ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1340/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Arad, secția comercială și de contencios administrativ, la 10

martie 2005 reclamanta SC S.E. SRL Cluj-Napoca a chemat în judecată pe

pârâta SC M&F L. SRL pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va

pronunța, să constate că pârâta a încălcat dreptul

reclamantei privind folosirea exclusivă a mărcii „C.L.”, să

constate că pârâta a săvârșit acte de concurență

neloială împotriva reclamantei, să fie obligată pârâta să

înceteze definitiv să folosească marca înregistrată de

reclamantă, să dispună publicarea într-un ziar național, pe

cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii, să oblige pârâta la

50.000 euro daune morale.

În motivarea acțiunii s-a arătat că

reclamanta este titulara dreptului de folosire exclusivă a mărcii

înregistrate „C.L.” pentru care a obținut certificatul de înregistrare nr.

54373 eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

Pentru această marcă, reclamanta a obținut protecția pe

teritoriul României pe o perioadă de 10 ani, începând cu 30 octombrie

2002, pentru clasele 11 – corpuri de iluminat, 21 – sticlă și

abajururi de sticlă pentru corpuri de iluminat, 24 – abajururi textile.

În martie 2004 reclamanta a încunoștințat-o

pe pârâtă în legătură cu dreptul său, prin răspunsul

scris trimis pârâta obligându-se să schimbe denumirea pe care o folosea.

Prin sentința civilă nr. 1305 din 17

octombrie 2005 Tribunalul Arad, secția comercială și de

contencios administrativ, a admis în parte acțiunea și a constatat

că pârâta a încălcat dreptul reclamantei de folosire exclusivă a

mărcii „C.L.”, a constatat că aceasta a săvârșit acte de

concurență neloială și a obligat-o să

plătească reclamantei suma de 8.000 euro sau echivalentul în lei la

cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale. Au fost

respinse capetele de cerere privind obligarea la încetarea folosirii

mărcii și publicarea dispozitivului hotărârii

judecătorești.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că reclamanta a dobândit, începând cu 30 octombrie 2002,

dreptul asupra mărcii „C.L.” pentru următoarele clase de produse:

corpuri de iluminat, sticlă și abajururi din sticlă pentru

corpuri de iluminat și abajururi textile.

Pârâta a folosit denumirea „C.L.” pentru magazinul

din Arad, și a schimbat această denumire doar la aproximativ 1 an de

la primirea înștiințării prin care reclamanta îi solicita

să înceteze folosirea sa.

De la momentul notificării de către

reclamantă, 29 martie 2004, pârâta și-a exercitat activitatea

comercială sub denumirea „C.L.” cu rea-credință, în

condițiile în care știa că reclamanta este titulara dreptului la

această marcă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

ambele părți. Prin decizia civilă nr. 47 din 13 februarie 2006

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

reclamantei și a admis apelul pârâtei, schimbând în tot sentința în

sensul că a respins acțiunea.

În considerentele hotărârii sale instanța

de apel a arătat că pârâta, având un punct de lucru cu denumirea „C.L.”,

nu a încălcat dreptul de proprietate exclusivă al reclamantei asupra

mărcii „C.L.” deoarece nu a comercializat produse sub marca

respectivă, ci a comercializat corpuri de iluminat cu denumirea SC M&F

L.SRL. Noțiunea de marcă și de denumire comercială nu se

confundă și au o reglementare juridică diferită.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu

recurs de către reclamantă critica, întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele

aspecte:

Hotărârea instanței de apel, deși

redactată pe 7 pagini, este surprinzător de lacunară.

Instanța de apel a tratat cu nepermis de mare ușurință

toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei.

Instanța a omis să se pronunțe asupra

temeiniciei sau netemeiniciei celorlalte capete de cerere cu privire la

constatarea actelor de concurență neloială, obligarea pârâtei la

încetarea definitivă a folosinței sub sancțiunea de daune

cominatorii, obligarea la publicarea într-un ziar a dispozitivului

hotărârii, sub sancțiunea daunelor cominatorii.

