ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3763/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 3 din 13 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara U.H. împotriva Ordonanței din 22 august 2005 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Hotărând astfel, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 7 martie 2005, U.H., cetățean turc, a solicitat efectuarea de cercetări cu privire la numiții G.A.V., C.I.C., C.M.C., A.I. și A.G., pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., art. 290 și art. 291 din același cod, constând în aceea că au indus-o în eroare cu ocazia încheierii unui act de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren situat în comuna Voluntari, șoseaua Pipera Tunari, județul Ilfov.

La data de 15 aprilie 2005, petiționara a depus o completare a plângerii penale, solicitând efectuarea cercetărilor și cu privire la notarii publici C.V., S.B.T. și M.P., în legătură cu încheierea și autentificarea contractelor de vânzare-cumpărare imobiliară nr. 3493 din 16 iulie 2004 și nr. 4407 din 27 august 2004, precum și a încheierii de rectificare, nr. 9897 din 31 august 2004. S-a reținut, în baza actelor premergătoare efectuate, că notarul public C.V. a autentificat antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 1591 din 18 iunie 2004 încheiat între SC M.P. SRL, reprezentată prin U.H. și G.A.V., având ca obiect promisiunea de a face în viitor un contract de vânzare-cumpărare al terenului situat în comuna Voluntari, în suprafață de 2000 mp, pentru care s-a plătit cu titlu de avans suma de 10.000 Euro.

La aceeași dată, a fost autentificată de notar procura nr. 1592 din 18 iunie 2004, prin care SC M.P. SRL l-a împuternicit pe G.A.V. să vândă cui va crede de cuviință și la prețul ce-l va socoti convenabil mandantului, terenul mai sus menționat și care a făcut obiectul antecontractului nr. 1591 din 18 iunie 2004. La data de 7 iulie 2004, când trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare, G.A.V. și A.G., prieten cu acesta, i-au spus petiționarei că nu au făcut rost de bani și au mai cerut un termen de o săptămână pentru autentificarea contractului de vânzare-cumpărare. După aproximativ 10 zile, când G.A.V. a încetat să mai răspundă la telefon, petiționara s-a deplasat la notarul public C.V.

pentru a anula cele două înscrisuri notariale, intenționând să vândă terenul altor clienți, deoarece avea nevoie de bani. A fost astfel anulată procura, notarul public făcându-i cunoscut că antecontractul de vânzare-cumpărare putea fi anulat numai cu acordul ambelor părți, iar în ziua de 26 iulie 2004, la cererea părților, a fost anulat de către notarul public și antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1591 din 18 iunie 2004. Ulterior, petiționara a aflat de la funcționarii B.R.B. Giurgiu că la acea bancă exista o cerere prin care ea ar fi fost de acord să se aprobe vânzarea garanției, cu care ocazia a observat că semnătura de pe adresa nr. 3475 din 15 iulie 2004–746 din 15 iulie 2004, făcută către bancă, nu-i aparține.

În acest fel, petiționara a luat cunoștință că notarul public S.B.T. a autentificat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3493 din 16 iulie 2004, prin care G.A.V., în calitate de mandatar al SC M.P. SRL, a vândut terenul în litigiu lui C.I.C. La data de 27 august 2004, a fost autentificat de către notarul public M.P. sub nr. 4407, contractul de vânzare-cumpărare între C.I.C. și C.M.C., în calitate de vânzători și A.I., cumpărător, obiectul contractului fiind același teren în suprafață de 2000 mp situat în comuna Voluntari, șoseaua Pipera-Tunari, județul Ilfov. Pe baza actelor premergătoare efectuate, procurorul a apreciat că actele autentice mai sus menționate au fost întocmite de către notarii publici cu respectarea dispozițiilor legale.

Ca urmare, plângerea formulată de petiționară împotriva ordonanței din 13 iulie 2005, a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin ordonanța emisă la 22 august 2005 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Împotriva actelor procurorului, petiționara s-a adresat cu plângere instanței de judecată, susținând că, deși, vorbește românește, notarii nu i-au asigurat interpret, iar pe parcursul urmăririi penale procurorul nu a manifestat rol activ, în sensul reaudierii sale și administrării altor probe cu acte și martori și a solicitat infirmarea soluțiilor dispuse de parchet.

Examinând plângerea formulată de petiționară, Curtea de Apel București, secția I penală, a apreciat, în ceea ce privește susținerea acesteia, în legătură cu neasigurarea de către notar a unui interpret de limbă turcă, că dispozițiile art. 47 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, nu-și găsesc aplicabilitatea, în condițiile în care, petiționara se află în România de peste 10 ani, ocupându-se cu diverse afaceri în cadrul unor societăți comerciale, iar în calitate de administrator unic al SC M.P. SRL a încheiat contracte economice și financiare cu diverși parteneri români sau bănci, s-a adresat birourilor notariale și executorului judecătoresc, semnând personal toate actele fără a fi însoțită de translator.

