrisurile ce fac obiectul cererii, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (3) C. proc. civ., precum și dovada procedurii prealabile, conform art. 109 alin. (2) C. proc. civ. La data de 16 august 2004, reclamantul arătând că, prin adresa nr. 170 din 28 iulie 2004, i s-a îngrădit accesul la justiție - drept prevăzut de Constituția României, arată că depune anexat: - Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001, semnat cu „p” în numele ministrului, de Secretarul de Stat, G.G., pe care solicită a fi citat la interogator conform art. 114 alin. (4) C. proc.

civ., o dată cu sorocirea termenului de judecată; - Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1086 din 8 iunie 2001, semnat personal de ministrul finanțelor, M.T., prin care numitul L.G.

a fost eliberat din funcția de director adjunct al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, trecut pe funcția de execuție deținută în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș, sancțiune disciplinară aprobată prin Nota nr. 211938 din 8 mai 2001, emisă de Direcția Generală de Control și Audit Intern și a Raportului de inspecție declanșat ca urmare a sesizărilor transmise de reclamant; - Adresa Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală de Control și Audit Intern nr. 211938 din 29 mai 2001, prin care i se răspunde la petițiile adresate conducerii Ministerului Finanțelor Publice, că „în activitatea domnului L.G., director adjunct al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, au fost constatate deficiențe, acestea vor fi avute în vedere de către conducerea Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș, la concursuri de promovare sau de menținere pe post, organizate de Ministerul Finanțelor Publice” și de care directorul Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș nu a ținut seama, propunându-l pe L.G., pentru funcția de director al Administrației Finanțelor Publice Lugoj (prin adresa nr. 15330 din 17 iulie 2001, așa cum rezultă din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001), după ce în data de 12 iulie 2001 s-a ținut la Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, „concursul” pentru ocuparea funcției la care numitul L.G.

s-a înscris, dar nu a participat; Totodată, reclamantul a solicitat citarea la interogator a lui I.J., directorul executiv al Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș, cu prezentarea înscrisului - adresa Nr. 15330/2001, la care se face referire în Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492/2001, pentru a se demonstra netemeinicia și nelegalitatea acestei proceduri, contrare Legii nr. 188/1999 și a H.G.

nr. 18/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, cu modificările și completările ulterioare; - Adresa Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală de Control și Audit Intern nr. 410160 din 18 februarie 2002, din care rezultă procedura prealabilă înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice, sub nr. 410340 din 4 februarie 2002, cu privire la „nerespectarea și neaducerea la îndeplinire a măsurii referitoare la domnul L.G.”, promovat director al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, contrar cu „măsurile aprobate de conducerea ministerului, din raportul privind rezultatele inspecției de audit efectuată în anul 2001, constând că măsura referitoare la domnul L.G.

nu a fost adusă la îndeplinire”, dispunându-se „cercetarea de către Comisiile de disciplină instituie, atât la nivelul Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș, cât și la nivelul Ministerului Finanțelor Publice, a activității domnului I.J., director general și a doamnei D.C., șef serviciu resurse umane din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș”, care au semnat, de altfel, adresa nr. 15330 din 17 iulie 2001, propunere netemeinică și nelegală în opinia reclamantului și contrară dispoziției conducerii Ministerului Finanțelor Publice, de numire a lui L.G., destituit anterior din funcția de director adjunct al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1086/2001, însă promovat (de Secretarul de Stat al Ministerului Finanțelor Publice G.G.), ca director, prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492/2001, acest din urmă act fiind nul de drept.

- Dispoziția nr. 37 din 9 octombrie 2001, emisă de L.G., prin care acesta l-a destituit pe reclamant din funcția publică deținută și i-a desfăcut și contractul de muncă, dispoziție dată în calitatea de director al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, numit prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001 (adică printr-un act nul de drept, care implicit conduce la nulitatea dispoziției sus arătate); Totodată, reclamantul a arătat, referitor la dovada procedurii prealabile obligatorii, că depune actele din care rezultă că „ a respectat legea”, respectiv: - Contestația adresată la data de 15 august 2001, prin fax, împreună cu domnii P.P.P.

