ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1340/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția comercială și de contencios administrativ, la 10 martie 2005 reclamanta SC S.E. SRL Cluj-Napoca a chemat în judecată pe pârâta SC M&F L. SRL pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că pârâta a încălcat dreptul reclamantei privind folosirea exclusivă a mărcii „C.L.”, să constate că pârâta a săvârșit acte de concurență neloială împotriva reclamantei, să fie obligată pârâta să înceteze definitiv să folosească marca înregistrată de reclamantă, să dispună publicarea într-un ziar național, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii, să oblige pârâta la 50.000 euro daune morale.

În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta este titulara dreptului de folosire exclusivă a mărcii înregistrate „C.L.” pentru care a obținut certificatul de înregistrare nr. 54373 eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Pentru această marcă, reclamanta a obținut protecția pe teritoriul României pe o perioadă de 10 ani, începând cu 30 octombrie 2002, pentru clasele 11 – corpuri de iluminat, 21 – sticlă și abajururi de sticlă pentru corpuri de iluminat, 24 – abajururi textile. În martie 2004 reclamanta a încunoștințat-o pe pârâtă în legătură cu dreptul său, prin răspunsul scris trimis pârâta obligându-se să schimbe denumirea pe care o folosea.

Prin sentința civilă nr. 1305 din 17 octombrie 2005 Tribunalul Arad, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea și a constatat că pârâta a încălcat dreptul reclamantei de folosire exclusivă a mărcii „C.L.”, a constatat că aceasta a săvârșit acte de concurență neloială și a obligat-o să plătească reclamantei suma de 8.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale. Au fost respinse capetele de cerere privind obligarea la încetarea folosirii mărcii și publicarea dispozitivului hotărârii judecătorești. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a dobândit, începând cu 30 octombrie 2002, dreptul asupra mărcii „C.L.” pentru următoarele clase de produse: corpuri de iluminat, sticlă și abajururi din sticlă pentru corpuri de iluminat și abajururi textile.

Pârâta a folosit denumirea „C.L.” pentru magazinul din Arad, și a schimbat această denumire doar la aproximativ 1 an de la primirea înștiințării prin care reclamanta îi solicita să înceteze folosirea sa. De la momentul notificării de către reclamantă, 29 martie 2004, pârâta și-a exercitat activitatea comercială sub denumirea „C.L.” cu rea-credință, în condițiile în care știa că reclamanta este titulara dreptului la această marcă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 47 din 13 februarie 2006 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtei, schimbând în tot sentința în sensul că a respins acțiunea.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că pârâta, având un punct de lucru cu denumirea „C.L.”, nu a încălcat dreptul de proprietate exclusivă al reclamantei asupra mărcii „C.L.” deoarece nu a comercializat produse sub marca respectivă, ci a comercializat corpuri de iluminat cu denumirea SC M&F L.SRL. Noțiunea de marcă și de denumire comercială nu se confundă și au o reglementare juridică diferită. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă critica, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte: Hotărârea instanței de apel, deși redactată pe 7 pagini, este surprinzător de lacunară. Instanța de apel a tratat cu nepermis de mare ușurință toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei.

Instanța a omis să se pronunțe asupra temeiniciei sau netemeiniciei celorlalte capete de cerere cu privire la constatarea actelor de concurență neloială, obligarea pârâtei la încetarea definitivă a folosinței sub sancțiunea de daune cominatorii, obligarea la publicarea într-un ziar a dispozitivului hotărârii, sub sancțiunea daunelor cominatorii. Din probele administrate a rezultat că reclamanta are înregistrată marca „C.L.” și sub această marcă comercializează produse corpuri de iluminat. Produsele comercializate prin magazinele reclamantei nu poartă eticheta cu marca „C.L.”, ci sunt produse ce poartă pe ambalaj marca societății și anume SC S.E. SRL. Prin urmare, reclamanta are marca înregistrată pe servicii pentru corpuri de iluminat și în aceeași situație se află și pârâta care folosește fără drept o marcă înregistrată.

Pârâta a recunoscut că încalcă dreptul de folosire exclusivă a reclamantei, prin două acte existente la dosarul cauzei, răspunsul la convocare și actul adițional al societății pârâte prin care s-a modificat denumirea magazinelor sale. Hotărârea instanței de apel este nelegală și în partea privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, obligând în mod nelegal pe reclamantă să plătească pârâtei o sumă calculată la cuantumul pretențiilor cerute și nu la cuantumul pretențiilor admise. Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului.

Analizând hotărârea instanței de apel, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate înaintea instanțelor de fond, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: 1. Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune având un capăt de cerere principal, constatarea săvârșirii de către pârâtă a unor acte de concurență neloială, și mai multe capete de cerere accesorii, obligarea pârâtei la încetarea folosirii mărcii înregistrate de reclamantă, publicarea într-un ziar de largă circulație a dispozitivului hotărârii, obligarea pârâtei la daune morale. Specific cererii accesorii este faptul că soluția dată asupra ei depinde de soluția dată cererii principale.

De vreme ce, evocând fondul, instanța de apel a ajuns la concluzia că pârâta nu a săvârșit acte de concurență neloială și a respins capătul de cerere principal, nu mai era necesar să se pronunțe și asupra fiecărui capăt de cerere accesoriu. Prin respingerea cererii principale sunt soluționate, implicit, și cererile accesorii. Drept urmare, critica privind redactarea necorespunzătoare și omisiunea instanței de a analiza toate cererile cu care a fost învestită prima instanță nu este întemeiată; 2. Societatea pârâtă a folosit denumirea „C.L.” pentru magazinul situat în Arad, din 22 februarie 2001. Reclamanta a constituit depozitul național reglementar al mărcii „C.L.” la 30 octombrie 2002. Atât marca cât și firma „C.L.” sunt semne distinctive a căror funcție comună este aceea de a-i identifica pe comercianți și produsele sau serviciile acestora.

Prin înscrierea denumirii sociale „C.L.” în registrul comerțului pârâta a dobândit un drept de folosință exclusivă asupra însemnului respectiv. De vreme ce pârâta și-a înscris această denumire, nu se poate considera că folosirea ei este contrară practicilor loiale în activitatea comercială, în scopul de a induce în eroare consumatorii, astfel încât să fie calificată ca un act de concurență neloială. Nu s-a probat că prin folosirea numelui firmei „C.L.” de către pârâtă s-ar fi produs în mintea consumatorilor o confuzie între cei doi comercianți și produsele acestora. În mod corect instanța de apel a reținut că firma și marca au regimuri juridice diferite. Firma individualizează comerciantul iar marca individualizează produsul sau serviciul.

De vreme ce pârâta nu a comercializat produse sub marca înregistrată de reclamantă, nu s-a săvârșit un act de concurență neloială; 3. Nu este întemeiată nici critica privitoare la cuantumul taxei judiciare de timbru achitate de adversar și la care recurenta a fost obligată în cadrul cheltuielilor de judecată. Dacă aprecia că pârâta a achitat o taxă judiciară de timbru într-un cuantum greșit trebuia să solicite reexaminarea acesteia în condițiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, nefiind deschisă direct calea recursului pentru acest motiv. Față de cele ce preced, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a făcut aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legilor materiale incidente în cauză, astfel încât a pronunțat o soluție legală.

Nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC S.E. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 47 din 13 februarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2007.