Din probele administrate a rezultat că reclamanta

are înregistrată marca „C.L.” și sub această marcă

comercializează produse corpuri de iluminat. Produsele comercializate prin

magazinele reclamantei nu poartă eticheta cu marca „C.L.”, ci sunt produse

ce poartă pe ambalaj marca societății și anume SC S.E. SRL.

Prin urmare, reclamanta are marca înregistrată pe servicii pentru corpuri

de iluminat și în aceeași situație se află și pârâta

care folosește fără drept o marcă înregistrată.

Pârâta a recunoscut că încalcă dreptul de

folosire exclusivă a reclamantei, prin două acte existente la dosarul

cauzei, răspunsul la convocare și actul adițional al

societății pârâte prin care s-a modificat denumirea magazinelor sale.

Hotărârea instanței de apel este

nelegală și în partea privitoare la cuantumul cheltuielilor de

judecată, obligând în mod nelegal pe reclamantă să

plătească pârâtei o sumă calculată la cuantumul

pretențiilor cerute și nu la cuantumul pretențiilor admise.

Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea

recursului.

Analizând hotărârea instanței de apel, în

limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de

dovezile administrate înaintea instanțelor de fond, Înalta Curte a

apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele

considerente:

acțiune având un capăt de cerere principal, constatarea

săvârșirii de către pârâtă a unor acte de

concurență neloială, și mai multe capete de cerere

accesorii, obligarea pârâtei la încetarea folosirii mărcii înregistrate de

reclamantă, publicarea într-un ziar de largă circulație a

dispozitivului hotărârii, obligarea pârâtei la daune morale.

Specific cererii accesorii este faptul că

soluția dată asupra ei depinde de soluția dată cererii

principale. De vreme ce, evocând fondul, instanța de apel a ajuns la

concluzia că pârâta nu a săvârșit acte de concurență

neloială și a respins capătul de cerere principal, nu mai era

necesar să se pronunțe și asupra fiecărui capăt de

cerere accesoriu. Prin respingerea cererii principale sunt soluționate,

implicit, și cererile accesorii.

Drept urmare, critica privind redactarea

necorespunzătoare și omisiunea instanței de a analiza toate

cererile cu care a fost învestită prima instanță nu este

întemeiată;

pentru magazinul situat în Arad, din 22 februarie 2001. Reclamanta a constituit

depozitul național reglementar al mărcii „C.L.” la 30 octombrie 2002.

Atât marca cât și firma „C.L.” sunt semne

distinctive a căror funcție comună este aceea de a-i identifica

pe comercianți și produsele sau serviciile acestora.

Prin înscrierea denumirii sociale „C.L.” în registrul

comerțului pârâta a dobândit un drept de folosință

exclusivă asupra însemnului respectiv. De vreme ce pârâta și-a

înscris această denumire, nu se poate considera că folosirea ei este

contrară practicilor loiale în activitatea comercială, în scopul de a

induce în eroare consumatorii, astfel încât să fie calificată ca un

act de concurență neloială. Nu s-a probat că prin folosirea

numelui firmei „C.L.” de către pârâtă s-ar fi produs în mintea

consumatorilor o confuzie între cei doi comercianți și produsele

acestora.

În mod corect instanța de apel a reținut

că firma și marca au regimuri juridice diferite. Firma individualizează

comerciantul iar marca individualizează produsul sau serviciul. De vreme

ce pârâta nu a comercializat produse sub marca înregistrată de

reclamantă, nu s-a săvârșit un act de concurență

neloială;

cuantumul taxei judiciare de timbru achitate de adversar și la care

recurenta a fost obligată în cadrul cheltuielilor de judecată.

Dacă aprecia că pârâta a achitat o

taxă judiciară de timbru într-un cuantum greșit trebuia să

solicite reexaminarea acesteia în condițiile art. 18 din Legea nr.

146/1997, nefiind deschisă direct calea recursului pentru acest motiv.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a

apreciat că instanța de apel a făcut aplicarea și

interpretarea corectă a dispozițiilor legilor materiale incidente în

cauză, astfel încât a pronunțat o soluție legală.

Nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins

ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii

recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC

S.E. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 47 din 13 februarie 2006

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2007.