ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4082/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4082/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 8 martie 2005 și completată ulterior, reclamanții C.M. și

C.N.G. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, municipiul București prin primarul general, Federația Rusă

reprezentată prin Ambasada rusă la București și Reprezentanța comercială a

Federației Ruse, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să

constate inexistența dreptului ele proprietate al Statului Român asupra

imobilului construcție și teren situat în București, să constate inexistența

dreptului de proprietate al pârâtei Federația Rusa asupra aceluiași imobil și

să oblige pe pârâta Federația Rusă la restituirea imobilului către reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 5763 din 7

iunie 2005, Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența

judecării cauzei în favoarea Tribunalul București, reținând că valoarea

imobilului este de 8.576.288.675 lei, fiind astfel aplicabile dispozițiile art.

2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 74 din 19

ianuarie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Federația Rusă prin Ambasada

rusă, reprezentanța comercială a Federației Ruse și Municipiul București prin

primar general, respingând acțiunea împotriva acestor pârâți pentru lipsa

calității procesuale pasive, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice; a admis excepția inadmisibilității acțiunii astfel cum a fost

precizată și a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Imobilul situat în sector 1, este

proprietatea altui stat, respectiv a Federației Ruse, potrivit Decretului nr.

337 din 27 august 1959, prin care s-a autorizat Ministerul Afacerilor Externe

să efectueze, pentru Statul Român, un schimb de imobile.

Statul român a primit în schimbul

imobilului din sector 1, pe cel care se afla în proprietatea U.R.S.S. și era

situat în București, B-dul M. nr. 4.

Potrivit susținerilor reclamanților,

în raport de Convenția cu privire la relațiile diplomatice încheiate la Viena

în anul 1961, ratificată de România prin Decretul nr. 556/1968, nu se poate

reține imunitatea de jurisdicție a Federației Ruse și a Reprezentanței

Comerciale a Federației Ruse, întrucât dispozițiile ce reglementează imunitatea

jurisdicțională se referă la imunitățile și privilegiile recunoscute misiunii

diplomatice, iar imunitatea jurisdicțională diplomatică prevăzută de Convenția

de la Viena nu se aplică litigiilor care au obiect drepturi reale imobiliare,

referitoare la imobile proprietatea altui stat.

Tribunalul a arătat că nu se poate

reține nici aplicabilitatea prevederilor Convenției de la Viena din 1962,

privind imunitatea jurisdicțională a statelor, întrucât România nu este parte

la această convenție prin ratificare și deci, nu face parte din dreptul intern

conform art. 11 din Constituție.

În atare situație, nu este de

reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtelor Federația Rusă prin Ambasada

Rusiei ce îndeplinește funcția de reprezentare a Federației Ruse și

Reprezentanța Comercială a Federației Ruse, în calitate de posesoare a

imobilului, în considerarea faptului că imobilul este proprietatea altui stat

și se aplică principiul suveranității statelor.

În concluzie, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice este singurul pârât care poate avea calitate

procesuală pasivă în cauză, determinat de faptul că subiectul principal al

actelor succesive de naționalizare și, ulterior de schimb, este Statul Român,

titularul aparent al dreptului pretins.

În raport de acest pârât, acțiunea

reclamanților este inadmisibilă pentru că reclamanții nu mai pot învesti

instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare de drept comun, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație

pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

În temeiul acestui act normativ,

reclamanții erau obligați să parcurgă procedura administrativă prealabilă iar

decizia sau dispoziția de soluționare a notificării urma să fie după caz,

supusă controlului instanțelor de judecată, conform art. 24 din Legea nr.

10/2001

Admiterea excepției inadmisibilității acțiunii nu încalcă dreptul de acces la o

instanță reglementat de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor și libertăților fundamentale, pentru că acesta nu interzice

instituirea unor proceduri administrative prealabile, câtă vreme decizia unui

asemenea organ este supusă controlului unei instanțe de judecată.

Prin decizia civilă nr. 346 din 8

septembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel, la data de 19 mai 2006

;

a pus în discuția părților

inadmisibilitatea cererii formulată împotriva Federației Ruse, deoarece în baza

principiului de drept internațional al egalității statelor ce cuprinde și

egalitatea de statut juridic, nici un stat nu poate fi supus jurisdicției unei

instanțe judecătorești străine; statul străin și bunurile aflate pe teritoriul

străin se bucure de imunitate de jurisdicție. De aceea, litigiul nu este de

competența instanțelor române.

