ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5071/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5071/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului civil de față.

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr.

1168 din 21 octombrie 2005, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a

respins excepția netimbrării acțiunii reclamanților, ca nefondată.

A respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului N.V., ca nefondată.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului

București pentru capătul de cerere privind revendicarea construcției situată în

București.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA în ceea ce privește revendicarea

terenului, în suprafață de 1207,18 mp, situat în București.

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a RA A.P.P.S., ca nefondată.

A admis în parte

cererea reclamanților C.Ș.G., B.B.M.G.Ș., B.C.E.B. și N.V.M., în contradictoriu

cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, RA A.P.P.S., SC P. SA

și Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a fost completată și precizată la 29

octombrie 1999.

A constatat nulitatea

absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului (teren în

suprafață de 1207,18 mp și a construcției de pe acest teren) situat în

București.

A respins capetele de

cerere privind constatarea nulității absolute a formelor de trecere ale acestui

imobil din proprietatea RA A.P.P.S. în cea a SC P. SA și obligarea pârâților de

a lăsa în deplină proprietate, liniștită și netulburată posesie terenul și

clădirea sus menționată.

A omologat raportul

de expertiză topografică efectuat de expertul B.C.

A omologat raportul

de expertiză tehnică construcții efectuat de expertul R.M.

A obligat

pârâții să plătească reclamanților cheltuielile de judecată, în sumă de

45.000.000 lei, reprezentând onorariu expert.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată,

reclamanții au chemat în judecată pe pârâta SC P. SA solicitând obligarea

acesteia să lase în deplină și liniștită posesie imobilul compus din teren în

suprafață de cca 1207,18 mp și construcția aferentă, trecut în proprietatea

statului fără titlu.

La data de 19

octombrie 1999, reclamanții au formulat cerere de întregire a acțiunii, prin

care au chemat în judecată și pe pârâții Consiliul General al Municipiului

București, RA A.P.P.S. și RA P. SA, solicitând să se constate nulitatea

absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a terenului și

construcției și nulitatea absolută a formelor de trecere a acestui imobil din

proprietatea RA A.P.P.S. în cea a RA P. SA și să fie obligate pârâtele să le

lase imobilul în deplină proprietate, liniștită și netulburată posesie.

La termenul

din 12 februarie 2001, la cererea reclamanților, a fost introdus în cauză

Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.

Tribunalul a

mai constatat că cererea este scutită de taxă de timbru, deoarece, potrivit

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererile în justiție ale foștilor

proprietari pentru dobândirea imobilelor preluate abuziv sunt scutite de plata

taxei de timbru.

Reclamantul

N.V.M. are calitate procesuală activă, deoarece a făcut dovada că este

moștenitorul autorului său, căruia i s-au naționalizat mai multe apartamente în

Cal. V. Între S.C. și M.C.B.B., pe de o parte și ing. V.N.C., pe de altă parte,

s-a încheiat convenția prin care acesta din urmă devenea proprietarul întregii

suprafețe de teren aferentă imobilului ce urma să fie construit în cal. V.,

colt cu cal. G., cele două moștenitoare ale prințului Știrbei păstrându-și

anumite componente din construcție.

În acest fel,

reclamantul N.V.M. a făcut dovada că este persoană îndreptățită la restituire,

potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat,

în schimb, lipsa calității procesuale pasive a Consiliului General al

Municipiului București, motivat de faptul că, prin protocolul din 28 octombrie

1993, imobilul a trecut, cu plată, din proprietatea statului și administrarea

RA A.P.P.S. în proprietatea RA P. SA.

Tribunalul a

admis și excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA, în ceea ce

privește revendicarea terenului, având în vedere că prin protocol s-a transmis

doar dreptul de proprietate asupra construcției, terenul rămânând în continuare

proprietatea Statului Român.

RA A.P.P.S.

are calitate procesuală pasivă, pentru că, în situația în care s-ar dispune

restituirea în natură a imobilului către foștii proprietari, RA A.P.P.S. are

obligația, potrivit convenției încheiate cu S.N.P. P. SA și Legii nr. 99/1999

să despăgubească pârâta pentru imobilul ce a format obiectul convenției de

vânzare-cumpărare.