și T.C., privind „Ordinul nr. 1492/2001 ce a fost emis datorită adresei Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș nr. 15330/2001”; - Adresa Ministerului Finanțelor Publice – Direcția Generală de Control și Audit Intern nr. 411075 din 8 august 2002, din care rezultă că, urmare a scrisorii reclamantului nr. 7570 din 28 martie 2002, s-a declanșat procedura prealabilă de contestare a temeiniciei și legalității Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492/2001 și mai mult, prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 452 din 8 aprilie 2002, s-a dispus încetarea împuternicirii domnului L.G., de a exercita atribuțiile funcției publice de conducere al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, act de al cărui conținut nu are cunoștință, dar pe care îl solicită în probatoriu privind îndeplinirea procedurii prealabile obligatorii, conform art. 109 alin. (2) C. proc.

civ., urmând să fie prezentat instanței, odată cu citarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, la termenul sorocit înfățișării. Reclamantul a mai arătat că Ordinul nr. 452 din 8 aprilie 2002 constituie și proba determinantă și relevantă privind netemeinicia și nelegalitatea Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001, ce solicită a fi anulat. Cu privire la necesitatea completării acțiunii cu indicarea adresei de domiciliu a pârâtului L.G., reclamantul a arătat că solicită citarea în cauză, la interogatoriu a următorilor: L.G., I.J. și G.G.

Prin întâmpinările formulate de pârâții autorități publice, s-au ridicat mai multe excepții, respectiv: excepția tardivității acțiunii privind anularea Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492/2001 și a adresei nr. 15330 din 17 iulie 2001, precum și a capătului de cerere referitoare la obligarea prezentării Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 452/2002; excepția inadmisibilității cererii, în raport cu faptul că Ordinul nr. 1492/2001 nu mai este în vigoare din anul 2002 (când s-a emis un alt ordin, de numire a domnului L.G., ca director definitiv al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, în urma concursului organizat de către Ministerul Finanțelor Publice, concurs la care a participat și reclamantul), precum și excepția lucrului judecat privind dispoziția nr. 37/2001.

Totodată, pârâții au invocat și lipsa dovezii parcurgerii procedurii prealabile. Pârâții persoane fizice au ridicat și excepția lipsei calității lor procesuale pasive. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 47/PI din 17 februarie 2005, a respins în totalitate acțiunea reclamantului.

Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte, că petitele privind Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001 și adresa nr. 15330/2001 a Direcției Generale a Finanțelor Publice se resping pe excepția tardivității formulării lor, atât în procedura administrativă prealabilă, cât și în fața instanței, precum și faptul că cererea de anulare a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1492/2001, bazat pe adresa nr. 15330/2001, prin care pârâtul L.G., director adjunct al Administrației Finanțelor Publice Lugoj, a fost împuternicit cu exercitarea funcției de director la aceeași autoritate publică (până la ocuparea prin concurs a funcției publice de director), este și fără obiect, întrucât prin concursul organizat în anul 2002, la care a participat și reclamantul, funcția de director definitiv a revenit pârâtului L.G.

Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că cererea de anulare a dispoziției nr. 37/2001 a format obiectul dosarului nr. 10333/CA/2004 al Tribunalului Timiș, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 187 din 11 aprilie 2003, modificată prin decizia nr. 321 din 30 iunie 2004, a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă, ceea ce face admisibilă excepția autorității lucrului judecat. S-a mai reținut că a fost depus la dosarul cauzei, Ordinul nr. 452 din 8 aprilie 2002 al ministrului finanțelor publice, al cărui conținut constă în dispoziția de încetare a împuternicirii acordate pârâtului L.G., prin Ordinul nr. 1492/2001, fapt ce nu modifică concluziile asupra soluției în speță, ci, dovedește, astfel cum s-a observat, că Ordinul contestat cu nr. 1492/2001, și-a încetat cu aceeași dată valabilitatea.

De asemenea, instanța de fond a constatat că pârâților persoane fizice le este conferită calitatea procesuală pasivă, de calitate de emitenți ai actelor a căror anulare s-a cerut, conform reglementărilor art. 13 din Legea nr. 29/1990. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.P., invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 9 și 10 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor sale de recurs, F.P.

susține mai întâi că: Instanța a încălcat procedural dreptul său la apărare, întrucât, deși i-a cerut acesteia, prin petiția înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, la 12 ianuarie 2005, amânarea cauzei, pe motiv de boală, totuși, după ce cererea i-a fost admisă și, prin încheierea din 20 ianuarie 2005, s-a dispus judecarea cauzei la data de 10 februarie 2005, omite să-l citeze pe reclamant, cu toate că prin încheiere se dispune că „se citează celelalte părți care au termen în cunoștință - în lipsa reclamantului care nu s-a prezentat la apelul nominal la acest termen, dispunându-se amânarea la data de 17 februarie 2005, întrucât Curtea a găsit întemeiate cererile părților potrivnice, de a depune la dosar concluzii scrise”.

