ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4090/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4090/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 373 din 18

mai 2004 pronunțată de Tribunalul Brașov, a fost respinsă contestația formulată

de S.N. în contradictoriu cu intimații SC R. SRL Brașov, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și M.M.

A fost admisă cererea de intervenție

accesorie în interesul intimatei SC R. SRL Brașov, formulată de intervenienții

P.Ș., P.L. și P.I.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, în esență, că la data de 14 septembrie 1940 între M.G.C. în calitate

de vânzătoare și E.S. în calitate de cumpărătoare a intervenit un contract de

vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul situat în Brașov, înscris în C.F.

Brașov nr.top. 2068/5/2/3 și sub nr.top. 2068/6/2/3.

La 26 septembrie 1940, în evidențele

de publicitate imobiliară a fost prenotat dreptul de proprietate asupra

imobilului, în favoarea numitei E.S. în poziția B + 13 (filele 22 – 28).

La data de 17 octombrie 1939, între

M.G.C. și intimata din prezenta cauză M.C.M., a intervenit un act juridic sub semnătură

privată intitulat „Chitanță” prin care M.G.C. s-a obligat să îi dea intimatei

act apt de intabulare pentru imobilul în litigiu.

Întrucât promitentul vânzător nu

și-a respectat obligația asumată, intimata a acționat-o în judecată.

Prin decizia civilă nr. 196 din 30

septembrie 1942 a Curții de Apel București, a fost admisă acțiunea fiind

obligată M.G.C. să încheie cu reclamanta M.M., act de vânzare-cumpărare pentru

imobilul situat în Brașov, , la prețul de 1 milion de lei, din care vânzătoarea

a primit 16.000 lei, restul de preț urmând a fi achitat astfel: 900.000 lei, la

data facerii actului și 100.000 lei în termen de 1 an de la facerea actului de

vânzare-cumpărare, și să intabuleze acest act în cartea funciară, în caz

contrar, decizia urmând a ține locul actului de vânzare-cumpărare.

Prin aceeași hotărâre, instanța a

ordonat cărții funciare de pe lângă Judecătoria Urbană Brașov să intabuleze

actul de vânzare-cumpărare, ce se va face de către M.G.C. către M.C.M. sau în

caz contrar, această hotărâre, va fi trecută în C.F. Brașov sub nr.top.

2068/5/2/3 și 2068/6/2/3 (filele 32 – 40).

În temeiul deciziei civile

menționată, în evidențele de publicitate imobiliară la poziția B 19 a fost

intabulat dreptul de proprietate al intimatei M.M. și a fost radiat dreptul de

proprietate prenotat în favoarea E.S.

La data de 8 iunie 1945, intimata

M.C.S., fostă căsătorită M., a acționat-o în judecată pe E.S., solicitând

instanței să o oblige pe aceasta să îi lase în deplină proprietate și posesie

imobilul înscris în C.F. Brașov, sub nr.top. 2068/5/2/3 și sub nr.top.

2068/6/2/3.

În cadrul acestui litigiu, E.S. a

formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate că

imobilul în litigiu i-a fost transmis în mod valabil, prin act prenotat în

cartea funciară.

Prin sentința civilă nr. 123/1946 a

Tribunalului Brașov, secția I-a, a fost obligată E.S. să lase intimatei

M.(S.)M. în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, fiind respinsă

cererea reconvențională.

Apelul declarat de E.S. împotriva

acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 128/1946 a Curții de

Apel Brașov (filele 64-66).

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs E.S., invocând mai multe motive de casare.

Judecând în complet de divergență,

Curtea Supremă, prin decizia nr. 405/1949 a apreciat ca fiind întemeiat motivul

de recurs privind transmiterea dreptului de proprietate convenit prin

contractul de vânzare-cumpărare încheiat, la data de 14 septembrie 1940, între

M.G.C. și E.S., pentru care nu era necesară aprobarea Ministerului

Agriculturii, potrivit Legii colonizărilor din 25 aprilie 1940.