Instanța a solicitat înscrisuri

pentru stabilirea statutului juridic al pârâtei Reprezentanța Comercială a

Federației Ruse, dar reclamanții nu au depus la dosar acte pentru clarificarea

acestui aspect, astfel că, instanța a prezumat că reprezentanța se bucură de aceiași

imunitate de jurisdicție și nu poate răspunde în fața instanțelor române, iar

acțiunea îndreptată împotriva, persoanelor juridice menționate este

inadmisibilă. Cererea formulată împotriva celorlalte persoane juridice române

este de asemenea, inadmisibilă, astfel cum a reținut și instanța de fond.

Referindu-se la apărarea,

reclamanților din faza apelului sub aspectul inadmisibilității acțiunii

formulată în baza art. 111 C. proc. civ. instanța ele apel precizează

următoarele: deși există și un capăt de cerere care tinde ia realizarea

dreptului, acesta este formulat împotriva persoanelor juridice străine care se

află în posesia imobilului revendicat, persoane care se bucură de imunitate de

jurisdicție și în raport de care acțiunea este inadmisibilă, deoarece nu este

de competența instanțelor române.

Acțiunea în constatare îndreptată

împotriva persoanelor juridice române este inadmisibilă în baza art. 111 C.

proc. civ., deoarece reclamanții pot cere realizarea dreptului în baza Legii

10/2001 și anume, fie restituirea imobilului în natură, dacă este posibil, sau

despăgubiri.

Reclamanții au precizat în faza

apelului că au sesizat instanța pentru a se pronunța asupra nulității actelor

de naționalizare în sens larg.

Acest capăt de cerere este lipsit de

interes și de aceea inadmisibil, deoarece Legea nr. 10/2001, în vigoare la data

promovării cererii, declară ca fiind abuzive toate preluările de imobile în

proprietatea statului în perioada 1945-1989, indiferent dacă au fost preluate

sau nu în baza unui titlu [art. 2 lit. a) și h) din lege], art. 2 lit. a)

referindu-se expres la imobilele preluate în baza Decretului 92/1950.

De aceea, concluzionează curtea de

apel, niciun interes juridic nu poate fi susținut, pentru a cere instanței să

pronunțe o hotărâre prin care să stabilească ceea ce însăși legea prevede

expres și echivoc, aspect care nu a fost contestat sau pus în discuție de către

pârâți înainte sau în timpul procesului.

De asemenea, nu există niciun folos

practic pentru pronunțarea unei asemenea hotărâri, deoarece dreptul la măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent pentru preluarea imobilului de către

stat nu poate fi recunoscut decât prin procedura specială instituită de Legea

nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții invocând în drept, dispozițiile art. 304 pct. 5 și

304 pct. 9 C. proc. civ.

recurs invocat, recurenții susțin că în faza procesuală a apelului nu a fost

respectată procedura de citare a tuturor părților din proces, încălcându-se

astfel o normă imperativă, precum și principiul esențial de drept al

contradictorialității dezbaterilor.

În acest sens, recurenții arată că

instanța a refuzat să citeze atât Federația Rusă cât și Reprezentanța

Comercială a Federației Ruse, ceea ce poate fi interpretat și ca o

antepronunțare a instanței de apel, asupra cererii cu care a fost învestită.

motiv de recurs, recurenții susțin că hotărârea pronunțată a fost dată cu

aplicarea greșită a art. 1 și art. 111 C. proc. civ.

Recurenții susțin că au sesizat

instanța cu un capăt de imposedare, specific revendicării si că acțiunea

formulată de ei este una în realizare.

Aceasta nu putea fi respinsă, pentru

că nicăieri în Legea nr. 10/2001 nu există vreo dispoziție care să interzică

sau care să declare inadmisibilă o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Dacă legea nu declară inadmisibilă o

acțiune, atunci ea trebuie judecată de instanță, ori în speță, curtea de apel a

refuzat judecata.

De asemenea, în mod greșit instanța de

apel a considerat că acțiunea formulată de reclamanți este lipsită de interes,

cu motivarea că însăși Legea nr. 10/2001 declară ca fiind abuzivă toate

preluările de imobile în proprietatea statului în perioada 1945-1989,

indiferent dacă au fost preluate sau nu în baza unui titlu.

În acest fel, instanța de ape]

confundă grav preluarea abuzivă cu inexistența dreptului, or, întotdeauna

abuzul înseamnă exercitarea peste măsură a unui drept existent; în schimb,

inexistența dreptului exclude abuzul.

