ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3763/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3763/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 3 din 13

ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondată,

plângerea formulată de petiționara U.H. împotriva Ordonanței din 22 august 2005

a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Hotărând astfel, instanța de fond a

reținut următoarele:

La data de 7 martie 2005, U.H.,

cetățean turc, a solicitat efectuarea de cercetări cu privire la numiții G.A.V.,

C.I.C., C.M.C., A.I. și A.G., pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art.

215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., art. 290 și art. 291 din același cod,

constând în aceea că au indus-o în eroare cu ocazia încheierii unui act de

vânzare-cumpărare având ca obiect un teren situat în comuna Voluntari, șoseaua

Pipera Tunari, județul Ilfov.

La data de 15 aprilie 2005,

petiționara a depus o completare a plângerii penale, solicitând efectuarea

cercetărilor și cu privire la notarii publici C.V., S.B.T. și M.P., în legătură

cu încheierea și autentificarea contractelor de vânzare-cumpărare imobiliară nr.

3493 din 16 iulie 2004 și nr. 4407 din 27 august 2004, precum și a încheierii

de rectificare, nr. 9897 din 31 august 2004.

S-a reținut, în baza actelor

premergătoare efectuate, că notarul public C.V. a autentificat antecontractul

de vânzare-cumpărare nr. 1591 din 18 iunie 2004 încheiat între SC M.P. SRL,

reprezentată prin U.H. și G.A.V., având ca obiect promisiunea de a face în

viitor un contract de vânzare-cumpărare al terenului situat în comuna Voluntari,

în suprafață de 2000 mp, pentru care s-a plătit cu titlu de avans suma de

10.000 Euro.

La aceeași dată, a fost

autentificată de notar procura nr. 1592 din 18 iunie 2004, prin care SC M.P.

SRL l-a împuternicit pe G.A.V. să vândă cui va crede de cuviință și la prețul

ce-l va socoti convenabil mandantului, terenul mai sus menționat și care a

făcut obiectul antecontractului nr. 1591 din 18 iunie 2004.

La data de 7 iulie 2004, când

trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare, G.A.V. și A.G., prieten cu

acesta, i-au spus petiționarei că nu au făcut rost de bani și au mai cerut un

termen de o săptămână pentru autentificarea contractului de vânzare-cumpărare.

După aproximativ 10 zile, când G.A.V.

a încetat să mai răspundă la telefon, petiționara s-a deplasat la notarul

public C.V. pentru a anula cele două înscrisuri notariale, intenționând să

vândă terenul altor clienți, deoarece avea nevoie de bani.

A fost astfel anulată procura,

notarul public făcându-i cunoscut că antecontractul de vânzare-cumpărare putea

fi anulat numai cu acordul ambelor părți, iar în ziua de 26 iulie 2004, la

cererea părților, a fost anulat de către notarul public și antecontractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1591 din 18 iunie 2004.

Ulterior, petiționara a aflat de la

funcționarii B.R.B. Giurgiu că la acea bancă exista o cerere prin care ea ar fi

fost de acord să se aprobe vânzarea garanției, cu care ocazia a observat că

semnătura de pe adresa nr. 3475 din 15 iulie 2004–746 din 15 iulie 2004, făcută

către bancă, nu-i aparține.

În acest fel, petiționara a luat

cunoștință că notarul public S.B.T. a autentificat contractul de

vânzare-cumpărare nr. 3493 din 16 iulie 2004, prin care G.A.V., în calitate de

mandatar al SC M.P. SRL, a vândut terenul în litigiu lui C.I.C.

La data de 27 august 2004, a fost

autentificat de către notarul public M.P. sub nr. 4407, contractul de

vânzare-cumpărare între C.I.C. și C.M.C., în calitate de vânzători și A.I.,

cumpărător, obiectul contractului fiind același teren în suprafață de 2000 mp

situat în comuna Voluntari, șoseaua Pipera-Tunari, județul Ilfov.

