ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3321/2006

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 8 noiembrie 2001, P.J., V.G. și M.M. au formulat contestație împotriva deciziei nr. 22 din 8 octombrie 2001 emisă de S.I. Calafat. Prin această decizie s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 vizând restituirea în natură a imobilului din Calafat, compus din clădire cu 216 mp suprafață construită, și terenul în suprafață de 793 mp pe care este edificată clădirea, cu motivarea că imobilul nu a fost preluat abuziv de stat în înțelesul Legii nr. 10/2001, ci a fost preluat, cu respectarea prevederilor Decretului nr. 224 /1955, în cadrul procedurii de executare silită pentru neplata impozitelor prevăzute de lege, vândut la licitație și adjudecat de C.I.

Calafat, care este un dobânditor de buna credință. Contestatorii au solicitat restituirea în natură a imobilului iar în subsidiar acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești. Prin sentința civilă nr. 275 din 28 mai 2003, Tribunalul Dolj, secția civilă, a respins contestația formulată de P.J., V.G. și M.M. împotriva deciziei nr. 22 din 8 octombrie 2001 emisă de intimata S.I. Calafat cu privire la imobilul din Calafat. A respins cererea reconvențională în pretenții formulată de intimata S.I. Calafat precum și cererea de chemare în garanție a STATULUI ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE formulată de aceeași intimată.

Pentru a decide astfel, instanța de fond, verificând susținerile și apărările părților în baza probatoriului administrat în cauză, a reținut că anterior, între acestea a mai existat un litigiu cu privire la același imobil din Calafat, respectiv o acțiune în revendicare formulată pe dreptul comun care a fost soluționată definitiv și irevocabil prin decizia nr. 165 din 3 februarie 1998 pronunțată de Tribunalul Dolj și, respectiv decizia nr. 4821 din 16 septembrie 1998 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, în sensul respingerii ei (depuse la filele 30-36 din dosarul de fond). Instanța de fond a reținut că prin aceste hotărâri judecătorești s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că în cadrul procedurii de executare silită imobiliară care a avut ca temei Decretul nr. 224/1955 au fost respectate toate dispozițiile acestui act normativ și că nu s-a probat deposedarea abuzivă prin violență morală sau fizică, adjudecatara C.M.D.

Calafat (devenită prin reorganizare S.I. Calafat) fiind un dobânditor de bună credință. Instanța de fond, coroborând prezumția legală a autorității de lucru judecat cu împrejurarea că în contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001 nu au fost invocate și nu s-au probat aspecte de fapt noi care să tindă la demonstrarea unui caz de forță majoră care să le fi împiedicat pe autoarele contestatorilor să achite impozitele pe care le datorau statului, a reținut că imobilul în litigiu nu se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 și a dispus în consecință. Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 680 din 31 martie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoare, în baza acelorași considerente.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs contestatoarele P.J., V.G. și M.M. , întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8, pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., contestatoarele au susținut că deși au învederat instanțelor de fond și de apel faptul că procedura prevăzută de Decretul nr. 224/1951 prin care a fost preluat imobilul în litigiu nu a fost respectată pentru că, în esență: autoarele lor nu au avut cunoștință de înștiințarea de plată nr. 995 din 31 ianuarie 1955, nu s-a arătat din ce sursă provine debitul pentru care s-a aplicat sechestrul fiscal, nu s-a emis avertisment de plată, procesul verbal de sechestru nr. 35 din 27 iulie 1955 a fost încheiat pentru un debit mai mare decât cel menționat în înștiințarea de plată , de un agent fiscal deși art. 3 alin. (2) din decret prevedea că s echestrarea averii imobiliare se face de un inspector financiar, încuviințarea vânzării s-a dispus prin două hotărâri judecătorești în care au figurat ca debitori M.Ș.

