ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8764/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificarea nr. 400 din 22

august 2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 și adresată Primăriei

municipiului Reșița, județul Caraș Severin, A.N.C.M.-U.C.E.C.O.M. cu sediul în

București a solicitat restituirea imobilului ce aparținea sistemului

cooperației meșteșugărești, situat în localitatea Reșița, în care funcționa Cooperativa

D. și avea următoarele secții: Instalații apă, canal și electrice; Zugravi;

Dentară.

În motivarea notificării s-a arătat

că imobilul a fost preluat abuziv, fără plată, de către Statul Român în temeiul

Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1594 din 4 noiembrie 1959 prin

transformarea unor cooperative meșteșugărești în unități productive de stat.

Actul normativ nu a fost publicat în Buletinul Oficial la data adoptării lui,

având mențiunea „Secret”, fiind comunicat doar părților interesate care urmau

să-l pună, imperativ, în aplicare. Conform Anexei nr. 1, poz. B. 22 din HCM nr.

1594/1959 organul autorității de stat care a preluat imobilul a fost Sfatul

Popular Reșița, regiunea Timișoara.

Prin dispoziția nr. 3777 din 13

septembrie 2004 Primarul Municipiului Reșița, județul Caraș Severin, a respins

solicitarea A.N.C.M-U.C.E.C.O.M. București pe motiv că petenta nu face dovada

preluării abuzive a imobilului și nu probează calitatea de persoană

îndreptățită în condițiile Legii nr. 10/2001.

La data de 20 octombrie 2004 A.N.C.M.-U.C.E.C.O.M.

București a contestat în justiție dispoziția emisă de Primarul Municipiului

Reșița, solicitând anularea actului și „restituirea în natură sau echivalent

valoric” a imobilului preluat de fostul Sfat Popular Reșița urmare a

transformării cooperativei meșteșugărești D. din Reșița în întreprindere a

industriei locale de stat.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința nr. 3096 din 7 decembrie

2004, a admis în parte acțiunea reclamantei și a anulat dispoziția „parțial în

măsura nerecunoașterii calității reclamantei de persoană îndreptățită la

reparații în sensul Legii nr. 10/2001”. Prin aceeași sentință s-a „respins

contestația în partea privind soluția adoptată prin aceasta”.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut „că reclamanta are dreptate când se consideră succesoare a fostei U.C.E.C.O.M.

din 1951, prin reorganizare convențională decisă chiar de către persoana

juridică a cărei continuatoare este reclamanta, printr-un Congres desfășurat în

anul 2000” dar „nu mai puțin, reclamanta nu a precizat că antecesoarea sa a

fost proprietar tabular al imobilelor pentru care solicită reparație, astfel

încât decizia pârâtei de respingere a solicitării reclamantei este, sub acest

aspect, corectă în lumina dispozițiilor legislației funciare aplicabile în

Transilvania și Bucovina de Nord”.

Apelul declarat împotriva acestei

sentințe de reclamanta A.N.C.M.-U.C.E.C.O.M. București a fost respins ca

nefondat prin decizia nr. 935/A din 19 aprilie 2005 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă. Prin aceeași decizie, s-a admis apelul declarat de pârâtul

Primarul Municipiului Reșița, județul Caraș Severin, a fost schimbată în tot

sentința și s-a respins acțiunea împotriva dispoziției emisă de pârât.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a motivat că raportat la elementele de probațiune prezentate de

reclamantă, nu s-a putut dovedi „deținerea proprietății” de către aceasta ori

antecesoarea ei și chiar mai mult, reclamanta nu a fost în măsură să prezinte

nici elementele de identificare ale imobilului, prin numărul de carte funciară

și număr topografic, deși ambele instanțe au manifestat rol activ, în sensul că

au cerut reclamantei să prezinte aceste elemente de identificare, precum și

extrasul de carte funciară. „Cum reclamanta a refuzat să prezinte aceste acte

doveditoare, Curtea va constata că aceasta nu poate avea calitatea de persoană

îndreptățită, în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 întrucât această

calitate nu derivă doar din succesiune, așa cum eronat a reținut prima instanță

ci și din prezentarea dovezilor care trebuie să ateste existența dreptului de

proprietate al antecesorului, sarcină pe care reclamanta nu a îndeplinit-o,

deși normele prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938, respectiv Legea nr.

7/1996, ambele privind cadastrul și publicitatea imobiliară i-ar fi ușurat mult

această obligație”.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A.N.C.M.-U.C.E.C.O.M. București

care a invocat, în esență, următoarele motive de casare: instanța de apel nu a

avut în vedere că predarea întregului patrimoniu al cooperativei s-a făcut în

baza Instrucțiunilor nr. 73524/1959, date în aplicarea HCM nr. 1594/1959, și că

în cazul Cooperativei D. din Reșița toate documentele prevăzute de Instrucțiuni

au rămas la întreprinderea fostului Sfat Popular Reșița; numai pârâtul emitent

al dispoziției deține documentele referitoare la transformarea cooperativei în

întreprindere a Sfatului Popular Reșița; nu s-au avut în vedere prevederile

art. 23 lit. a) din Legea nr. 6/1957 privind organizarea și funcționarea

fostelor Sfaturi populare în sensul că pârâtul deține deciziile Comitetului

executiv al Sfatului Popular Reșița, care era obligat să le emită în vederea

aplicării HCM nr. 1594/1959, decizii din care rezultă ce bunuri a preluat

efectiv pârâtul de la cooperativa D. și cui i le-a predat; numai Primăria

municipiului Reșița, în calitate de continuatoare a fostului Comitet Executiv

al Sfatului Popular deține aceste documente, care emană tocmai de la această

autoritate, situație în care, pentru dezlegarea pricinii, era imperios necesar

ca pârâtul să fie obligat a le pune la dispoziția instanței;

recurenta-reclamantă întrunește condițiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001

de a fi persoană juridică îndreptățită întrucât și-a continuat activitatea

neîntrerupt până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care

nu este necesară existența unei hotărâri judecătorești care să-i ateste

continuitatea.