Reclamanții au sesizat instanța

printr-un capăt de constatare a inexistenței dreptului nu de existență a

acestuia și de exercitare a lui abuzivă.

În orice caz, dacă s-ar

-

fi considerat că reclamanții nu au interes, acțiunea ar fi trebuit respinsă pe

acest considerent și nu ca inadmisibila.

Recurenții mai susțin că fără o

hotărâre prin care să se constate inexistenta dreptului de proprietate a

statului român asupra imobilului în litigiu și, ca o consecință constatarea

inexistenței dreptului de proprietare al pârâtei Federația Rusă asupra

aceluiași imobil, ci nu și pot valorifica dreptul lor asupra imobilului.

Recurenții solicită, casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel.

Intimații nu au depus la doar

întâmpinare.

Cu ocazia dezbaterilor, recurenții

au solicitat ca la pronunțarea hotărârii, Înalta Curte să aibă in vedere și

Convenția Națiunilor Unite asupra imunității de jurisdicție a statelor și

bunurilor adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 59/38 din 2

decembrie 2004, cu motivarea că litigiul dedus judecății a fost inițiat după

data de 2 decembrie 2004.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

recurs, recurenții ignoră un aspect esențial privitor la regimul juridic al

nulităților și anume, pe acela potrivit căruia nulitatea relativă pot fi

invocată numai de partea pretins lezată prin actul procedură anulabil.

Neobservarea dispozițiilor legale

privitoare la citarea părților, menite să asigure dreptul ia apărare și

contradictorialitatea dezbaterilor, sunt sancționate cu nulitatea relativă, în

înțelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ, iar cea care justifică interes în

invocarea unei asemenea nulități este doar partea față de care procedura de

citare nu a fost legal îndeplinită, singura care ar putea suferi o vătămare în

acest caz.

Or, în speță, recurenții reclamanți

invocă neregularitatea procedurii de citare a două dintre pârâte,

neregularitate care, nefîind de ordine publică, nu poate fi analizată de Înalta

Curte la cererea recurenților.

În atare situație nu este incident

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cum însă problema citării Ambasadei

ruse la București și Reprezentanței Comerciale a Federației Ruse s-a pus și cu

ocazia judecării recursului, înalta Curte se va limita să arate că, fiind vorba

despre reprezentanțe diplomatice acestea se bucură de inviolabilitatea

sediului.

Potrivit art.22 al Convenției de la

Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961, localurile misiunii sunt

inviolabile; nu este permis agenților statului acreditar să pătrundă în ele

decât cu consimțământului șefului misiunii.

În atare condiții, trimiterea de

citații la sediul misiunii, prin agentul procedural, poate constitui, potrivit

uzanțelor internaționale, o încălcare a acestei inviolabilității sediului.

Pentru acest considerent, în recurs

s-a dispus înștiințarea celor două pârâte despre existența procesului, pe

canale diplomatice, prin intermediul Ministerului Justiției.

nelegalitate formulate de recurenți vizează exclusiv soluția instanței de apel

referitoare la inadmisibilitatea capătului de cerere în constatare îndreptat

împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Sub un prim aspect, recurenții arată

că au sesizat instanța și cu un capăt de cerere specific acțiunii în

revendicare, solicitând imposedarea, ceea ce face ca acțiunea să fie în

realizare.

Această critică nu poate fi primită,

deoarece reclamanții au învestit instanța cu o acțiune complexă, chemând în

judecată mai mulți pârâți și formulând capete de cerere distincte față de

aceștia.

Astfel, capătul de cerere în

revendicare a fost formulat exclusiv împotriva pârâtelor Federația Rusă prin

Ambasada sa la București și Reprezentanța Comercială a Federației Ruse.

Față de acestea acțiunea a fost

respinsă în temeiul unei alte excepții decât aceea a inadmisibilității deduse

din art. 111 C. proc. civ., iar soluția nu a fost criticată în recurs.

Capătul de cerere în constatarea

inexistenței dreptului de proprietate al Statului Român a fost îndreptată

exclusiv împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiului București prin primarul general.

În legătură cu acest capăt de cerere

corect a stabilit curtea de apel că este inadmisibil, în raport de prevederile

Legii nr. 10/2001, care ar fi permis reclamanților să acționeze pentru

realizarea dreptului, câtă vreme ei tind să reintre în posesia unui imobil

despre care pretind că a fost preluat de stat fără niciun titlu în perioada 6

martie 1945- 22 decembrie 1989.