și M.I. deși moștenitoarea acestuia din urmă era M.E., au fost încălcate și dispozițiile art. 12 și art. 16 din decret, imobilul fiind adjudecat pentru suma de 19.100 lei deși debitul era de 7534 lei, totuși, atât instanța de fond cât și cea de apel au considerat că prevederile Decretului nr. 224/1951 au fost respectate și că preluarea imobilului s-a făcut legal, cu titlu valabil. Instanțele de fond și apel au fost criticate totodată pentru că au interpretat greșit actul juridic dedus judecății și „au schimbat natura juridică a acțiunii întemeiată pe prevederile art. 1-2 lit. d) și art. 48 din Legea nr. 10/2001 și art. 166 C. proc. civ.

raportat la art. 1201 C. civ.” , aplicând din oficiu „prezumția” de autoritate de lucru judecat fără a o pune în discuția părților și că, deși instanțele au recunoscut că nu există autoritate de lucru judecat ci „prezumția” lucrului judecat, în cauză nu operează excepția autorității de lucru judecat și cu atât mai mult „prezumția” de lucru judecat, în raport de prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., contestatoarele au susținut că deși au solicitat administrarea unei expertize prin care să se verifice registrele fiscale din anul 1954/1955 precum și a unei expertize grafologice cu privire la semnătura autoarei M.E.

de pe procesul verbal nr. 35/1955, totuși aceste probe au fost respinse deși erau concludente și esențiale în soluționarea cauzei. Recursul este nefondat pentru considerentele care preced. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite [art. 1 alin. (1)], consacrând principiul restituirii în natură al acestora.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 prin imobile preluate abuziv se înțelege „ imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voința proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”. Totodată, potrivit pct. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 498/2003, la art. 2 alin. (1) lit. d) din lege cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor se referă fie la "neplata impozitelor din motive independente de voința proprietarului", acestea putând fi: arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare forțată în unități sanitare, fuga din țară pentru evitarea unei pedepse ca urmare a opoziției față de regimul comunist, incidența unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, fie la cazul imobilelor "considerate a fi fost abandonate în perioada de referință în baza unor dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești"; în acest caz persoana care invocă această situație trebuie să depună acte doveditoare din care să rezulte în mod direct sau indirect o legătură de cauzalitate cu abandonul proprietății”.

Instanța de fond, prin sentința confirmată de instanța de apel, în mod legal a constatat că imobilul în litigiu nu face parte din categoria celor al căror regim juridic este reglementat de art. 2 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 . Astfel, instanțele nu puteau ignora o situație de fapt stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care a fost soluționată o acțiune în revendicare a aceluiași imobil și prin care s-a statuat că imobilul nu a trecut abuziv în proprietatea statului ci în cadrul procedurii de executare silită pentru neplata impozitului, conform Decretului nr. 244/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului, cu respectarea prevederilor acelui act normativ, fiind vândut la licitație și adjudecat de C.M.D.

Calafat (antecesoarea intimatei S.I. Calafat) , care a oferit și ulterior a achitat cel mai mare preț dintre ceilalți participanți la licitație (cooperativa M. și C.), fiind astfel dobânditor de buna credință al imobilului pe care l-a stăpânit continuu și netulburat, cu titlu de proprietar ( la filele 20-25 din dosarul de fond fiind depuse procesul verbal de sechestru nr. 35 din 27 iulie 1955, sentința civilă nr. 1294 din 1 septembrie 1955 a Tribunalului Popular al Raionului Calafat de încuviințare a executări silite imobiliare, foaia de licitație nr. 8375 din 12 noiembrie 1955 de stabilire a rezultatului licitației, decizia nr. 1963 din 28 februarie 1956 a secțiunii Financiare a Raionului Calafat, de aprobare a vânzării imobilului, proces verbal din 28 februarie 1956 de predare a imobilului către adjudecatara C.M.D.

din Calafat). Nu pot fi primite susținerile recurentelor-contestatoare în sensul că instanțele ar fi aplicat din oficiu „prezumția” de autoritate de lucru judecat fără a o pune în discuția părților întrucât această obligație ar fi subzistat în sarcina instanței în condițiile în care soluționarea cauzei s-ar fi făcut exclusiv prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, excepție de fond, absolută și dirimantă, or cu privire la această excepție instanțele au reținut că nu operează în speță.

