ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8295/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată de

reclamanții A.G. și E.E.M., s-a solicitat anularea dispoziției nr. 1562 din 14

iulie 2004 emisă de Primarul municipiului Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 1200 din 22 octombrie 2004 pronunțată de

Tribunalul Timiș, secția civilă, s-a admis în parte contestația, s-a anulat

dispoziția nr. 1562/2004 emisă de Primarul municipiului Timișoara; a fost

obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție prin care să facă reclamanților

ofertă de despăgubire conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 pentru

diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și suma de 41.153 lei

reactualizată cu indicele de inflație.

Instanța de fond a reținut că

reclamanții sunt moștenitorii proprietarului tabular E.N. și a soției sale E.E.

Reclamanții sunt îndreptățiți la

despăgubiri pentru construcție, iar în legătură cu terenul s-a reținut că nu

poate fi restituit în natură, neexistând o soluție tehnică de ajuns la acest

teren.

Apelurile declarate de reclamanți și

de pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva sentinței menționate au

fost respinse prin decizia civilă nr. 80 din 18 ianuarie 2005 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara.

Instanța de apel a reținut

imposibilitatea fizică de restituire a terenului.

De asemenea s-a mai reținut că în

C.F. este intabulat dreptul de proprietate al cumpărătoarei B.C., la data de 4

decembrie 1996, drept de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții A.G. și E.E.M. și pârâții municipiului Timișoara

prin Primar și Consiliul local al municipiului Timișoara.

Recurenții-reclamanți arată că nu

există nici o dovadă de plată către autorii recurenților a despăgubirilor,

astfel cum au reținut instanțele, iar terenul în suprafață de 1272 mp poate fi

restituit în natură.

Mai arată recurenții că accesul la

casă și grădină se realizează printr-o poartă lată de 3 m, ceea ce îi

îndreptățește la restituirea în natură a întregului teren.

Motivele invocate de

recurenții-reclamanți permit încadrarea recursului și dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții-pârâți arată că preluarea

imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, nu este abuzivă, invocând

prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 1.4 lit. B) din H.G.

nr. 498/2003.

Motivul de recurs invocat poate fi

încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursurile, se constată

următoarele:

Recursul declarat de recurenți este

fondat.

Din probatoriul administrat a

rezultat că imobilul în litigiu, compus din casă, curte și grădină în suprafață

totală de 1272 mp a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.

223/1974 și a Legii nr. 59/1974.

Recurenții-reclamanți au făcut

dovada cu acte de stare civilă și cu decizia civilă nr. 1113/A din 14 aprilie

2004, pronunțată de Tribunalul Timiș că sunt moștenitorii lui E.N. și E.E.

În cauză însă, nu au fost

administrate suficiente probatorii cu privire la restituirea în natură a

terenului.

Pe de o parte recurenții-reclamanți

susțin că această restituire este posibilă și pe de altă parte instanța a

reținut că nu există o soluție tehnică de acces la teren.

Se impune așadar, ca admițând

recursul să se caseze decizia cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel a confirmat hotărârea

instanței de fond fără însă a administra probe cu privire la posibilitatea

restituirii în natură a terenului.

Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale,

pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării

unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor

pe care le consideră necesare chiar dacă părțile se împotrivesc.

Se impune administrarea unei probe

cu expertiză topografică în vederea identificării eventualelor soluții tehnice

de acces la terenul în litigiu.

Instanța urmează să verifice și dacă

recurenții-reclamanți sunt cetățeni români, așa cum pretind în cererea de

recurs sau sunt cetățeni germani și dacă sunt îndrituiți de preluarea terenului

în proprietate sau la un drept special de folosință potrivit dispozițiilor

Titlului II art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002.

În ceea ce privește recursul declarat

de pârâți urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este însă

reglementat prin Legea nr. 10/2001, iar domeniul de aplicare al legii este

stabilit de art. 2 care enumeră situațiile ce reprezintă preluări cu caracter

abuziv, fără să facă distincție între modurile de preluare, cu sau fără titlu

valabil.

Reglementarea de la pct. 1.4 lit. B)

din H.G. nr. 498/2003, care stabilește caracterul neabuziv al preluării,

contravine dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit Constituției României,

hotărârile guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar,

conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 republicată, actele normative

date în executarea legilor se emit în limitele și potrivit normelor ce le

ordonă.

În raport cu prevederile art. 2 din

Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului care face obiectul procesului a fost

abuzivă, pentru că Decretul nr. 223/1974 folosea termenul înstrăinare, însă transferul

dreptului de proprietate nu se realiza printr-un act care să exprime voința

proprietarului de a înstrăina bunul.

Persoanele care făceau cerere de

plecare definitivă din țară erau obligate să înstrăineze construcția, iar

înstrăinarea putea fi făcută numai către stat. Se realiza astfel o vânzare

forțată către stat, iar preluarea imobilului (teren și construcție) se făcea

prin decizie de trecere în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri

numai pentru construcție, al cărei cuantum era stabilit în conformitate cu

dispozițiile art. 56 din Legea nr. 4/1973. Terenul trecerea în proprietatea

statului fără plata vreunei despăgubiri.

Autorii reclamanților nu puteau

înstrăina imobilul unei alte persoane, cu scopul de a obține un preț

îndestulător, așa cum susține recurenta, pentru că, potrivit art. 5 din

Decretul nr. 223/1974, dacă înstrăinarea construcției se făcea în alt mod decât

cel stabilit de art. 2 din decret, în scopul eludării prevederilor decretului,

actul de înstrăinare era nul de drept.

Recurenții au invocat și art. 304

pct. 8 și 10 C. proc. civ., însă nu au formulat critici care să facă posibilă

încadrarea în acest text.

Pentru considerentele expuse

în baza art. 312, art. 314 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de

recurenții-reclamanți, va fi casată decizia atacată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Recursul declarat de pârâți

împotriva aceleiași decizii va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții

A.G. și E.E.M. împotriva deciziei nr. 80 din 18 ianuarie 2005 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași

instanțe, pentru rejudecare.

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâții Municipiul Timișoara prin primar și Consiliul Local al municipiului

Timișoara împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie

2006.