S-a mai statuat că, preferința

dintre împricinați urmează a se stabili în cadrul acțiunii și cererii

reconvenționale în temeiul dreptului de proprietate însăși care decide și în

privința posesiei (filele 44-47).

Primind cauza pentru continuarea

judecății, Curtea Supremă, prin decizia civilă nr. 1210/1951 a constatat stins

litigiul, motivat de faptul că, imobilul în litigiu a fost naționalizat conform

Decretului nr. 92/1950 (filele 48-49).

Măsura naționalizării a operat față

de proprietarul tabular al imobilului intimata M.M. (Filele 20 și 22-26).

A mai reținut prima instanță că E.S.

nu a avut înscris în evidențele de publicitate imobiliară dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, în favoarea ei fiind doar prenotat

dreptul de proprietate.

Că, potrivit art. 48 din

Decretul-lege nr. 115/1938, prin prenotare sau înscriere provizorie dreptul

real nu se dobândește, în mod definitiv și imediat, ci numai în mod provizoriu,

că trebuie să fie ulterior justificată în modurile prevăzute de lege.

Potrivit art. 53 alin. (1) din

aceeași lege, justificarea înscrierii se va putea face atât timp cât nu s-a

notat în cartea funciară cererii de radiere a acestor înscrieri.

Or, prenotarea dreptului de proprietate

al E.S. asupra imobilului în litigiu a fost radiată din evidențele de

publicitate imobiliară, la data de 21 februarie 1945, dispozițiile deciziei

civile nr. 405/1949, nefiind niciodată înscrise în cartea funciară.

Că, și în situația în care s-ar

admite că dispozițiile deciziei civile nr. 405/1949 nu trebuiau înscrise în

evidențele de publicitate imobiliară, E.S. nu poate avea calitatea de

proprietar al imobilului în litigiu, întrucât ne-am afla în prezența unui

conflict între înscrierea provizorie a dreptului de proprietate asupra

imobilului făcută în favoarea acesteia, înscriere calificată de instanța

supremă ca nelegală și intabularea dreptului de proprietate în favoarea

intimatei M.M.

Or, într-un astfel de conflict nu se

poate da întâietate unei înscrieri provizorii, deoarece aceasta nu conferă

certitudine în privința dreptului real la care se referă față de intabularea

dreptului care operează în favoarea pârâtei M.M., care face aplicabilă

prezumția de proprietate instituită prin prevederile art. 32 din Decretul-lege

nr. 115/1938.

În ceea ce privește calitatea de

proprietar al imobilului în litigiu la data naționalizării aceasta a aparținut

intimatei M.M. și nu autoarei contestatorului E.S., așa cum s-a stabilit și

prin decizia civilă nr. 1731 din 17 octombrie 2001 a Tribunalului Brașov.

A mai reținut prima instanță, că

trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu de

naționalizare, și nu cu titlu de rechiziție, măsură care nu a avut nici un

efect asupra dreptului de proprietate, că proprietar tabular al acestuia a fost

M.M.

Nici plata integrală a prețului

vânzării nu poate constitui o condiție pentru a opera transmiterea dreptului de

proprietate, ea având relevanță doar în faza executării contractului,

neîndeplinirea acestei obligații de către cumpărător putând atrage rezoluțiunea

convenției de vânzare-cumpărare, acțiune ce poate fi promovată de partea

contractantă care și-a îndeplinit obligația de predare a bunului, respectiv de

către vânzător.

Or, în cauza dedusă judecății nu s-a

dovedit că vânzarea imobilului de către intimata M.M. a fost rezolvită prentru

neplata prețului vânzării.

A apreciat prima instanță că, S.N.

nu are calitate de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece

E.S., al cărui succesor este, potrivit certificatelor de moștenitor nr. 2/2003

emis de Biroul Notarului Public P.A.M. și nr.140 din 12 iunie 1996, emis de

Biroul Notarului Public C.E., nu a avut calitatea de proprietar al imobilului

înscris în C.F. Brașov, sub nr.top. 2068/5/2/3 și sub nr.top. 2068/6/2/3, la

data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel contestatorul S.N. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. Brașov.

