ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6357/2006

Deliberând asupra recursului penal de

față, constată următoarele:

Prin încheierea din 4 septembrie 2006,

pronunțată în dosarul nr. 3838/59/2006, Curtea de Apel Timișoara, secția penală,

a dispus, printre alte măsuri, și menținerea stării de arest a inculpatului M.V.,

în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen., cu referire

la art. 160

b

C. proc. pen., motivat de împrejurarea că și în prezent

subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

Împotriva acestei încheieri, în

termen legal, a formulat recurs inculpatul M.V. solicitând punerea sa în

libertate întrucât nu subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, și nu prezintă pericol pentru ordinea publică.

Examinând încheierea atacată sub

aspectele invocate de inculpat, cât și din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este

fondat, hotărârea fiind legală și temeinică.

Din actele și lucrările dosarului se

reține că recurentul inculpat a fost trimis în judecată, în stare de arest,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003

și art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001.

Prin sentința penală nr. 234 din 23

mai 2006, Tribunalul Arad, secția penală, l-a condamnat pe inculpat, la o

pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare, reținându-se, în esență, că acesta,

împreună cu mai multe persoane, s-au constituit și asociat într-un grup

infracțional organizat, având ca obiect coordonarea activității de trafic de migranți

de origine moldoveană pe relația Republica Moldova – România – Ungaria, țări

din spațiul Schengen, în vederea obținerii de foloase materiale.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat apel și inculpatul M.V., fază procesuală în care Curtea de Apel

Timișoara, făcând aplicarea dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen.,

cu referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținând

starea de arest a recurentului.

Potrivit acestor dispoziții legale,

instanța este datoare să verifice, periodic, dar nu mai târziu de 60 zile,

legalitatea și temeinicia arestării preventive, iar când constată că temeiurile

care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că

există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune

menținerea arestării preventive.

În cauză, temeiul de drept în baza

căruia s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului la data de 15 noiembrie

2005, l-a constituit art. 148 lit. h) C. proc. pen.

În mod corect, a reținut instanța de

apel că și în prezent se mențin temeiurile de fapt și de drept care au

determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat.

Din ansamblul probator administrat

până în prezent, Înalta Curte apreciază că aceste temeiuri continuă să existe

având în vedere regimul sancționator stabilit de lege pentru infracțiunile

presupus săvârșite de inculpat, pericolul concret pe care lăsarea în libertate

a recurentului l-ar prezenta pentru ordinea publică, prin crearea unui

sentiment de temere și insecuritate pentru societatea civilă, pericol care

rezultă din natura și gravitatea faptelor, din modalitatea în care se reține că

ar fi fost comise, precum și din actele care caracterizează persoana acestuia.

Nu în ultimul rând, se constată că

sunt îndeplinite și cerințele impuse de art. 143 C. proc. pen., în sensul

existenței probelor de natură să contureze presupunerea participării

recurentului la săvârșirea faptelor penale pentru care este cercetat.

De asemenea, se constată că

împrejurarea că în cauză a fost pronunțată o hotărâre de condamnare care nu

este definitivă, nu aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție,

limitarea libertății persoanei, în speță, încadrându-se în prevederile legale.

În consecință, în raport de

pericolul social concret al faptelor presupus săvârșite de inculpat, Înalta

Curte apreciază că se impune, în continuare, privarea de libertate a

inculpatului M.V., motive pentru care, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva

încheierii din 4 septembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în

dosarul nr. 3838/59/2006.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 140 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

31 octombrie 2006.