Pe baza actelor premergătoare

efectuate, procurorul a apreciat că actele autentice mai sus menționate au fost

întocmite de către notarii publici cu respectarea dispozițiilor legale.

Ca urmare, plângerea formulată de

petiționară împotriva ordonanței din 13 iulie 2005, a fost respinsă, ca

neîntemeiată, prin ordonanța emisă la 22 august 2005 de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

Împotriva actelor procurorului,

petiționara s-a adresat cu plângere instanței de judecată, susținând că, deși,

vorbește românește, notarii nu i-au asigurat interpret, iar pe parcursul

urmăririi penale procurorul nu a manifestat rol activ, în sensul reaudierii

sale și administrării altor probe cu acte și martori și a solicitat infirmarea

soluțiilor dispuse de parchet.

Examinând plângerea formulată de

petiționară, Curtea de Apel București, secția I penală, a apreciat, în ceea ce

privește susținerea acesteia, în legătură cu neasigurarea de către notar a unui

interpret de limbă turcă, că dispozițiile art. 47 din Regulamentul de aplicare

a Legii nr. 36/1995, nu-și găsesc aplicabilitatea, în condițiile în care,

petiționara se află în România de peste 10 ani, ocupându-se cu diverse afaceri

în cadrul unor societăți comerciale, iar în calitate de administrator unic al

SC M.P. SRL a încheiat contracte economice și financiare cu diverși parteneri

români sau bănci, s-a adresat birourilor notariale și executorului

judecătoresc, semnând personal toate actele fără a fi însoțită de translator.

Și critica petiționarei referitoare

la lipsa de rol activ a procurorului, care nu a administrat toate probele

necesare aflării adevărului, a fost apreciată de către instanță ca

neîntemeiată, reținând sub acest aspect următoarele:

„La dosar au fost depuse toate

actele care au stat la baza contractelor autentificate de cei trei notari

reclamați, a fost audiată detaliat petenta în prezența avocatului și a unui

interpret autorizat de Ministerul Justiției, iar la data de 16 iunie 2005 a depus

o expertiză extrajudiciară.

Din toate acestea rezultă că

antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 1591 din 18 iunie 2005 reprezintă

obligații asumate de ambele părți contractante pe proprie răspundere pentru

viitor, procura autentificată sub nr. 1592 din 18 iunie 2004 de același notar

public C.V., este un act unilateral de voință al mandantei U.H. în calitatea sa

de asociat unic și administrator al SC M.P. SRL.

Contractele ulterioare de

vânzare-cumpărare nr. 3493 din 16 iulie 2004 și 4407 din 27 august 2004 au fost

autentificate de notarii publici S.B.T. și P.M. în baza actelor originale

prezentate de părți”.

S-a reținut de către instanță că și

aspectul invocat de petiționară cu referire la disjungerea și trimiterea cauzei

pentru continuarea cercetărilor la Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu

este neîntemeiat, întrucât acestei unități îi revine competența de soluționare,

atât din punct de vedere material cât și teritorial, iar nemulțumirile

petiționarei în ceea ce privește remiterea banilor încasați din vânzarea de

către mandatarul G.A. a imobilului, pot fi valorificate numai în cadrul

dosarului penal disjuns sau printr-o acțiune civilă în desdăunare.

Nemulțumită și de această din urmă

hotărâre, petiționara U.H., în termenul legal, a declarat recurs, invocând

cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

pct. 10 și pct. 17

1

C. proc. pen. și a solicitat admiterea lui, infirmarea soluției de neîncepere a

urmăririi penale față de toți făptuitorii și reluarea urmăririi penale pentru

stabilirea răspunderii persoanelor vinovate de comiterea infracțiunilor

reclamate.