Chiar dacă, așa cura susțin

recurenții, nu există o dispoziție expresă în Legea nr. 10/2001 care să declare

inadmisibilă o acțiune intentată pe dreptul comun, Înalta Curte constată că în

speță nu s-a pus problema inadmisibilității unei acțiuni în realizare

întemeiată pe dreptul comun, ci a cererii în constatare, în condițiile în care

se putea cere realizarea dreptului.

Existența acțiunii în realizare

întemeiată pe actul normativ special a fost dedusă din dispozițiile care

reglementează câmpul de aplicare al legii acesteia, în care intră, așa cum

corect a arătat curtea de apel, atât imobilele preluate în baza unui titlu, cât

și cele preluate fără niciun titlu, toate fiind declarate abuzive de art. 2 al

legii.

Mai mult, în cazul imobilelor

preluate fără un titlu valabil, legea prevede în art. 2 alin. (2) că persoana

deposedată își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

Or, în speță se pretinde de către

reclamanți că imobilul a fost preluat de stat fără un titlu valabil, în baza

Decretul nr. 337 din 27 aprilie 1959, care nu a fost niciodată publicat.

Recurenții nu justifica de ce

imobilul în litigiu nu intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2201 și de

ce nu au încercat sa­și realizeze dreptul, solicitând fie restituirea in

natura, fie măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul acestui act normativ.

Cu privire la acest aspect, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a arătat că Convenția nu impune statelor

contractante vreo obligație specifică de reparare a nedreptăților sau

prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția, după cum nu

restrânge nici libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

ele acceptă să restituie bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să

ratifice Convenția (Cauza Păduraru contra României).

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte constată că în mod legal curtea de apel a considerat inadmisibil capătul

de cerere în constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului

Român asupra imobilului, nefiind incident nici motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Atât cu ocazia dezbaterilor din data

de 27 aprilie 2007, cât și prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenții

au mai criticat decizia curții de apel pentru greșita reținere a imunității de

jurisdicție a pârâtelor Federația Rusă și Reprezentanța Comercială a Federației

Ruse, arătând că în cauză trebuia aplicată Convenția Națiunilor Unite asupra

imunității de Jurisdicție a Statelor și Bunurilor, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. prin rezoluția nr. 59/38 din 2 decembrie 2004.

Acest motiv de nelegalitate a

deciziei nu a fost însă invocat nici prin cererea de recurs și nici ulterior,

în termenul de motivare a recursului prevăzut de art. 303 C. proc. civ.

De asemenea, nu poate ii considerat

doar o simplă dezvoltare a unuia din motivele invocate în termen, deoarece

vizează soluția dată unor capete de cerere neatacată inițial.

În fine, pentru a verifica dacă

invocata convenție internațională nu conține prevederi a căror nerespectare să

poată constitui motiv de recurs de ordine publică, trebuie să se verifice mai

întâi dacă aceasta a intrat sau nu în vigoare.

Sub acest aspect, Înalta Curte

constată că, așa cum se arată în expunerea de motive a Convenției:

„Statele părți

(...),

considerând că imunitățile de

jurisdicție ale statelor și bunurilor acestora constituie un principiu general

acceptat în dreptul internațional cutumiar,

(...)

convinse de faptul că o convenție internațională asupra imunităților de jurisdicție

ale statelor și bunurilor acestora ar întări preeminența dreptului și

securității juridice, în special în interiorul raporturilor dintre

state și persoanele fizice

și juridice

(...),

au convenit asupra

adoptării Convenției cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și

ale bunurilor acestora.

Potrivit art. 30 pct. 1, Convenția

va intra în vigoare în cea de-a 30-a zi următoare datei depozitării la

Secretariatul general al O.N.U. a celui de-al 30-lea instrument de ratificare,

acceptare, aprobare sau aderare, or, până în prezent acest document a fost

semnat de 28 de state și ratificat de 4.

Chiar dacă România a semnat și

ratificat documentul, pentru motivul anterior arătat, el nu a intrat încă în

vigoare, așa încât nu poate fi avut în vedere la soluționarea cauzei care

privește raporturile dintre un stat și persoane fizice, în legătură cu

proprietatea asupra unui imobil situat pe teritoriul altui stat.

Având în vedere toate aceste

considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții

C.M. și C.G. împotriva deciziei nr. 346 din 8 septembrie 2006 a Curții de Apel

București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publica, astăzi 18 mai 2007.