În ceea ce

privește fondul cauzei, tribunalul a constatat faptul că imobilul situat în

București, sector 1 a fost proprietatea autorilor reclamanților. Preluarea de

către Statul Român s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel încât a

fost abuzivă, în sensul art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât

preluarea s-a făcut numai pe numele lui N.V., deși partea construită din imobil

și întregul teren erau evidențiate în cartea funciară pe numele foștilor

proprietari, S.C. și B.B.C.M., nu au fost respectate dispozițiile art. 1 pct. 1

și 5 și art. 2 din Decretul nr. 92/1950, astfel încât formele de trecere în

proprietatea statului sunt lovite de nulitate absolută.

Capătul de

cerere privind constatarea nulității formelor de trecere a imobilului din

patrimoniul RA A.P.P.S în patrimoniul SC P. SA a fost respins, motivat de

faptul că, la data înstrăinării, pe rolul instanțelor nu exista o acțiune

privind nulitatea titlului de proprietate al statului , iar cele două

instituții nu au fost notificate în sensul de a nu proceda la înstrăinare.

La adoptarea

acestei soluții, tribunalul a mai avut în vedere și că imobilul a devenit un

imobil nou în raport de cel preluat, iar potrivit art. 18 lit. c) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în această situație, foștilor

proprietari li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul nu

s-a pronunțat, însă, asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, având în

vedere că reclamanții au solicitat doar restituirea în natură, iar după

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile urmează regimul juridic

prevăzut de această lege.

Prin decizia

nr. 645A din 9 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a III a civilă,

a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanți și de pârâții RA

A.P.P.S S.A. și Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de apel

a reținut că acțiunea reclamanților a avut ca obiect trei capete de cerere:

-

constatarea nulității absolute a formelor de

trecere a imobilului în proprietatea statului;

- constatarea

nulității absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA

A.P.P.S. în cea a RA P. SA;

- obligarea

pârâtelor de a lăsa în deplină proprietate, liniștită și netulburată posesie

imobilul în litigiu.

Pretenția

dedusă judecății a fost întemeiată de reclamanți pe dispozițiile art. 480 C.

civ. și pe dispozițiile Legilor nr. 112/1995 și nr. 213/1998.

Ministerul

Finanțelor Publice a stat în proces cu respectarea principiului

disponibilității părților, deoarece, din considerentele hotărârii atacate

rezultă în mod explicit raportarea instanței la pârâtul Statul Român, în

condițiile reprezentării legale procesuale.

Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală, deoarece

dispozițiile art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 sunt relevante și

explicite, iar legitimarea procesuală se determină după împrejurările de fapt

și de drept prezentate de reclamanți.

Trecerea

imobilului în proprietatea statului s-a realizat fără titlu, pentru că a

nesocotit dispozițiile constituționale de la acea vreme, iar art. 7 din Legea

nr. 213/1998 impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor conformității măsurii

de preluare a bunului cu legea în vigoare, Constituția și tratatele

internaționale la care România era parte în acel moment.

A mai reținut

curtea de apel, că excepția lipsei calității procesuale pasive a RA A.P.P.S. a

fost în mod corect soluționată de prima instanță, iar capătul de cerere privind

lăsarea imobilului în deplină proprietate și liniștită posesie nu poate fi

respins ca inadmisibil după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât

dispozițiile art. 46 alin. (1) din această lege îngăduie în mod expres

posibilitatea de opțiune a reclamanților.

Curtea de apel

a constatat că și apelurile reclamanților sunt nefondate.

Astfel, deși

hotărârea primei instanțe s-a întemeiat pe considerente străine de natura

pricinii, prin aplicarea instituțiilor și normelor juridice ale Legii nr.

10/2001, în pofida faptului că fusese sesizată cu o acțiune în revendicare,

dispozitivul hotărârii a fost păstrat, cu substituirea considerentelor de fapt

și de drept.

Acțiunea în

revendicare este atașată în mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă

și îl urmărește în mâinile oricărui deținător s-ar găsi. Caracterul real al

acțiunii în revendicare se conservă atât timp cât există și posibilitatea

concretă de a readuce bunul revendicat în patrimoniul revendicatorului.

