ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3321/2006

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La

data de 8 noiembrie 2001, P.J., V.G. și M.M. au formulat contestație împotriva

deciziei nr. 22 din 8 octombrie 2001 emisă de S.I. Calafat. Prin această

decizie s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 vizând restituirea

în natură a imobilului

din Calafat, compus din

clădire cu 216 mp suprafață construită, și terenul în suprafață de 793 mp pe

care este edificată clădirea, cu motivarea că imobilul nu a fost preluat abuziv

de stat în înțelesul Legii nr. 10/2001, ci a fost preluat, cu respectarea

prevederilor Decretului nr. 224 /1955, în cadrul procedurii de executare silită

pentru neplata impozitelor prevăzute de lege, vândut la licitație și adjudecat

de C.I. Calafat, care este un dobânditor de buna credință. Contestatorii au

solicitat restituirea în natură a imobilului iar în subsidiar acordarea unor

măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești.

Prin

sentința civilă nr. 275 din 28 mai 2003, Tribunalul Dolj, secția civilă, a

respins contestația formulată de P.J., V.G. și M.M. împotriva deciziei nr. 22

din 8 octombrie 2001 emisă de intimata S.I. Calafat cu privire la imobilul din

Calafat.

A respins cererea reconvențională în pretenții

formulată de intimata

S.I. Calafat precum

și cererea de chemare în garanție a STATULUI ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR

PUBLICE formulată de aceeași intimată.

Pentru

a decide astfel, instanța de fond, verificând susținerile și apărările părților

în baza probatoriului administrat în cauză, a reținut că anterior, între acestea

a mai existat un litigiu cu privire la același imobil din

Calafat,

respectiv o acțiune în revendicare

formulată pe dreptul comun care a fost soluționată definitiv și irevocabil prin

decizia nr. 165 din 3 februarie 1998 pronunțată de Tribunalul Dolj și,

respectiv decizia nr. 4821 din 16 septembrie 1998 pronunțată de Curtea de Apel

Craiova, secția civilă, în sensul respingerii ei (depuse la filele 30-36 din

dosarul de fond). Instanța de fond a reținut că prin aceste hotărâri

judecătorești s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că în cadrul procedurii

de executare silită imobiliară care a avut ca temei Decretul nr. 224/1955 au

fost respectate toate dispozițiile acestui act normativ și că nu s-a probat

deposedarea abuzivă prin violență morală sau fizică, adjudecatara C.M.D. Calafat

(devenită prin reorganizare S.I. Calafat) fiind un dobânditor de bună credință.

Instanța de fond, coroborând prezumția legală a autorității de lucru judecat cu

împrejurarea că în contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001 nu au fost invocate

și nu s-au probat aspecte de fapt noi care să tindă la demonstrarea unui caz de

forță majoră care să le fi împiedicat pe autoarele contestatorilor să achite

impozitele pe care le datorau statului, a reținut că imobilul în litigiu nu se

încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 și a

dispus în consecință.

Curtea

de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 680 din 31 martie 2004 a

respins ca nefondat apelul declarat de contestatoare, în baza acelorași

considerente.

Împotriva

acestei din urmă decizii au declarat recurs contestatoarele P.J., V.G. și M.M. ,

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8, pct. 9 și pct. 10 C. proc.

civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

contestatoarele au susținut că deși au învederat instanțelor de fond și de apel

faptul că procedura prevăzută de Decretul nr. 224/1951 prin care a fost preluat

imobilul în litigiu nu a fost respectată pentru că, în esență: autoarele lor nu

au avut cunoștință de înștiințarea de plată nr. 995 din 31 ianuarie 1955, nu

s-a arătat din ce sursă provine debitul pentru care s-a aplicat sechestrul

fiscal, nu s-a emis avertisment de plată, procesul verbal de sechestru nr. 35

din 27 iulie 1955 a fost încheiat

pentru un debit mai

mare decât cel menționat în înștiințarea de plată

, de un agent fiscal

deși art. 3 alin. (2) din decret prevedea că s

echestrarea

averii imobiliare se face de un inspector financiar, încuviințarea vânzării s-a

dispus prin două hotărâri judecătorești în care au figurat ca debitori M.Ș. și M.I.

deși moștenitoarea acestuia din urmă era M.E., au fost încălcate și

dispozițiile art. 12 și art. 16 din decret, imobilul fiind adjudecat pentru

suma de 19.100 lei deși debitul era de 7534 lei, totuși, atât instanța de fond cât

și cea de apel au considerat că prevederile Decretului nr. 224/1951 au fost

respectate și că preluarea imobilului s-a făcut legal, cu titlu valabil.