În susținerea apelului contestatorul

a învederat că soluția instanței de fond este greșită deoarece titlul

antecesoarei sale E.S. este preferat celui al M.M., ambele titluri purtând

asupra aceluiași imobil, întrucât cea dintâi a avut și posesia imobilului.

Nerezolvând corecta această

problemă, instanța de fond nu a rezolvat corect nici problema restituirii

imobilului de la deținătorul actual.

De asemenea, instanța a absolutizat

caracterul constitutiv de drept al înscrierii în C.F., neglijând efectul

declarativ al deciziei Curții Supreme de Justiție, prin care prenotarea

dreptului antecesoarei sale s-a consolidat ca efect retroactiv, a mai arătat

contestatorul.

În motivarea apelului său Ministerul

Finanțelor a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale ca reprezentant

al Statului Român.

Curtea de Apel Brașov, secția

civilă, prin decizia nr. 137/Ap din 10 februarie 2005 a admis apelurile

formulate de contestatorul S.N. și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Brașov, împotriva sentinței civile nr. 373 din 28 mai 2004 pronunțată de

Tribunalul Brașov.

A schimbat în tot sentința în sensul

că:

A admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor prin D.G.F.P. Brașov.

A admis în parte acțiunea, a anulat

decizia nr. 286 din 19 februarie 2004 emisă de SC R. SRL Brașov, și ca urmare:

A constatat calitatea de proprietar,

la data naționalizării, a E.S. asupra imobilului situat în Brașov înscris în

C.F. Brașov cu nr.top. 2068/5/2/3, 2068/6/2/3 și faptul că imobilul a trecut

fără titlu în proprietatea Statului Român.

A respins acțiunea față de

Ministerul Finanțelor Publice și cererea de intervenție accesorie în interesul

SC R. SRL Brașov formulată de intervenienții P.Ș., P.L. și P.I.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că S.E. a dobândit prin vânzare-cumpărare dreptul de

proprietate asupra imobilului (act încheiat la 14 septembrie 1940), drept

prenotat în C.F. la 26 septembrie 1940.

Prenotarea acestui drept a fost

greșită, instanța de C.F. având obligația să intabuleze dreptul de proprietate

ce fusese legal constituit astfel cum a statuat Curtea Supremă de Justiție prin

decizia nr. 405/1949 (filele 44-47 dosar fond).

Aceasta înseamnă că la 26 septembrie

1940 dreptul de proprietate inițial prenotat în favoarea E.S. a fost validat și

s-a consolidat ca atare de la data înscrierii prenotării.

Dreptul de proprietate al M.M.

asupra aceluiași imobil (stabilit prin decizia civilă nr. 196/20 septembrie

1942 a Curții de Apel București) a fost intabulat la 4 ianuarie 1943, adică

ulterior celui al E.S.

Prin urmare cele două proprietare

dețineau fiecare câte un titlu valabil de proprietate asupra aceluiași imobil,

instanța trebuind să stabilească și „preferința dintre împricinați” (decizia

civilă nr. 405/1949 a Curții Supreme, fila 46 dosar fond).

Or, din comparația celor două

titluri rezultă că titlul E.S. este preferabil, el fiind cel dintâi înscris în

C.F.

Apoi, E.S. a beneficiat și de

poziția unui

beatus possidentis

, intrând în posesia imobilului de la

cumpărare și păstrând această posesie până la ordinul de rechiziție emis pe

numele S.E., la 29 august 1944 (fila 42 dosar fond).

Nu mai puțin, titlul de proprietate

al M.M., controversat pentru neîndeplinirea celor impuse prin decizia nr.

196/1942 privind plata diferenței de preț, a fost confirmat de însăși M.M. prin

declarația autentică din 8 februarie 2002 (fila 115 dosar fond).

A reținut instanța de apel, că

proprietar al imobilului în cauză la data naționalizării a fost S.E., iar

naționalizarea operată pe numele M.M. nu este valabilă, fiind realizată de la

altcineva decât adevăratul proprietar.

În ceea ce privește apelul

Ministerului Finanțelor, acesta a fost admis față de dispozițiile art. 3 alin.