Și critica petiționarei referitoare la lipsa de rol activ a procurorului, care nu a administrat toate probele necesare aflării adevărului, a fost apreciată de către instanță ca neîntemeiată, reținând sub acest aspect următoarele: „La dosar au fost depuse toate actele care au stat la baza contractelor autentificate de cei trei notari reclamați, a fost audiată detaliat petenta în prezența avocatului și a unui interpret autorizat de Ministerul Justiției, iar la data de 16 iunie 2005 a depus o expertiză extrajudiciară. Din toate acestea rezultă că antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 1591 din 18 iunie 2005 reprezintă obligații asumate de ambele părți contractante pe proprie răspundere pentru viitor, procura autentificată sub nr. 1592 din 18 iunie 2004 de același notar public C.V., este un act unilateral de voință al mandantei U.H.

în calitatea sa de asociat unic și administrator al SC M.P. SRL. Contractele ulterioare de vânzare-cumpărare nr. 3493 din 16 iulie 2004 și 4407 din 27 august 2004 au fost autentificate de notarii publici S.B.T. și P.M. în baza actelor originale prezentate de părți”. S-a reținut de către instanță că și aspectul invocat de petiționară cu referire la disjungerea și trimiterea cauzei pentru continuarea cercetărilor la Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu este neîntemeiat, întrucât acestei unități îi revine competența de soluționare, atât din punct de vedere material cât și teritorial, iar nemulțumirile petiționarei în ceea ce privește remiterea banilor încasați din vânzarea de către mandatarul G.A.

a imobilului, pot fi valorificate numai în cadrul dosarului penal disjuns sau printr-o acțiune civilă în desdăunare. Nemulțumită și de această din urmă hotărâre, petiționara U.H., în termenul legal, a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 pct. 10 și pct. 17 1 C. proc. pen. și a solicitat admiterea lui, infirmarea soluției de neîncepere a urmăririi penale față de toți făptuitorii și reluarea urmăririi penale pentru stabilirea răspunderii persoanelor vinovate de comiterea infracțiunilor reclamate.

În motivarea recursului său, petiționara a arătat că instanța, Curtea de Apel București, secția I penală, a minimalizat și interpretat greșit cerințele legale absolut necesare încheierii unor acte juridice oneroase în fața unui notar public, atunci când aceste acte vizează una dintre părți care este cetățean străin sau chiar, cetățean român fiind, trebuie să aibă asigurată înțelegerea deplină a consecințelor juridice (a efectelor) ce decurg din încheierea actelor respective.

Or, în cauză, toți cei trei notari publici implicați în derularea actelor juridice încheiate de petiționară și apoi, de ceilalți dobânditori ai terenului vândut, au încălcat grosolan dispozițiile art. 6, art. 45, art. 47 și art. 60 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici, dispozițiile art. 67 din Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, precum și cele ale art. 11 alin. (3) din Codul deontologic al notarilor publici din România, ceea ce a condus la crearea unui prejudiciu civil în dauna petiționarei, ca urmare a infracțiunilor comise. Recurenta petiționară a mai susținut că, atât organul de urmărire penală, cât și instanța de judecată nu au efectuat cercetări și nu s-au pronunțat cu privire la comiterea infracțiunii de fals, reclamată de ea, în sensul că semnătura din anexa nr. 4 a plângerii penale, nu-i aparține, nedispunându-se efectuarea unei expertize grafoscopice pentru clarificarea acestui aspect.

Și, în sfârșit, criticând hotărârea atacată pe considerentul că instanța de judecată a făcut o greșită aplicare a legii, în sensul că, deși erau evidente numeroasele defecțiuni în administrarea probatoriului în faza de urmărire penală de către procuror, (care a refuzat să o cheme pe petiționară pentru a-i aduce la cunoștință stadiul anchetei și pentru a-i da posibilitatea să propună probe suplimentare în apărare), recurenta petiționară a apreciat că nu este corectă soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror prin ordonanța atacată.

Examinându-se recursul declara, în raport cu motivele de casare arătate, se constată următoarele: În adevăr, prin art. 67 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, invocat prin motivele de casare formulate de petiționara U.H., se prevede că „în cazul în care se autentifică procuri pentru încheierea unor acte de vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul sau soțul acestuia are el însuși calitatea de mandatar al vânzătorului, notarul public va pretinde părților să înscrie în cuprinsul procurii toate clauzele contractului, inclusiv prețul”.