Instanțele de fond și apel au fost criticate totodată pentru

că au interpretat greșit actul juridic dedus judecății și „au schimbat natura

juridică a acțiunii întemeiată pe prevederile art. 1-2 lit. d) și art. 48 din

Legea nr. 10/2001 și art. 166 C. proc. civ. raportat la art. 1201 C. civ.” , aplicând

din oficiu „prezumția” de autoritate de lucru judecat fără a o pune în discuția

părților și că, deși instanțele au recunoscut că nu există autoritate de lucru

judecat ci „prezumția” lucrului judecat, în cauză nu operează excepția

autorității de lucru judecat și cu atât mai mult „prezumția” de lucru judecat, în

raport de prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 10 C. proc. civ., contestatoarele au susținut că deși au solicitat

administrarea unei expertize prin care să se verifice registrele fiscale din

anul 1954/1955 precum și a unei expertize grafologice cu privire la semnătura

autoarei M.E. de pe procesul verbal nr. 35/1955, totuși aceste probe au fost

respinse deși erau concludente și esențiale în soluționarea cauzei.

Recursul este nefondat pentru considerentele care

preced.

Obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile reparatorii care se

acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza legii nr. 139/1940 asupra

rechizițiilor și nerestituite [art. 1 alin. (1)], consacrând principiul

restituirii în natură al acestora.

Potrivit

art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 prin imobile preluate abuziv se

înțelege „

imobilele preluate de stat pentru neplata

impozitelor din motive independente de voința proprietarului sau cele

considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a

unei hotărâri judecătorești, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.

Totodată, potrivit pct. 2.4 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, la art. 2 alin.

(1) lit. d) din lege cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor se referă

fie la "neplata impozitelor din motive independente de voința

proprietarului", acestea putând fi: arestarea persoanei pentru motive

politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare forțată în unități

sanitare, fuga din țară pentru evitarea unei pedepse ca urmare a opoziției față

de regimul comunist, incidența unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin

care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, fie la cazul imobilelor

"considerate a fi fost abandonate în perioada de referință în baza unor

dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești"; în acest caz

persoana care invocă această situație trebuie să depună acte doveditoare din

care să rezulte în mod direct sau indirect o legătură de cauzalitate cu

abandonul proprietății”.

Instanța de fond, prin sentința confirmată de instanța

de apel, în mod legal a constatat că imobilul în litigiu nu face parte din

categoria celor al căror regim juridic este reglementat de art. 2 alin. (4) al

Legii nr. 10/2001 .

Astfel, instanțele nu puteau ignora o situație de fapt

stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care

a fost soluționată o acțiune în revendicare a aceluiași imobil și prin care s-a

statuat că imobilul nu a trecut abuziv în proprietatea statului ci în cadrul

procedurii de executare silită pentru neplata impozitului, conform Decretului

nr. 244/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului,

cu respectarea prevederilor acelui act normativ, fiind vândut la licitație și

adjudecat de C.M.D. Calafat (antecesoarea intimatei S.I. Calafat) , care a

oferit și ulterior a achitat cel mai mare preț dintre ceilalți participanți la

licitație (cooperativa M. și C.), fiind astfel dobânditor de buna credință al

imobilului pe care l-a stăpânit continuu și netulburat, cu titlu de proprietar

( la filele 20-25 din dosarul de fond fiind depuse procesul verbal de sechestru

nr. 35 din 27 iulie 1955, sentința civilă nr. 1294 din 1 septembrie 1955 a

Tribunalului Popular al Raionului Calafat de încuviințare a executări silite

imobiliare, foaia de licitație nr. 8375 din 12 noiembrie 1955 de stabilire a

rezultatului licitației, decizia nr. 1963 din 28 februarie 1956 a secțiunii

Financiare a Raionului Calafat, de aprobare a vânzării imobilului, proces

verbal din 28 februarie 1956 de predare a imobilului către adjudecatara C.M.D. din

Calafat).