(1) pct. 54 din H.G. nr. 1574/2003 privind organizarea și funcționarea

Ministerului Finanțelor.

Pentru considerentele expuse cererea

de intervenție accesorie formulată în interesul SC R. SRL Brașov a fost

respinsă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta SC R. SRL Brașov și intervenienții P.Ș., P.L. și P.I., invocând

motivele de casare prevăzută de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

În esență, criticile aduse prin

motivele de recurs privesc:

- autoarea reclamantului, S.E., nu

era titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, la momentul

preluării acestuia de către stat;

- instanța de apel a făcut confuzia

între intabulare și prenotare și a omis în analiza sa efectele principiului

publicității integrale și a forței probante a înscrierii în cartea funciară;

- instanța de apel, în mod greșit a

procedat la compararea titlurilor.

În raport cu cele expuse, esențiale

pentru soluționarea cauzei sunt stabilirea calității de persoană îndreptățită

în înțelesul art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și de

proprietar tabular a imobilului în litigiu la data naționalizării.

Unul din principiile fundamentale

ale regimului juridic al cărții funciare, cel al efectului constitutiv de

drepturi reale al înscrierii în cartea funciară, reglementat prin art. 17-18

din Legea nr. 115/1938, dispune că, drepturile reale asupra imobilelor pot fi

constituite, modificate sau stinse numai prin înscriere în cartea funciară.

Așadar, numai prin înscrierea în

cartea funciară se nasc, modifică sau sting drepturi reale și devin opozabile

față de terți, fiind făcută publică situația lor.

În speță, în baza deciziei civile

nr. 196 din 30 septembrie 1942 a Curții de Apel București, se intabulează

dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea intimatei, iar la 21

februarie 1945 se radiază dreptul de proprietate prenotat în favoarea

antecesoarei reclamanților E.S..

Or, actul juridic pretins a fi

încheiat între fostul proprietar al imobilului M.G.C. și E.S., nu a fost

niciodată intabulat în cartea funciară.

Dreptul înscris în cartea funciară

se prezumă că există în favoarea celui înscris sau dovada dreptului de proprietate

se poate face exclusiv cu intabularea în cartea funciară.

Interpretarea dată de către instanța

de apel că dreptul de proprietate inițial prenotat în favoarea E.S., a fost

validat și s-a consolidat ca atare de la data înscrierii, este greșită.

Prenotarea sau înscrierea

provizorie, este înscrierea prin care se strămută, constituie, modifică ori

stinge un drept real, sub rațiunea justificării sale, în timp ce intabularea

este acea înscriere cu titlu definitiv.

Pe de altă parte, potrivit art. 22

1

alin. (1) din Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 „În absența unor probe contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi

cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive, sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În aplicarea prevederilor alin. (1)

și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ

sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare

măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de

proprietar”.

Or, imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea statului cu titlu de naționalizare, în temeiul Decretului nr.

92/1950, iar din anexa la acest decret precum și din evidențele de publicitate

imobiliară rezultă că măsura naționalizării a operat față de proprietarul

tabular al imobilului, intimata din prezenta cauză M.M.

Ca atare, prin nici o probă,

reclamanții-intimați nu au reușit să răstoarne prezumția cu privire la

întinderea dreptului de proprietate și la proprietarul tabular al imobilului

supus naționalizării.

Statuând contrariul, instanța de

apel a pronunțat o hotărâre nelegală, supusă cazului de casare prevăzut de art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 312

alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta SC R. SRL Brașov

și de intervenienții P.I., P.L. și P.Ș. împotriva deciziei civile nr. 137/Ap

din 11 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Va casa decizia atacată și va păstra

sentința civilă nr. 373/S din 28 mai 2004 pronunțată de Tribunalul Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

pârâta SC R. SRL și de intervenienții P.I., P.L. și P.Ș. împotriva deciziei nr.

137/Ap din 11 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

civilă.

Casează decizia atacată și păstrează

sentința civilă nr. 373/S din 28 mai 2004 pronunțată de Tribunalul Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2006.