Recursul este fondat, în sensul

considerentelor care succed:

Prin Hotărârea Consiliului de

Miniștri nr. 1594 din 4 noiembrie 1959, invocându-se o cerere a cooperatorilor

exprimată în adunările generale ale cooperativelor meșteșugărești, s-a decis

transformarea acestor cooperative, în total sau în parte, în întreprinderi ori

unități ale întreprinderilor de stat de interes general sau local.

În conformitate cu art. 1 alin. (2)

din aceeași Hotărâre, începând cu data de 1 noiembrie 1959 „se trece în

proprietatea Statului patrimoniul aferent cooperativelor și secțiilor ce se

transformă în întreprinderi sau unități ale întreprinderilor de stat, în

condițiunile prevăzute în instrucțiunile ce se vor emite conform alin. (g) din

prezentul articol”.

Hotărârea Consiliului de Miniștri a

fost însoțită de un „Tabel cuprinzând cooperativele și secțiile ce se

transformă în unități de stat.” La capitolul B pct. 22 din tabel a fost

înscrisă cooperativa D. din Reșița, cu secțiile instalații apă, canal și

electrice, zugravi și dentară, iar la capitolul „organul care primește

activitatea și patrimoniul”, la același pct. 22, a fost indicat Sfatul Popular

Reșița.

Recurenta-reclamantă s-a apărat și a

susținut în tot cursul litigiului că în baza menționatei Hotărâri și în temeiul

Instrucțiunilor nr. 73524/1959 emise conform hotărârii, a avut loc predarea

întregului patrimoniu al cooperativei D. din Reșița, pe bază de protocol, potrivit

unui bilanț contabil încheiat la data transferului de proprietate, în care s-au

specificat, printre altele, imobile cu destinație administrativă sau de producție,

magazinele, depozitele etc. ce au fost predate, iar în conformitate cu legea

atunci în vigoare privind organizarea și funcționarea sfaturilor populare s-au

emis decizii ale fostului comitet executiv în care s-au stipulat ce bunuri au

fost preluate, efectiv, de la respectiva cooperativă și cui au fost predate

bunurile preluate.

A mai susținut reclamanta-recurentă

că toate aceste înscrisuri se află în posesia pârâtului, care ar reprezenta

persoana juridică continuatoare a aceleia care, în anul 1959, a preluat

bunurile ce se găseau în patrimoniul cooperativei D. iar prin motivele de

casare recurenta a reproșat instanțelor că nu l-au obligat pe pârât să depună

aceste acte doveditoare în care se putea individualiza și identifica imobilul

revendicat.

Codul de procedură civilă

reglementează, în art. 172-176, și situația în care înscrisul invocat ca mijloc

de probă de către una dintre părți nu se află în posesia acesteia. Legiuitorul

reglementează situațiile în care înscrisul se află: a) în posesia părții

adverse; b) în posesia unui terț; c) ipoteza în care înscrisul se află în

păstrarea unei autorități.

Potrivit art. 175 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 56 din O.U.G. nr. 138/2000,

dacă înscrisul se găsește în păstrarea unei autorități sau a altei persoane,

instanța va dispune aducerea lui, în termenul fixat în acest scop. Cel care

deține înscrisul este îndreptățit să refuze aducerea acestuia în cazurile

prevăzute de art. 173.

Legea reglementează, în textul

citat, două situații distincte. Prima, care interesează în speță, este aceea a

deținerii înscrisului de către o autoritate. Textul conține o precizare cu

totul generală cu privire la subiectul obligației de transmitere a înscrisului.

Practica judiciară a făcut, însă, o aplicațiune mai largă a acestei

dispozițiuni procedurale, anume aceea că ea se referă la toate persoanele

juridice, soluție spre care s-a înclinat și doctrina.

În cazul dedus judecății se constată

că reclamanta pretinde că înscrisurile doveditoare a preluării imobilului sunt

în posesia Primăriei municipiului Reșița care reprezintă, în sensul textului

citat, atât o autoritate publică deținătoare a respectivelor mijloace de probă,

cât și adversarul din proces al reclamantei, mai mult chiar a susținut că

„aceste acte au emanat tocmai de la această autoritate”.

Din această perspectivă, contrar

celor reținute de instanțe, acestea nu au manifestat rol activ, în sensul că nu

au verificat susținerile și apărările constante ale reclamantei și anume nu au

cerut pârâtului din proces să se pronunțe asupra existenței și deținerii

acestor înscrisuri, iar în caz afirmativ, să le înfățișeze în instanță,

verificare care se putea realiza cu mai multă ușurință prin intermediul unei

expertize contabile, având în vedere, pe de o parte, faptul că este necesară

cercetarea unor arhive, iar pe de altă parte, perioada de timp relativ mare ce

s-a scurs de la data când se pretinde că înscrisurile s-au întocmit.

Pe cale de consecință, pentru

lămurirea completă a raporturilor dintre părți prin administrarea acestor

dovezi, se impune admiterea recursului declarat de reclamantă, casarea

hotărârilor și reluarea judecății de către prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta A.N.C.M. București împotriva deciziei nr. 953/A din 19 aprilie 2005

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia, precum și sentința

nr. 3096 din 7 decembrie 2004 a Tribunalului Caraș Severin, secția civilă, și

trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2005.