ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8295/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea formulată de reclamanții A.G. și E.E.M., s-a solicitat anularea dispoziției nr. 1562 din 14 iulie 2004 emisă de Primarul municipiului Timișoara. Prin sentința civilă nr. 1200 din 22 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, s-a admis în parte contestația, s-a anulat dispoziția nr. 1562/2004 emisă de Primarul municipiului Timișoara; a fost obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție prin care să facă reclamanților ofertă de despăgubire conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 pentru diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și suma de 41.153 lei reactualizată cu indicele de inflație.

Instanța de fond a reținut că reclamanții sunt moștenitorii proprietarului tabular E.N. și a soției sale E.E. Reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru construcție, iar în legătură cu terenul s-a reținut că nu poate fi restituit în natură, neexistând o soluție tehnică de ajuns la acest teren. Apelurile declarate de reclamanți și de pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva sentinței menționate au fost respinse prin decizia civilă nr. 80 din 18 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Instanța de apel a reținut imposibilitatea fizică de restituire a terenului. De asemenea s-a mai reținut că în C.F. este intabulat dreptul de proprietate al cumpărătoarei B.C., la data de 4 decembrie 1996, drept de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A.G. și E.E.M. și pârâții municipiului Timișoara prin Primar și Consiliul local al municipiului Timișoara. Recurenții-reclamanți arată că nu există nici o dovadă de plată către autorii recurenților a despăgubirilor, astfel cum au reținut instanțele, iar terenul în suprafață de 1272 mp poate fi restituit în natură. Mai arată recurenții că accesul la casă și grădină se realizează printr-o poartă lată de 3 m, ceea ce îi îndreptățește la restituirea în natură a întregului teren. Motivele invocate de recurenții-reclamanți permit încadrarea recursului și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenții-pârâți arată că preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, nu este abuzivă, invocând prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 1.4 lit. B) din H.G.

nr. 498/2003. Motivul de recurs invocat poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursurile, se constată următoarele: Recursul declarat de recurenți este fondat. Din probatoriul administrat a rezultat că imobilul în litigiu, compus din casă, curte și grădină în suprafață totală de 1272 mp a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 și a Legii nr. 59/1974. Recurenții-reclamanți au făcut dovada cu acte de stare civilă și cu decizia civilă nr. 1113/A din 14 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul Timiș că sunt moștenitorii lui E.N. și E.E. În cauză însă, nu au fost administrate suficiente probatorii cu privire la restituirea în natură a terenului.

Pe de o parte recurenții-reclamanți susțin că această restituire este posibilă și pe de altă parte instanța a reținut că nu există o soluție tehnică de acces la teren. Se impune așadar, ca admițând recursul să se caseze decizia cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță. Instanța de apel a confirmat hotărârea instanței de fond fără însă a administra probe cu privire la posibilitatea restituirii în natură a terenului. Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părțile se împotrivesc. Se impune administrarea unei probe cu expertiză topografică în vederea identificării eventualelor soluții tehnice de acces la terenul în litigiu. Instanța urmează să verifice și dacă recurenții-reclamanți sunt cetățeni români, așa cum pretind în cererea de recurs sau sunt cetățeni germani și dacă sunt îndrituiți de preluarea terenului în proprietate sau la un drept special de folosință potrivit dispozițiilor Titlului II art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâți urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este însă reglementat prin Legea nr. 10/2001, iar domeniul de aplicare al legii este stabilit de art. 2 care enumeră situațiile ce reprezintă preluări cu caracter abuziv, fără să facă distincție între modurile de preluare, cu sau fără titlu valabil. Reglementarea de la pct. 1.4 lit. B) din H.G. nr. 498/2003, care stabilește caracterul neabuziv al preluării, contravine dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Or, potrivit Constituției României, hotărârile guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 republicată, actele normative date în executarea legilor se emit în limitele și potrivit normelor ce le ordonă.

În raport cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului care face obiectul procesului a fost abuzivă, pentru că Decretul nr. 223/1974 folosea termenul înstrăinare, însă transferul dreptului de proprietate nu se realiza printr-un act care să exprime voința proprietarului de a înstrăina bunul. Persoanele care făceau cerere de plecare definitivă din țară erau obligate să înstrăineze construcția, iar înstrăinarea putea fi făcută numai către stat. Se realiza astfel o vânzare forțată către stat, iar preluarea imobilului (teren și construcție) se făcea prin decizie de trecere în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri numai pentru construcție, al cărei cuantum era stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 56 din Legea nr. 4/1973.

Terenul trecerea în proprietatea statului fără plata vreunei despăgubiri. Autorii reclamanților nu puteau înstrăina imobilul unei alte persoane, cu scopul de a obține un preț îndestulător, așa cum susține recurenta, pentru că, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974, dacă înstrăinarea construcției se făcea în alt mod decât cel stabilit de art. 2 din decret, în scopul eludării prevederilor decretului, actul de înstrăinare era nul de drept. Recurenții au invocat și art. 304 pct. 8 și 10 C. proc. civ., însă nu au formulat critici care să facă posibilă încadrarea în acest text. Pentru considerentele expuse în baza art. 312, art. 314 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți, va fi casată decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recursul declarat de pârâți împotriva aceleiași decizii va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții A.G. și E.E.M. împotriva deciziei nr. 80 din 18 ianuarie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecare. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2006.