Din momentul

în care evenimentele ulterioare măsurii de preluare au avut ca rezultat

transformarea de esență a bunului, prin înglobarea unei părți a acestuia într-o

construcție unitară prin structură și destinație, obiectul revendicării trebuie

să fie convertit în mod necesar într-o pretenție în despăgubire.

Cât timp

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. obligă instanța să se pronunțe

numai asupra capătului de cerere care constituie obiect al cererii de chemare

în judecată, despăgubirile civile stabilite de experți nu pot fi valorificate

în acest proces.

De asemenea,

a reținut curtea de apel, cât timp reclamanții nu mai pot obține restituirea în

natură a bunului imobil în litigiu, capătul de cerere referitor la constatarea

nulității absolute a formelor de transmitere a imobilului de la RA A.P.P.S la

RA P. SA nu mai poate fi susținut de reclamanți și analizat de instanță,

întrucât condiția interesului nu se mai justifică.

În cadrul

procesual complex de investire a instanței de judecată, structurat pe trei

capete de cerere, aparent independente, numai existența posibilității reale de

obținere în natură a bunului conferă interes reclamanților în susținerea

celorlalte capete de cerere.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții C.Ș.G.,

B.B.M.G.Ș. și B.C.E.B. și pârâții RA A.P.P.S. și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor).

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., reclamanții au arătat că

hotărârea atacată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității, se sprijină pe motive contradictorii, străine de natura pricinii și

este lipsită de temei legal.

Astfel,

instanța a refuzat, fără temei legal, să examineze cererea privind constatarea

nulității absolute a formelor de trecere a imobilului în proprietatea SC P. SA,

invocând din oficiu excepția lipsei de interes și fără să o pună în discuția

părților, încălcând astfel principiul contradictorialității procesului civil.

Neanalizarea

acestui capăt de cerere echivalează cu o denegare de dreptate și afectează grav

dreptul de acces la justiție.

Refuzând să

se pronunțe pe fond asupra cererii de revendicare, instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit regulile procesului civil ce guvernează și

garantează principiul disponibilității.

Cele trei

capete de cerere nu sunt "aparent independente", ci constituie cereri

aflate în raporturi specifice cererilor principale și cererilor accesorii,

deoarece, pentru soluționarea acțiunii în revendicare, este absolut necesar să

se stabilească raporturile create între deținătorul clădirii și deținătorul

terenului.

Interdependența

dintre capetele de cerere este clarificată de dispozițiile art. 17 C. proc.

civ. și de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Au mai arătat

recurenții, că legea nu permite păstrarea soluției primei instanțe, conform

căreia, după preluarea clădirii de către RA P., terenul a rămas în continuare

în proprietatea Statului Român, în condițiile în care s-a dovedit numai în apel

că terenul are regimul juridic reflectat de poziția nr. 216 din Anexa nr. 6 la

H.G. nr. 60/2005, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 265/2005.

Instanța de

apel a aplicat incorect dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., pentru

că, stabilind că este caz de rejudecare în fond a pricinii, trebuia să anuleze

în tot sau în parte sentința.

În cauză sunt

incidente și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susțin reclamanții,

pentru că, instanța de apel a dezlegat contradictoriu problema calității

procesuale pasive privind revendicarea terenului, pentru că, deși H.G. nr.

265/2005 prevede că terenul este proprietate privată a statului, aflat în

administrarea RA A.P.P.S., instanța de apel a păstrat considerentele sentinței

prin care se reține că terenul este administrat în întregime de Municipiul

București.

Deși instanța

a reținut că imobilul în litigiu este reprezentat de teren și construcție, a

redus incorect obiectul acțiunii la construcția edificată până la momentul

preluării.

Decizia este contradictorie

și cu privire la capătul de cerere admis de instanța de fond, pentru că, în

condițiile în care prima sentință nu a fost anulată, instanța de fond a motivat

preluarea abuzivă pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel pe

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Au mai arătat

reclamanții că motivarea deciziei, prin care se intervertește acțiunea în

revendicare într-o acțiune personală, în despăgubire, este străină de natura

pricinii, deoarece nu este vorba despre o lucrare nouă, în sensul art. 494 C.

civ., care s-ar afla în domeniul de aplicație al indemnizării autorului

lucrărilor care au devenit bun principal în raport cu fondul, deoarece instanța

a reținut că lucrările efectuate au înglobat construcția existentă pe teren la momentul

naționalizării.