Mai susține recurentul că, deși numai pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș depune concluzii scrise la dosar, sub nr. 65778 din 16 februarie 2005, în mod eronat și nejustificat, instanța afirmă injust, prin hotărârea pronunțată, că, prin serviciul registratură al instanței, și reclamantul ar fi depus concluzii scrise, deși petiția - reclamație adresată de acesta, conducerii Curții de Apel Timișoara, la data de 16 februarie 2005, se referă tocmai la neregulile produse de un judecător aflat în vrăjmășie cu reclamantul, în speță președintele completului de judecată, împotriva căruia, la termenul din data de 2 decembrie 2004, formulase cerere de recuzare. Printr-un alt motiv de recurs, recurentul susține că instanța de fond, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., cu toate că a admis cererea sa, cu citarea la interogator a pârâților persoane fizice, în mod cu totul inexplicabil, în opinia recurentului, nu a mai administrat probele. Aceasta, în condițiile în care la apelul nominal din 2 decembrie 2004 a fost prezent și pârâtul L.G., citat „la interogator”. Instanța respinge, însă, reclamantului această probă, arătând că „decade pe reclamant din dreptul de a se răspunde la punctele de interogator depuse doar astăzi pentru părțile chemate la interogator și cărora trebuia să le fie comunicat interogatoriul în scris, potrivit art. 222 C. proc. civ., la prima zi de înfățișare”, o interpretare apreciată de recurent ca fiind eronată, în speță fiind admis și chemat L.G., conform art. 218 C. proc.

civ., judecătorul manifestând, astfel, interese față de părțile potrivnice. Totodată, recurentul-reclamant își exprimă și îndoielile cu privire la obiectivitatea judecătorului. Recurentul mai arată că a solicitat, prin petiția din 12 ianuarie 2005, și suplimentarea probatoriului cu „Raportul Direcției de Control și Audit Intern nr. 410/2002, privind concluziile analizei modului de realizare a măsurilor dispuse și aprobate de conducerea ministerului, în legătură cu sesizările referitoare la activitatea domnului L.G., director la Administrația Finanțelor Publice Lugoj”, probă asupra căreia instanței îi revenea obligația a se pronunța, însă nu a făcut-o, reclamantul arătând că aceasta este reținută la pârâtul Ministerul Finanțelor Publice din București, cum rezultă din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 452/2002, depus de acesta în dosarul cauzei.

Printr-un ultim motiv de recurs, se susține că, deși cu pârâtul G.G., nu s-a îndeplinit procedura de citare la interogator, fiind încuviințată chemarea sa, privitor la fapte personale și în legătură cu pricina, instanța a pronunțat o hotărâre total eronată, numai pe excepții, fără a intra în cercetarea fondului. Concluzionând, recurentul solicită ca față de aceste nereguli, în opinia sa, procedurale și de judecată, să se admită recursul, să se caseze hotărârea recurată și să se trimită cauza, spre rejudecare, instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe de același grad. Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Referitor la motivul de recurs privind pretinsa neregulă procedurală ce constă în necitarea recurentului-reclamant și la încălcarea dreptului său la apărare, Înalta Curte reține că acesta este nefondat. Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituția României, părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, iar conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) din legea fundamentală, dreptul la apărare este garantat. Aceste dispoziții constituționale sunt în deplin acord cu prevederile art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cărora „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în sensul că exigențele inerente noțiunii de „proces echitabil” nu sunt în mod necesar aceleași în litigiile privitoare la drepturi și obligații cu caracter civil, ca în cauzele privitoare la acuzație în materie penală, prevederile detaliate ale parag.

2 și 3 ale art. 6 din Convenție fiind aplicabile numai în materie penală. Din această perspectivă, reține Curtea, chiar dacă aceste dispoziții pot avea o anumită pertinență dincolo de domeniul strict al dreptului penal, statele contractante au o latitudine mai mare în a organiza desfășurarea contenciosului civil, decât în privința reglementării urmăririi penale și aceea a procesului penal (CEDH, 27 octombrie 1993, Dombo Be Heer b.v. c/Pays Bas).