Pe de altă parte, potrivit art. 11 alin. (3) din Codul deontologic al notarilor publici, „rolul notarului este de a desluși raporturile reale dintre părți și de a le explica acestora, în situația în care măsura libertății aleasă de ele prin actul ce doresc să-l încheie este lezionară pentru ele, pentru terți sau dacă aceasta contravine normelor imperative de drept și bunelor moravuri, ce soluții de corectare a volițiunilor părților se impun, până când acestea ajung în concordanță cu legea”. Fără îndoială că aceste reglementări impuneau notarului public C.V., căruia i s-au prezentat, pentru autentificare, antecontractul de vânzare-cumpărare și procura dată de U.H., să manifeste o accentuată precauțiune la deslușirea sensului exact al voinței acesteia și să-i explice mai întâi implicațiile posibile ale prevederilor menționate în cele două acte.

Tot astfel, în raport cu prevederile art. 47 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, potrivit cărora persoanelor care nu înțeleg limba română trebuie să li se dea posibilitate să ia cunoștință de conținutul actelor prin interpret, același notar avea obligația să verifice și să se asigure dacă U.H., de etnie turcă și având aceeași cetățenie, cunoaște îndeajuns de bine limba română, iar în caz contrar să pretindă să fie asistată de interpret. Dar, așa cum s-a subliniat în cuprinsul ordonanței din 13 iulie 2005, emisă în dosarul nr. 330/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de notarii publici C.V., T.S.B.

și P.M., din lucrările acestui dosar reiese în mod evident că U.H. exercita de aproximativ 10 ani profesia de comerciant în România, în care perioadă a semnat un volum considerabil de documente cu caracter comercial și a încheiat, totodată, acte juridice importante fără să fi fost asistată de avocat sau de interpret. Or, în raport cu natura actelor menționate, se impune să se aprecieze că notarul public C.V. a avut suficiente elemente de convingere că U.H. cunoaște îndeajuns de bine limba română și are o îndelungată experiență în domeniul exercitării actelor de comerț și al încheierii de acte cu caracter juridic, astfel că nu apărea necesar să se pretindă să fie asistată de interpret de limbă turcă și nici să i se ofere explicații suplimentare cu privire la natura și consecințele documentelor ce le-a autentificat.

Ca urmare, nici pentru notarii publici T.S.B. și P.M. nu se poate considera că ar fi existat aparențe de fraudă sau de alte neregularități în contractele de vânzare-cumpărare pe care le-au autentificat, care să impună manifestarea unor diligențe mai deosebite la examinarea lor. Or, în lipsa unor astfel de aparențe, nu se justifică presupunerea că toți cei 3 notari publici sus-menționați și-ar fi exercitat cu rea credință atribuțiile specifice ce le aveau atunci când au încheiat actele la care s-a făcut referire, neputându-li-se pretinde să aibă suspiciuni acolo unde însăși reclamanta U.H., persoană cu multă experiență în exercitarea actelor de comerț și chiar la încheierea unor acte juridice, nu a avut îndoieli și a manifestat încredere nelimitată în persoana pe care a împuternicit-o.

A considera altfel, ar însemna ca atribuția ce revine notarilor publici în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 36/1995, prin care se prevede că „au obligația să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii și bunelor moravuri, să ceară și se dea lămuriri părților asupra conținutului acestor acte spre a se convinge că le-au înțeles sensul și le-au acceptat efectele”, să fie depășită prin instituirea unei cerințe, neprevăzute de lege, ca ei să procedeze la o investigare prealabilă cu privire la valabilitatea voinței liber exprimate de către persoanele ce li se prezintă în vederea instrumentării actelor, ceea ce nu ar fi admisibil.

De aceea, câtă vreme împrejurările concrete ale cauzei, amplu analizate în cuprinsul ordonanței de neîncepere a urmăririi penale față de cei 3 notari publici, precum și prin considerentele sentinței atacate, nu justifică nici una din criticile formulate de reclamanta U.H., se impune să se constate că prima instanță a pronunțat o soluție corectă, întemeiată pe situația de fapt rezultată din actele dosarului și corespunzând dispozițiilor legale aplicabile. Sub acest aspect, mai este de observat că absența oricărui element de suspiciune în privința bunei credințe a celor 3 notari publici împiedică reținerea în sarcina lor a infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și de fals intelectual, prevăzute în art. 246 și, respectiv, în art. 289 C. pen., ce li s-au imputat, deoarece nu este confirmată existența vinovăției, sub forma intenției, pentru nici una dintre aceste fapte.

Așa fiind, se constată că prima instanță nu a încălcat prevederile legale la care s-a făcut referire prin motivele de casare, nu a omis să examineze vreuna dintre situațiile cu care a fost sesizată și nici nu a făcut o greșită aplicare a legii prin hotărâre pronunțată. În consecință, fiind nefondate toate motivele de casare invocate și cum nu se constată existența altor motive, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat de petiționara U.H. să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acesteia să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara U.H. împotriva sentinței penale nr. 3 din 13 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă pe recurentă la plata sumei de 120 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 iunie 2006.