Aceleași

greșeli ale instanței de apel, au arătat, în esență, reclamanții, atrag și

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că instanța, fără

a analiza elementele specifice acțiunii în revendicare, a fost preocupată

exclusiv de identificarea judiciară a unui obstacol la restituirea în natură.

Recursul

Statului Român este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a

arătat că reținerea de către instanța de fond, în tot cuprinsul sentinței, a

Ministerului Finanțelor Publice în calitate de pârât, nu poate fi considerată

omisiune, iar judecata în contradictoriu cu ministerul reprezintă o încălcare a

principiului disponibilității.

Statul Român

nu are calitate procesuală pasivă, pentru că titularul dreptului de proprietate

este SC P. SA.

Mai arată

recurentul, că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, Curtea

Constituțională, prin decizia nr. 73/1995, statuând că se încadrează în acest

segment imobilele preluate fie printr-un act administrativ legal, fie, pur și

simplu, în baza unei reglementări legislative în vigoare la data respectivă.

În mod greșit

a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, pentru că nu a fost dovedită

culpa procesuală.

Pârâta RA

A.P.P.S. și-a întemeiat, la rândul său, recursul pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, raportat la

obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel,

S.N.P. P. SA este proprietara imobilului construcție, iar RA A.P.P.S. are un drept

de administrare asupra terenului, potrivit H.G. nr. 60/2005, modificat și

completat prin H.G. nr. 265/2005.

Prin

protocolul încheiat la data de 28 octombrie 1993, între RA A.P.P.S. și RA P.

SA, s-a prevăzut doar trecerea imobilului dintr-un patrimoniu în alt

patrimoniu, fără să se stabilească în sarcina regiei obligația de dezdăunare,

în situația în care aceasta ar fi obligată la restituirea imobilului.

Pârâta S.N.P.

P. SA nu a făcut cerere de chemare în garanție, iar în lipsa unei asemenea

cereri, instanța nu poate să constate calitatea procesuală pasivă a pârâtei,

pentru că ar încălca principiul disponibilității.

Analizând

recursurile, în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că

recursurile declarate de pârâte nu sunt fondate.

În ceea ce

privește recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S., se constată că, în procesul

civil, calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între

persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul

juridic dedus judecății.

Prin cererea

de chemare în judecată, instanțele au fost sesizate cu o acțiune complexă, prin

care s-a solicitat constatarea nulității formelor de trecere a imobilului din

proprietatea autorilor reclamanților în proprietatea statului, constatarea

nulității formelor de trecere a imobilului din patrimoniul RA A.P.P.S. în

patrimoniul SC P. SA și lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a

imobilului.

Prin urmare,

indiferent de faptul că nu a fost chemată în garanție în proces și indiferent

de natura obligațiilor pe care pârâta și le-ar fi asumat sau nu față de S.N.P.

P. SA prin protocolul amintit, ea are calitate procesuală pasivă, pentru că a

fost parte în operațiunea juridică de trecere a imobilului în proprietatea S.N.

P. P.

Pentru că

reclamanții au solicitat inclusiv anularea formelor de trecere a imobilului din

patrimoniul RA A.P.P.S. S.A. în patrimoniul SC P. SA, și pentru că operațiunea

de înstrăinare presupune drepturi și obligații reciproce, independent de o

eventuală obligație de dezdăunare, există identitate între persoana chemată în

judecată și persoana care s-a obligat în raportul juridic dedus judecății.

În plus,

pârâta susține că este titular al dreptului de administrare asupra terenului pe

care este edificată construcția și, pentru că acțiunea în revendicare vizează

și terenul asupra căruia RA A.P.P.S. exercită un drept real, calitatea

procesuală a acestei pârâte este justificată.

În ceea ce

privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, se constată că, prin cererea depusă la dosarul de fond la data de 12

februarie 2001, reclamanții au solicitat "introducerea în cauză, pentru

opozabilitatea hotărârii judecătorești ce se va pronunța a Ministerului

Finanțelor Publice

(...),

ca

reprezentant al statului".

Prin urmare,

voința reclamanților a fost aceea de a se judeca în contradictoriu cu Statul

Român, reprezentat de ministerul ce în mod legal îl reprezintă, astfel că

principiul disponibilității a fost respectat.