Nu pot fi primite susținerile

recurentelor-contestatoare în sensul că instanțele ar fi aplicat din oficiu

„prezumția” de autoritate de lucru judecat fără a o pune în discuția părților

întrucât această obligație ar fi subzistat în sarcina instanței în condițiile

în care soluționarea cauzei s-ar fi făcut exclusiv prin admiterea excepției

autorității de lucru judecat, excepție de fond, absolută și dirimantă, or cu

privire la această excepție instanțele au reținut că nu operează în speță.

Examinând considerentele hotărârii pronunțate de

instanța de apel care a confirmat sentința instanței de fond, reiese că speța

dedusă judecății a fost examinată și soluționată în baza întregului probatoriu

administrat în cauză, din care nu a rezultat însă existența nici uneia dintre

situațiile care să poată face posibilă aplicarea art. 2 alin. (1) lit. d) al

Legii nr.10/2001, și că astfel fiind, în mod legal s-a dat eficiență

dispozițiilor art. 1200 alin. (4) C. civ., prezumția puterii de lucru judecat

fiind o prezumție legală, cu forță probantă, legată de efectul substanțial al

hotărârii judecătorești potrivit căruia o situație de fapt stabilită și

încadrată în normele de drept, printr-o hotărâre judecătorească, nu poate fi

contrazisă printr-o altă hotărâre judecătorească, conduită impusă de

principiile pe care se bazează procesul civil și raportul de drept civil, caracterizat

prin stabilitate și respectarea consecvenței în judecată.

Instanțele de fond și apel corect au constatat că,

prin demersul lor juridic, contestatoarele nu au susținut și nici dovedit

existența vreunui motiv independent de voința autoarelor lor, în sensul legii,

care să justifice neplata impozitelor datorate pentru imobilul pe care l-au

avut în proprietate ci au contestat modul în care s-a desfășurat executarea

silită asupra imobilului, raportat la dispozițiile Decretului nr. 224/1951

precum și la valabilitatea titlului de proprietate al intimatei, aspecte asupra

cărora s-a statuat definitiv și irevocabil într-un litigiu anterior.

Aceasta în pofida faptului că în prezenta cauză

contestatoarele, în temeiul Legii nr. 10/2001, aveau posibilitatea de a invoca

și face dovada existenței vreuneia dintre situațiile exemplificativ enumerate

de pct. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, deci a

vreunuia dintre cazurile de forță majoră menite să împiedice îndeplinirea obligațiilor

legale ale proprietarului, pentru a atrage astfel incidența art. 2 alin. (1)

lit. d) al legii, lucru care însă nu s-a întâmplat.

Este adevărat că potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001

persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor,

cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect

bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice

alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor

pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile

prezentei legi.

Dar cum în raportul juridic dedus judecății nu au fost

invocate aspecte de fapt și de drept noi, care n-au fost supuse examinării și

controlului judiciar al instanțelor care s-au pronunțat definitiv și irevocabil

în litigiul anterior cu privire la revendicarea imobilului, legal instanțele de

fond și apel au constatat că cererea contestatoarelor nu este întemeiată.

Nici critica recurentelor-contestatoare în sensul că

instanțele au respins cererea de administrare a unei expertize care să verifice

registrele fiscale din anul 1954/1955 precum și a unei expertize grafologice

care să certifice dacă semnătura de pe procesul verbal nr. 35/1955 îi aparține

sau nu autoarei M.E. și că astfel, ar fi incident art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. (în prezent abrogat prin art. I pct. 111

1

din O.U.G. nr. 138/2000

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005) , nu poate fi primită

întrucât acest text de lege vizează situația în care instanța nu se pronunță

asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare

pentru dezlegarea pricinii, ceea ce nu este cazul în speță, cu atât mai mult cu

cât aceste susțineri sunt infirmate de chiar actele și lucrările dosarului din

care nu reiese că s-ar fi formulat asemenea cereri, apărătorul contestatoarelor

învederând doar, cu prilejul dezbaterilor asupra apelului, că nu poate prezenta

acte noi care să permită instanței efectuarea unei analize comparative privind

semnătura lui M.E. (fila 48 dosar apel).

Având în vedere temeiurile care preced, se constată că

decizia atacată este legală, recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorii

P.J., V.G. și M.M. împotriva deciziei nr. 680 din 31 martie 2004 pronunțată de Curtea

de Apel Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30

martie 2006.