Examinând considerentele hotărârii pronunțate de instanța de apel care a confirmat sentința instanței de fond, reiese că speța dedusă judecății a fost examinată și soluționată în baza întregului probatoriu administrat în cauză, din care nu a rezultat însă existența nici uneia dintre situațiile care să poată face posibilă aplicarea art. 2 alin. (1) lit. d) al Legii nr.10/2001, și că astfel fiind, în mod legal s-a dat eficiență dispozițiilor art. 1200 alin. (4) C. civ., prezumția puterii de lucru judecat fiind o prezumție legală, cu forță probantă, legată de efectul substanțial al hotărârii judecătorești potrivit căruia o situație de fapt stabilită și încadrată în normele de drept, printr-o hotărâre judecătorească, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre judecătorească, conduită impusă de principiile pe care se bazează procesul civil și raportul de drept civil, caracterizat prin stabilitate și respectarea consecvenței în judecată.

Instanțele de fond și apel corect au constatat că, prin demersul lor juridic, contestatoarele nu au susținut și nici dovedit existența vreunui motiv independent de voința autoarelor lor, în sensul legii, care să justifice neplata impozitelor datorate pentru imobilul pe care l-au avut în proprietate ci au contestat modul în care s-a desfășurat executarea silită asupra imobilului, raportat la dispozițiile Decretului nr. 224/1951 precum și la valabilitatea titlului de proprietate al intimatei, aspecte asupra cărora s-a statuat definitiv și irevocabil într-un litigiu anterior.

Aceasta în pofida faptului că în prezenta cauză contestatoarele, în temeiul Legii nr. 10/2001, aveau posibilitatea de a invoca și face dovada existenței vreuneia dintre situațiile exemplificativ enumerate de pct. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, deci a vreunuia dintre cazurile de forță majoră menite să împiedice îndeplinirea obligațiilor legale ale proprietarului, pentru a atrage astfel incidența art. 2 alin. (1) lit. d) al legii, lucru care însă nu s-a întâmplat.

Este adevărat că potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001 persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile prezentei legi. Dar cum în raportul juridic dedus judecății nu au fost invocate aspecte de fapt și de drept noi, care n-au fost supuse examinării și controlului judiciar al instanțelor care s-au pronunțat definitiv și irevocabil în litigiul anterior cu privire la revendicarea imobilului, legal instanțele de fond și apel au constatat că cererea contestatoarelor nu este întemeiată.

Nici critica recurentelor-contestatoare în sensul că instanțele au respins cererea de administrare a unei expertize care să verifice registrele fiscale din anul 1954/1955 precum și a unei expertize grafologice care să certifice dacă semnătura de pe procesul verbal nr. 35/1955 îi aparține sau nu autoarei M.E. și că astfel, ar fi incident art. 304 pct. 10 C. proc. civ. (în prezent abrogat prin art. I pct. 111 1 din O.U.G.

nr. 138/2000 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005) , nu poate fi primită întrucât acest text de lege vizează situația în care instanța nu se pronunță asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, ceea ce nu este cazul în speță, cu atât mai mult cu cât aceste susțineri sunt infirmate de chiar actele și lucrările dosarului din care nu reiese că s-ar fi formulat asemenea cereri, apărătorul contestatoarelor învederând doar, cu prilejul dezbaterilor asupra apelului, că nu poate prezenta acte noi care să permită instanței efectuarea unei analize comparative privind semnătura lui M.E. (fila 48 dosar apel). Având în vedere temeiurile care preced, se constată că decizia atacată este legală, recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorii P.J., V.G. și M.M. împotriva deciziei nr. 680 din 31 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2006.