Este adevărat

că în citativul încheierilor aflate la dosarul de fond, Ministerul Finanțelor

este menționat în calitate de parte, dar și-a asumat calitatea de reprezentant

al statului, din moment ce reprezentantul ministerului, prezent la termenele de

judecată, nu a invocat excepția lipsei calității de parte în proces a

ministerului.

De altfel, ca

parte a fost citat ministerul și în procedura derulată la curtea de apel și,

deși, unul dintre motivele de apel viza tocmai acest aspect, nu a solicitat

rectificarea erorii.

Esențial este

că atât instanța de fond cât și cea de apel au reținut în considerentele

hotărârilor pronunțate că reclamanții au chemat în judecată Ministerul

Finanțelor Publice ca reprezentant al statului și că în această calitate a stat

ministerul în proces.

Cât privește

critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, așa cum s-a arătat, calitatea procesuală pasivă

presupune existența identității între persoana pârâtului și cel despre care se

pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Prin cererea

de chemare în judecată, reclamanții au solicitat și constatarea nulității

formelor de trecere a imobilului din proprietatea autorilor reclamanților în

proprietatea statului.

Statul a fost

implicat în acest raport juridic dedus judecății, motiv pentru care are

calitate procesuală pasivă.

Nefondate

sunt și criticile referitoare la titlul în baza căruia imobilul a trecut în

proprietatea statului.

Titlul de

proprietate, indiferent dacă aparține statului, unei alte persoane juridice sau

fizice, trebuie să fie legal, iar legea în baza căruia a fost dobândit trebuie

să respecte dispozițiile constituției sub imperiul căreia a fost adoptată.

De altfel,

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 definește în termeni lipsiți de echivoc

noțiunea de titlu legal al statului, dispunând că: „Fac parte din domeniul

public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și

bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au

intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".

Din acest

punct de vedere, în mod corect ambele instanțe au constatat că preluarea a avut

loc fără titlu.

Astfel,

preluarea a avut loc cu încălcarea a însăși dispozițiilor Decretului nr.

92/1950, în considerarea persoanei autorului reclamantului N.V.M., ignorați

fiind ceilalți proprietari ai imobilului, care erau înscriși în evidențele

funciare ale vremii.

În plus, așa

cum în mod corect a reținut instanța de apel, Constituția României de la acea

dată reglementa ca mod de dobândire a proprietății de către stat exproprierea

pentru cauză de utilitate publică, preluarea fiind supusă condiției de plată a

unor despăgubiri. In acest sens, art. 10 din Constituția României intrată în

vigoare la 13 aprilie 1948 prevedea: „Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de

utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de

justiție".

Așadar,

dobândirea de către stat a unei proprietăți, prin încălcarea legii de preluare

și a constituției atunci în vigoare, a fost o dobândire fără titlu și imobilele

preluate pot face obiectul acțiunii în revendicare, potrivit dispozițiilor art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Decizia

Curții Constituționale, la care face referire recurentul, nu este de natură a

duce la o altă concluzie, pentru că, pronunțată în contextul analizării

constituționalității anumitor dispoziții ale Legii nr. 112/1995, decizia

consacră principiul unanim acceptat că preluarea cu titlu există doar atunci

când se realizează printr-un act administrativ legal sau în baza legii.

Nefondate

sunt și criticile acestui recurent referitoare la obligarea la plata cheltuielilor

de judecată, pentru că, fiind parte căzută în pretenții, conform dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să suporte cheltuielile de judecată.

Recursul

declarat de reclamanți este fondat.

Este

întemeiată critica privind greșita aplicare de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.

Sesizat cu

acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., cu

cerere în constatarea nulității formelor de trecere a imobilului în

proprietatea Statului și cu o cerere de constatare a nulității absolute a

formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA A.P.P.S. în cea a RA P.

SA, tribunalul a soluționat acțiunea în revendicare și cererea pentru

constatarea nulității absolute a formelor de trecere a imobilului din

proprietatea RA A.P.P.S. în cea a RA P. SA, conform prevederilor Legii nr.

10/2001, necercetând cauza în raport de pretenția concretă dedusă judecății și

de prevederile legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea. Procedând în

acest mod și admițând excepția lipsei calității procesuale a SC P. SA,

tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului acestor cereri, cercetând în fond

numai capătul de cerere privind constatarea nulității formelor de trecere a

imobilului în proprietatea statului.