În motivarea recursului său,

petiționara a arătat că instanța, Curtea de Apel București, secția I penală, a

minimalizat și interpretat greșit cerințele legale absolut necesare încheierii

unor acte juridice oneroase în fața unui notar public, atunci când aceste acte

vizează una dintre părți care este cetățean străin sau chiar, cetățean român

fiind, trebuie să aibă asigurată înțelegerea deplină a consecințelor juridice

(a efectelor) ce decurg din încheierea actelor respective.

Or, în cauză, toți cei trei notari

publici implicați în derularea actelor juridice încheiate de petiționară și

apoi, de ceilalți dobânditori ai terenului vândut, au încălcat grosolan

dispozițiile art. 6, art. 45, art. 47 și art. 60 din Legea nr. 36/1995 a notarilor

publici, dispozițiile art. 67 din Regulamentul de punere în aplicare a acestei

legi, precum și cele ale art. 11 alin. (3) din Codul deontologic al notarilor

publici din România, ceea ce a condus la crearea unui prejudiciu civil în dauna

petiționarei, ca urmare a infracțiunilor comise.

Recurenta petiționară a mai susținut

că, atât organul de urmărire penală, cât și instanța de judecată nu au efectuat

cercetări și nu s-au pronunțat cu privire la comiterea infracțiunii de fals,

reclamată de ea, în sensul că semnătura din anexa nr. 4 a plângerii penale,

nu-i aparține, nedispunându-se efectuarea unei expertize grafoscopice pentru

clarificarea acestui aspect.

Și, în sfârșit, criticând hotărârea

atacată pe considerentul că instanța de judecată a făcut o greșită aplicare a

legii, în sensul că, deși erau evidente numeroasele defecțiuni în administrarea

probatoriului în faza de urmărire penală de către procuror, (care a refuzat să

o cheme pe petiționară pentru a-i aduce la cunoștință stadiul anchetei și pentru

a-i da posibilitatea să propună probe suplimentare în apărare), recurenta

petiționară a apreciat că nu este corectă soluția de neîncepere a urmăririi

penale dispusă de procuror prin ordonanța atacată.

Examinându-se recursul declara, în

raport cu motivele de casare arătate, se constată următoarele:

În adevăr, prin art. 67 din Regulamentul de punere în

aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995,

invocat prin motivele de casare formulate de petiționara U.H., se prevede că

„în cazul în care se autentifică procuri pentru încheierea unor acte de

vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul sau soțul acestuia are el însuși calitatea

de mandatar al vânzătorului, notarul public va pretinde părților să înscrie în

cuprinsul procurii toate clauzele contractului, inclusiv prețul”.

Pe de altă parte, potrivit art. 11 alin.

(3) din Codul deontologic al notarilor publici, „rolul notarului este de a

desluși raporturile reale dintre părți și de a le explica acestora, în situația

în care măsura libertății aleasă de ele prin actul ce doresc să-l încheie este

lezionară pentru ele, pentru terți sau dacă aceasta contravine normelor

imperative de drept și bunelor moravuri, ce soluții de corectare a volițiunilor

părților se impun, până când acestea ajung în concordanță cu legea”.

Fără îndoială că aceste reglementări

impuneau notarului public C.V., căruia i s-au prezentat, pentru autentificare,

antecontractul de vânzare-cumpărare și procura dată de U.H., să manifeste o

accentuată precauțiune la deslușirea sensului exact al voinței acesteia și să-i

explice mai întâi implicațiile posibile ale prevederilor menționate în cele

două acte.

Tot astfel, în raport cu prevederile

art. 47 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale,

potrivit cărora persoanelor care nu înțeleg limba română trebuie să li se dea

posibilitate să ia cunoștință de conținutul actelor prin interpret, același

notar avea obligația să verifice și să se asigure dacă U.H., de etnie turcă și

având aceeași cetățenie, cunoaște îndeajuns de bine limba română, iar în caz

contrar să pretindă să fie asistată de interpret.