Desigur, Curtea a fost preocupată a răspunde întrebării dacă litigiilor dintre particulari și autorități, care au ca obiect „contestații privitoare la drepturi și obligații cu caracter civil”, le sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenție și după o atentă analiză a evoluției relațiilor dintre particulari și stat, s-a ajuns la concluzia că proceduri litigioase de „drept public” în dreptul intern pot impune aplicarea dispozițiilor art. 6 sub aspectul lor „civil”, atunci când finalitatea lor este determinantă pentru drepturi și obligații cu caracter privat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat, în diverse soluții de speță, cerințele privitoare la desfășurarea unui proces echitabil, în sensul dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenție, reținând într-adevăr că textul implică, pe de o parte, obligația tribunalului de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamant, al argumentelor și cererilor de probă ale părților, având a aprecia pertinența acestora, pentru decizia pe care o va adopta (CEDH, 19 aprilie 1994, Van de Hurk c /Pays Bas). Pe de altă parte, însă, Curtea a reținut și că exigența echității privește ansamblul procedurii, nelimitându-se la audierea contradictorie a părților (CEDH, 9 decembrie 1994, Schouten et Meldrum c Pays Bas). În acest context al instrumentelor constituționale și internaționale s-a prevăzut, prin art. 18 din Legea nr. 29/1990 (aplicabilă în cauză), că „dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă”.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 153 alin. (1) și art. 156 C. proc. civ., cum corect a procedat și instanța de fond. Astfel, conform art. 153 alin. (1) C. proc. civ., partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la o înfățișare ea însăși sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște termenele ulterioare. De asemenea, conform prevederilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare temeinic motivată, iar potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, atunci când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

În cauză, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a fost prezent la termenele din 7 octombrie 2004, 4 noiembrie 2004, 2 decembrie 2004, 16 decembrie 2004, iar la 20 ianuarie 2005, termen cunoscut de recurentul-reclamant, (astfel cum rezultă și din petiția acestuia), judecata a fost amânată și la cererea acestuia, pentru 10 februarie 2005, pentru când reclamantul avea termenul în cunoștință. În plus, se constată că instanța de fond a amânat pronunțarea soluției pentru 17 februarie 2005 „și pentru a acorda tuturor părților, posibilitatea de a depune la dosar concluzii scrise”. Celelalte termene priveau soluționarea cererii de recuzare pentru care, într-adevăr, s-a dispus citarea recurentului-reclamant pentru a-și preciza cererea de recuzare și pentru a face dovada achitării taxei judiciare de timbru și a depunerii timbrului judiciar, acesta procedând, pentru termenul din 3 februarie 2005, conform dispozițiilor instanței.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat corect, cu respectarea dispozițiilor art. 153 alin. (1) și ale art. 156 C. proc. civ. Faptul că recurentul-reclamant apreciază că memoriul expediat poștal la 14 februarie 2005 nu reprezintă prin conținutul său, și concluzii scrise, nu are relevanță în raport cu împrejurarea că acesta avea termenul în cunoștință și instanța de fond a amânat pronunțarea, și pentru motivul mai sus arătat. Cu privire la celelalte motive de recurs, Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate. Astfel, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 18 din Legea nr. 29/1990, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

În cauză, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, pârâții, prin întâmpinări, au invocat mai multe excepții având natură dirimantă, iar recurentul-reclamant, nu numai că a avut cunoștință de aceste excepții, dar chiar a formulat și „Răspuns la întâmpinări”. Cu privire la motivul de recurs referitor la greșita reținere a excepției tardivității cererii referitoare la anularea adresei nr. 15330 din 17 iulie 2001 și a Ordinului nr. 1492/2001, se constată că acesta este nefondat. În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect și legal a admis excepția tardivității cererii de chemare în judecată, deoarece recurentul-reclamant nu a respectat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990.

Este cunoscut că potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 29/1990, înainte de a cere instanței, anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat, se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta. Conform alin. (2) al art. 5 din Legea nr. 29/1990, în cazul în care cel care se consideră vătămat, nu este mulțumit de soluția dată reclamației sale, el poate sesiza instanța, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției.