De altfel, instanța

de apel a reținut că prima instanță și-a întemeiat hotărârea pe considerente

străine de natura pricinii, prin aplicarea instituțiilor și normelor juridice

ale Legii nr. 10/2001, în pofida faptului că fusese sesizată cu o acțiune în

revendicare, însă greșit a menținut soluția, cu substituirea motivării.

Față de

prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și de aceste împrejurări reținute

și de instanța de apel, soluția legală era de admitere a apelului, desființare

în parte a sentinței și trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecarea

celor două cereri.

Așa cum deja

s-a arătat, instanțele au fost sesizate cu o acțiune complexă, prin care s-a

solicitat constatarea nulității formelor de trecere a imobilului compus din

teren și construcție din proprietatea autorilor reclamanților în proprietatea

statului, constatarea nulității formelor de trecere a imobilului din

patrimoniul RA A.P.P.S. în patrimoniul SC P. SA și lăsarea în deplină

proprietate și liniștită posesie a imobilului.

De fapt, nici

instanța de apel nu a cercetat în fond toate cererile.

Calificând

greșit capătul de cerere privind constatarea nulității formelor de înstrăinare

a imobilului către SC P. SA ca fiind accesoriu, nu a cercetat această cerere,

reținând că nu mai poate fi susținută și analizată, pentru că reclamanții nu

mai pot obține restituirea în natura.

Fondată este

și critica reclamanților legată de modul în care instanța de fond a dezlegat

problema calității procesuale pasive privind revendicarea terenului, aspect

neanalizat de instanța de apel.

Astfel,

instanța de fond a reținut că SC P. SA nu are calitate procesuală pasivă în

ceea ce privește revendicarea terenului, pentru că, prin protocolul încheiat la

28 octombrie 1993, terenul a rămas în proprietatea statului.

Numai că, la

punctul 1 din protocol este menționat că RA. A.P.P.S. predă și RA P. SA preia

în patrimoniu imobilul din cal. V., cu caracteristicile din anexă.

În anexa, ce

reprezintă de fapt fișa clădirii, este trecut și terenul construit și

neconstruit de 1076 mp, cu mențiunea de subsol că, fiind proprietate de stat,

nu este inclus în suma stabilită ca preț la punctul 2 din protocol.

Prin urmare,

terenul fiind în administrarea R.A. A.P.P.S și folosința SC P. SA, în mod

greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA, pentru

că, în ceea ce privește revendicarea terenului, calitatea procesuală pasivă

aparține tuturor persoanelor care au posesia bunului, indiferent de titlul cu

care dețin imobilul.

Fată de cele

arătate, fără să se analizeze celelalte critici, se va admite recursul declarat

de reclamanți împotriva deciziei, care va fi casată în parte.

Se va admite

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV a civilă, ce va fi anulată în parte și, respingându-se

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA, în ceea ce privește

revendicarea terenului, se va trimite cauza la Tribunalul București în vederea

soluționării capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a

formelor de trecere ale imobilului din proprietatea RA A.P.P.S. în proprietatea

SC P. SA și obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate, liniștită și

netulburată posesie terenul și clădirea.

Se vor

menține dispozițiile deciziei referitoare la respingerea apelurilor

Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român și RA

A.P.P.S. și se vor păstra celelalte dispoziții ale sentinței.

Se vor

respinge recursurile declarate de pârâții R.A. A.P.P.S și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamanții C.Ș.G., B.B.M.G.Ș. și B.C.E.B. împotriva

deciziei nr. 645A din 9 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o

casează în parte.

Admite

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1168 din 21 octombrie

2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, pe care o

anulează în parte.

Respinge

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA, în ceea ce privește

revendicarea terenului.

Trimite

cauza la Tribunalul București în vederea soluționării capetelor de cerere

privind constatarea nulității absolute a formelor de trecere ale imobilului din

proprietatea RA A.P.P.S. în proprietatea SC P. SA și obligarea pârâților de a

lăsa în deplină proprietate, liniștită și netulburată posesie terenul și

clădirea.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei și păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge

recursurile declarate de pârâții RA A.P.P.S și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 iunie 2007.