Dar, așa cum s-a subliniat în

cuprinsul ordonanței din 13 iulie 2005, emisă în dosarul nr. 330/P/2005 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de notarii publici C.V., T.S.B. și P.M., din

lucrările acestui dosar reiese în mod evident că U.H. exercita de aproximativ

10 ani profesia de comerciant în România, în care perioadă a semnat un volum

considerabil de documente cu caracter comercial și a încheiat, totodată, acte

juridice importante fără să fi fost asistată de avocat sau de interpret.

Or, în raport cu natura actelor

menționate, se impune să se aprecieze că notarul public C.V. a avut suficiente

elemente de convingere că U.H. cunoaște îndeajuns de bine limba română și are o

îndelungată experiență în domeniul exercitării actelor de comerț și al

încheierii de acte cu caracter juridic, astfel că nu apărea necesar să se

pretindă să fie asistată de interpret de limbă turcă și nici să i se ofere

explicații suplimentare cu privire la natura și consecințele documentelor ce

le-a autentificat.

Ca urmare, nici pentru notarii

publici T.S.B. și P.M. nu se poate considera că ar fi existat aparențe de

fraudă sau de alte neregularități în contractele de vânzare-cumpărare pe care

le-au autentificat, care să impună manifestarea unor diligențe mai deosebite la

examinarea lor.

Or, în lipsa unor astfel de

aparențe, nu se justifică presupunerea că toți cei 3 notari publici sus-menționați

și-ar fi exercitat cu rea credință atribuțiile specifice ce le aveau atunci

când au încheiat actele la care s-a făcut referire, neputându-li-se pretinde să

aibă suspiciuni acolo unde însăși reclamanta U.H., persoană cu multă experiență

în exercitarea actelor de comerț și chiar la încheierea unor acte juridice, nu

a avut îndoieli și a manifestat încredere nelimitată în persoana pe care a

împuternicit-o.

A considera altfel, ar însemna ca

atribuția ce revine notarilor publici în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 36/1995,

prin care se prevede că „au obligația să verifice ca actele pe care le

instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii și bunelor moravuri, să

ceară și se dea lămuriri părților asupra conținutului acestor acte spre a se

convinge că le-au înțeles sensul și le-au acceptat efectele”, să fie depășită

prin instituirea unei cerințe, neprevăzute de lege, ca ei să procedeze la o

investigare prealabilă cu privire la valabilitatea voinței liber exprimate de

către persoanele ce li se prezintă în vederea instrumentării actelor, ceea ce

nu ar fi admisibil.

De aceea, câtă vreme împrejurările

concrete ale cauzei, amplu analizate în cuprinsul ordonanței de neîncepere a

urmăririi penale față de cei 3 notari publici, precum și prin considerentele

sentinței atacate, nu justifică nici una din criticile formulate de reclamanta U.H.,

se impune să se constate că prima instanță a pronunțat o soluție corectă,

întemeiată pe situația de fapt rezultată din actele dosarului și corespunzând

dispozițiilor legale aplicabile.

Sub acest aspect, mai este de

observat că absența oricărui element de suspiciune în privința bunei credințe a

celor 3 notari publici împiedică reținerea în sarcina lor a infracțiunilor de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și de fals intelectual,

prevăzute în art. 246 și, respectiv, în art. 289 C. pen., ce li s-au imputat,

deoarece nu este confirmată existența vinovăției, sub forma intenției, pentru

nici una dintre aceste fapte.

Așa fiind, se constată că prima

instanță nu a încălcat prevederile legale la care s-a făcut referire prin

motivele de casare, nu a omis să examineze vreuna dintre situațiile cu care a

fost sesizată și nici nu a făcut o greșită aplicare a legii prin hotărâre

pronunțată.

În consecință, fiind nefondate toate

motivele de casare invocate și cum nu se constată existența altor motive,

susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursul

declarat de petiționara U.H. să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acesteia

să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara U.H.

împotriva sentinței penale nr. 3 din 13 ianuarie 2006 a Curții de Apel

București, secția I penală.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 120 lei, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 iunie 2006.