Potrivit dispozițiilor alin. (3) al art. 5 din Legea nr. 29/1990, dacă cel care se consideră vătămat în dreptul său, s-a adresat cu reclamație, și autorității administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în alineatul precedent, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate, a soluției date reclamației. Într-adevăr, conform dispozițiilor alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 29/1990, sesizarea instanței se va putea face și în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamația în termenul prevăzut la alin. (1). În toate cazurile însă, conform prevederilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, introducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.

Mai mult, în situația în care recurentul-reclamant pretinde că autoritățile publice au refuzat nejustificat să-i răspundă sau să-i soluționeze cererile, acesta avea posibilitatea legală de a ataca pasivitatea autorităților sau pretinsa poziție abuzivă, tot în baza dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 29/1990. Și în ipoteza în care recurentul-reclamant avea, astfel cum pretinde, cunoștință doar de existența unor acte administrative, nu și de conținutul acestora, el avea posibilitatea legală de a se adresa instanței de contencios administrativ, însă în termenele prevăzute de lege, respectiv de art. 1 și 5 din Legea nr. 29/1990.

Contrar celor susținute de recurentul-reclamant, instanța de fond a avut în vedere faptul că acesta a contestat Ordinul nr. 1492/2001 și adresa nr. 15330/2001, în temeiul art. 5 din Legea nr. 29/1990, numai că, într-adevăr, aceasta a apreciat procedura administrativă prealabilă, tardivă, deși din contestație rezultă că respectiva procedură cu privire la aceste acte a fost declanșată în termen. Ulterior însă, reclamantul n-a mai procedat conform dispozițiilor art. 1 și 5 din Legea nr. 29/1990, sesizând instanța de contencios administrativ, abia la 22 iulie 2004. În aceste condiții, pretenția recurentului-reclamant, de a se considera cererea sa de chemare în judecată din 22 iulie 2004, ca fiind formulată în termen legal, este nefondată.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât termenele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, pentru sesizarea instanței, inclusiv cel de decădere, sunt cu mult depășite. În plus, Înalta Curte constată că în mod corect, instanța de fond a reținut că într-adevăr, Ordinul nr. 1492/2001, prin care L.G. a fost împuternicit să exercite atribuțiile funcției publice de conducere de director la Administrația Finanțelor Publice a municipiului Lugoj, până la ocuparea prin concurs a funcției publice de director, și-a încetat valabilitatea la data de 8 aprilie 2002, când, prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 452/2002, a încetat împuternicirea acordată lui L.G., prin Ordinul nr. 1492/2001, situație adusă la cunoștință recurentului-reclamant, prin adresa nr. 411075 din 8 august 2002. Așadar, la data sesizării instanței, cu cererea de anulare a Ordinului nr. 1492/2001, (respectiv 22 iulie 2004), ordinul atacat își pierduse valabilitatea de peste doi ani.

Totodată, Înalta Curte constată că adresa nr. 15330/2001 nici măcar nu are caracterul unui act administrativ, efectele acestuia nefiind de natură a naște, modifica sau stinge raporturi juridice, ci constituie doar o „propunere” de împuternicire. Referitor la critica privind excepția autorității lucrului judecat a capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea dispoziției nr. 37/2001, de asemenea, Înalta Curte constată că și aceasta este nefondată, în raport cu decizia civilă nr. 321 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin care s-a dispus irevocabil în sensul respingerii cererii formulată de recurentul-reclamant, de anulare a acestei dispoziții.

De altfel, este cunoscut că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanță, contribuind la respectarea securității raporturilor juridice și a echității procedurii, fiind în același timp și o ilustrare a principiului exercitării drepturilor (printre care și dreptul la un proces echitabil) cu bună credință. Prin urmare, admițând excepțiile dirimante invocate de pârâți, în mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind de prisos cercetarea celorlalte motive invocate de recurentul-reclamant, care țin de fondul pricinii. În consecință, neadministrarea unor probe ce privesc fondul pricinii, nu poate fi reținută ca o încălcare a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., de către instanța de fond. De asemenea, cererile formulate de P.P.P. și T.C., contrar celor susținute de recurentul-reclamant, în „Completarea la concluziile scrise” (înregistrată la 21 iunie 2006), nu sunt și nici nu pot fi considerate cereri de intervenție, nefiind formulate în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă. Prin urmare, constatându-se că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza considerentelor mai sus arătate, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a, coroborate cu cele ale art. 14, 15 și 18 din Legea nr. 29/1990.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul F.P., împotriva sentinței civile nr. 47/P.I. din 17 februarie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2006.